– Mami, de ce trebuie sa moara oamenii?
Intrebarea strapunse febrilitatea de dimineata si o obliga pe mama sa se opreasca. Imbracata cu o rochie de vara imprimata cu mici trandafiri rosii, cu sandale albe si parul aranjat intr-o coafura moderna, privi in jos si isi apropie mâinile de parul fetitei pentru a o consola, in timp ce trecatorii o priveau cu interes. Fuma o tigara al carei fum se incolacea in rotocoale argintii, in timp ce se uita la fiica ei cu nasul in vânt, la chipul pistruiat si, intr-o pornire de caldura sufleteasca se apleca si o saruta pe obraz.
– Haide, pisicel, spuse mama ragusita, luând-o de mâna. Sa nu intârziem. Haide. Ca intârziem la gradinita si se supara doamna educatoare pe noi.
Fetita cu obrajii trandafirii si par brunet, inelat refuza sa mai faca un pas. Se uita incruntata la ea, cu ochii incetosati de lacrimi, ca la o rememorare subita a unei ingrijorari uitate.
– Haide, draga mea, insista mama, ca nu am timp de prostii la ora asta. Si asa am intârziat la munca. Nu vrei ca mama sa mearga la munca si sa aduca bani ca sa-ti cumpere o rochita pentru serbare?
Fetita izbucni in plâns, apasându-si pumnii pe ochi, in timp ce nelinistea mamei se accelera brusc. Strivi tigara de caldarâm si aproape ingenunche in fata copilului.
– Hai, iubita, acu’ de ce plângi? Nu ma asteptam sa ma intrebi asa ceva. Hai, nu mai plânge, ca te vede lumea si râde de tine. Hai, nu mai plânge! Uite ce are mama pentru tine, numai sa nu mai plângi.
Mama baga mâna in poseta si scoase de acolo un suc de fructe. Fetita lua sucul, incercând in zadar sa se opreasca din plâns.
– Mami, suspina fetita, de ce trebuie sa moara oamenii?
– Hai, termina cu plânsul! Si cu intrebarile! Ca deja ma enervezi…
Ochii negri si cruzi ai mamei se imblânzira in timp ce isi privea odrasla care suspina din tot corpul.
– Haide, Raluca, ce-ti veni in dimineata asta sa-mi pui intrebari atât de serioase. De ce ma chinui? De unde sa stiu eu de ce mor oamenii? E o intrebare prea grea pentru mine.
Tonul mamei ragusit, ochii tristi, gura cu colturile lasate si gropitele ca niste virgule in fiecare obraz par s-o convinga pe fetita. Isi privea parintele cu nesat si cu o mare nedumerire.
– Atunci cine stie? Tata?
– Nu cred ca stie nici el. El oricum e ateu convins. Ce sa zic, iubito, poate oamenii mor când sunt foarte, foarte obositi si nu mai pot sa se odihneasca. Atunci mor oamenii… când sunt istoviti.
Femeia isi pleca ochii spre mâinile albe pe care le tinea intinse in fata. Unghiile ii erau vopsite cu un lac auriu. Un gest inconstient de cochetarie. Piata Victoriei scânteia in soare ca o bijuterie.
– Da’ de ce Dumnezeu ii lasa?
O clipa, femeia ramase blocata. Era nedumerita. Tulburata. Pe urma scoase un oftat si clatina din cap cu exasperare.
– Cine ti-a spus de Dumnezeu? intreba ea.
– Mamaie.
– Aha. Va trebui sa discut cu ea despre asta.
– Mami, de ce ne lasa Dumnezeu pe noi sa devenim cu timpul istoviti?
O clipa, am vazut adiind pe fata femeii o umbra de ingrijorare, care disparu insa pe data, lasând loc unei expresii ce pendula intre disperare si resemnare. Degetele ei mângâiau usor, sugestiv, fruntea fetitei.
– Am mâinile reci? Lasa-ma sa ma gândesc pâna mâine si o sa-ti raspund. Uite, sunt unele lucruri… esti doar prea mica pentru a intelege.
– Juri pe viata ta?
Mama arunca in jur o privire nelinistita si indignata.
– Raluca!! Unde ai invatat expresia asta oribila? Tot bunica te-a invatat? Uita-te la mine când iti vorbesc!
– Si ce? Mare scofala! Câti ani trebuie sa ai pentru ca lumea sa te trateze ca pe un om?
– Te rog frumos sa nu fii obraznica!
Femeia isi insotise nemultumirea de un surâs afectuos, ca o imbratisare.
– Hai sa ne grabim, s-a facut atât de târziu si noi trancanim despre lucruri… fara importanta.
– Bunica zice ca Dumnezeu e cel mai important…
– Bunica are timp… Ea nu mai trebuie sa alerge la serviciu. Asta e. Hai ca discutam acasa despre toate problemele astea.
Facura câtiva pasi in liniste si fara sa se priveasca. In sfârsit, mama isi strânse buzele si-si apleca usor capul, zâmbind in gol.
– Dar ce te-a apucat cu spectacolul asta?
Fetita nu raspunse. Isi miscase incet capul de parca s-ar fi temut sa nu sperie, printr-un gest brusc, niste spirite intristate pe care s-ar fi straduit din greu sa le convoace.
– Ma rog, nu prea mai conteaza…
– N-ai raspuns la intrebarea mea.
– Nu totdeauna am raspunsuri la indemâna.
– Inainte le aveai.
– Inainte puteam minti – o privi cu duiosie. Acum ai crescut si nu te mai pot duce cu vorba asa usor.
Autor: Daniel SurApărut în nr. 254