De alean si saga: „E tare complicat!“ de Nancy Meyers

Când ultima odrasla paraseste cuibul, mama, ramasa singura, trebuie sa-si umple si ea timpul cu ceva; destula vreme a trecut de la divort, asa ca peste vechile resentimente acum se poate trece. Copiii, desi nu mai sunt demult copii, sufera, isi storc o lacrima si iau lucrurile asa cum sunt: cam asta se intâmpla in aceasta ultima comedie a lui Nancy Meyers („Capcana pentru parinti“, „Ce-si doresc femeile“, „Ceva, ceva tot o iesi“); toate, dar absolut toate câte se intâmpla au in ele o sagalnicie care o fi interesanta pentru unii spectatori, cel mai probabil nu dintre cei mai tineri, dar care, pentru cei mai multi, adica pentru cei care nu ofteaza si suspina chiar la fel de des precum casca sau clipesc, nu aduce nimic nou, e doar un episod ceva mai lung al unui serial de familie. Un episod in care situatiile in care personajele se gasesc, asa-zisele lor probleme sunt, mai degraba decât necazuri, plocoane de-a dreptul.
O bucatareasa si doi gradinari
Dupa un post sexual prelungit, Jane (Meryl Streep) are o aventura cu Jake (Alec Baldwin), fostul sau sot. Colac peste pupaza, e curtata intens si de Adam (Steve Martin), arhitectul cu care lucreaza la extinderea casei, asa ca procesele de constiinta se tin lant.
De ce are nevoie Jane de mai mult spatiu de locuit? Pentru ca viseaza de mai bine de un deceniu la o bucatarie noua – ea e cofetar iar fostul ei sot e avocat, e o repartizare pe meserii calduta pentru un scenarist (in cazul de fata, aceeasi Nancy Meyers) a rolurilor de gender, n-or sa ridice prea multi spectatori din sprâncene vazând asta. In tot cazul, mai bine de jumatate din film, Jane se autoflageleaza cu o insistenta demna de primii martiri ai crestinatatii, atâta se caineaza incât ai zice ca, dupa zece ani de singuratate, doi pretendenti deodata sunt cel mai mare rau care i se putea intâmpla.
Noroc cu Moss, doctorul estetician, noroc cu Allen, psihologul, noroc cu prietenele ei cu care flecareste din când in când despre subiecte vag sexuale, cu totii o invata cam acelasi lucru: nu e chiar in neregula sa te simti intrucâtva bine in propria ta piele. Asa ca Jane isi da drumul. Scenele când fumeaza droguri usoare sunt pregatite cu grija mare, ar trebui sa fie de tot hazul iar noi sa interpretam gestul ca pe o cutezanta suprema, cu atât mai haios cu cât e nelalocul lui. Sau cel putin asa s-ar cuveni sa credem, ca nu se cade. Daca nu acceptam aceasta conventie, situatia nu mai e amuzanta nicicum.
In principiu, trio-ul ar trebui sa fie cu atât mai distractiv cu cât se face mai tare de râs, nu e un umor foarte rafinat, in ciuda faptului ca jazz-ul manouche si incurcaturile erotice sunt tuse care datoreaza necuviincios de mult cinematografului practicat de Woody Allen de vreo 40 si ceva de ani incoace. Doar ca intre acea poezie a acelui New York pe care Allen l-a cladit cu grija, film dupa film, si tarmurile Californiei prea multe asemanari nu sunt.
Autobaza se muta in centru
Momentul de aur al lui „It’s complicated“ e când fostul sot se protapeste, mândru nevoie mare, in mijlocului patului lui Jane si are proasta inspiratie de a-si acoperi partile rusinoase cu un laptop. De la care, prin intermediul unui webcam, priveste siderat petitorul. Asta e nivelul, e ca si cum s-ar fi luat un teenage movie, s-ar fi schimbat un pic intriga pentru a putea zice ceva si unui public trecut de primile nelinisti puberale, adica protagonista nu mai e majoreta la absolvire, ci mama majoretei, si se apropie vertiginos de 60 de ani, dar glumitele nu s-au schimbat, iar modul in care personajele actioneaza nu tradeaza mai multa maturitate.
Când afla despre escapada, viitorul ginere al lui Jack si Jane se comporta ca si cum abia i-ar fi mijit mustata, se da peste cap pentru ca viitoarea sa nevasta sa ramâna nestiutoare, ca si cum idila celor doi ar fi fost o tragedie de anvergura scufundarii Titanicului.
Asa ca ii distrage atentia, o saruta, o sufoca, o pune in chip debil sa se uite in alta parte atunci când cuplul ilicit se nimereste in acelasi loc cu ei, atunci când reuseste rasufla usurat, ca si cum ar fi trecut prin ditamai cumpana.
Gagurile astea sunt de pe vremea slapstick-ului, un gen simplu, adica direct, fara farafastâcuri, dar eficient, adica stiai un lucru, râdeai de te prapadeai, era tare, cum s-ar zice.
„E tare complicat!“ n-o fi simplu, dar cu siguranta nici tare nu e.