Omul este singurul animal captiv în gradina zoologica a ratiunii. Acesta este unicul gând care m-a încercat pe parcursul întregii zile. Si ce zi! Aproape si ce noapte! Totul e posibil când stai la coada… Ce negatie! Ce abnegatie! Ce corvoada! În viata trebuie mers pâna la capat… Ce stima noastra si mândria! Ce doamne! Ce Doamne iarta-ma? De unde atâta putere, bere, fiere fara miere, politichie si chiar amnezie? De ce esti impulsiv, tovarase domn? De ce v-ati lasat tandretea acasa, doamna? Nu vedeti ca ratiunea în fata cozii este oarba? Încotro va îndreptati cu atâta hotarâre în trup si spirit când semaforul mai are doar un pic si va da verde? Verde-n fata! Mura-n gura! Mai, mai ca te si înjura! Critica de ratiune pura! Dincolo de bine si de rau, nu e chiar de ici, de colo atunci când vrei sa traversezi. Baga de seama si baga bine, omul revoltat poate fi oriunde, verdictul asteapta dupa fiecare colt, sacrul si profanul umbla uneori aiurea în tramvai, iar lumina ce se stinge, de s-ar stinge odata!
Da, aveam nevoie de apa, de o cafea, de un cico, de un brifcor madrigal macar. Am baut si eu o singura data Cico, cred ca eram la Hala Obor, dar cum nu prea am apucat vremurile de aur, savoarea mi s-a parut cam diluat-capitalista. Dar de ce scriu eu toate acestea? La mine n-are farmec. Nu am carisma oamenilor care se baga în seama cu mine sau cu tine în RATB: „Domnule, astia ar trebui executati, domne!“, „Daca ai sti tu cât mâncam eu înainte la CCA, pe Elisabeta acolo. Mama, mama. Si cica nu avea lumea de mâncare pe vremea lui Plumbuitu. Prostii!“ sau „Hai sa-ti povestesc unde am lucrat eu!“. Vai de mine, dar va rog, ca am timp! Înca mai am timp sa ajung la metrou, adica. Macar jos acolo nu prea auzi nimic din cauza vitezei si a scârtâitului metafizic din subteran. Daca ai ghinion, îl vei auzi pe conductor anuntând urmatoarea statie în locul acelei voci amabile de care ma îndragostisem la un moment dat. Liniste! Anchetatori, faceti-va datoria! Dusmanul poporului e peste tot. Timpuri noi, timpuri vechi, dar toate sunt timpuri grele, oameni buni. Mai ales daca esti nevoit sa-ti faci pasaport pentru o deplasare în strainatate si trebuie sa aluneci cu troleibuzul peste tot.
Asadar, eram eu si soarele. Nu, nu e bine. Eram eu si Bucurestiul. Ca doi vechi prieteni la o plimbare. Îl cunosc pe Bucuresti de când ma stiu. E de treaba, dar are prea multi „prieteni“. În fine, cum va spuneam, era ziua mea libera si venisem pentru pasaport. Precaut ca orice român, decid sa ajung acolo devreme, de la prima ora de program, ca sa evit drumul spre Golgota. În schimb, ca orice român, m-am trezit cam târziu si cred ca de aceea am si turnat cafeaua în pahar si am pus dopul în ceasca. Poveste scurta, nu ma lungesc acum cu asa ceva. Ajung la sediul Directiei Generale de Pasapoarte din strada Nicolae Iorga pe la ora 14.10, asadar cu vreo cinci ore întârziere fata de obiectiv. Numai oamenii care traiesc în Bucuresti pot cunoaste sentimentul acela straniu al linistii profunde de pe strazile adiacente marilor bulevarde. Uneori tacerea este atât de apasatoare încât fie te stânjeneste, fie te cutremura. Nu de putine ori m-am oprit din mers pret de un minut pentru a-mi savura singuratatea. Din pacate nu a fost cazul si acum. Mare mi-a fost mirarea când nu am vazut nimic! Glumesc, desigur. Nu am vazut nimic de câti oameni asteptau la coada, asta era de fapt. Cu chiu si cu mult vai, am reusit sa-mi fac loc în curtea institutiei cu pretul unei zgârieturi si a unui vaier babesc care mi-a adus aminte de finalul filmului de groaza „Suspiria“ din 1978. Sau de chemarea lui Chtulu. Sau de Ian Gillan. Punct. Punct? Nu, ar mai fi exemple.
Într-o lipsa acuta de optiuni, am decis sa nu mai caut optiuni. Nu, nu! Nu pentru ca m-am decis dintr-odata sa ma preschimb în vreun Terminator T-800 sau altceva, ci pur si simplu pentru ca am cazut în ghearele resemnarii. Cine nu a vazut filmul „Ben-Hur“ (1959), cu Charlton Heston în rol principal, nu are cum sa priceapa zadarnicia unei astfel de întreprinderi. Scena cu sclavii fortati în mod brutal de catre romani sa vâsleasca la viteza maxima („ramming speed!“) este de referinta pentru mine. Ma imaginam depunând un efort colosal, herculean, dar rezistând cu demnitate; exact ca Ben-Hur. Apropo, filmul dureaza aproape patru ore, ceea ce echivaleaza cu tot procesul de asteptat la coada, oricum. Stiu ca toata analogia asta nu are niciun sens, având în vedere ca noi nu ne miscam deloc acolo, fata de sclavii aceia violentati din film, dar o paralela mai buna nu puteam sa gasesc pentru a-mi exprima frustrarea abisala. Amintirile ma rascolesc, dar e timpul sa ma potolesc. Pâna la urma nu fac o recenzie pentru un film aici. Asadar, ce s-a întâmplat de fapt? Care este evenimentul central al acestui nefericit pârjol de rabdare? Prieteni, e vorba de un lucru care înca îmi da senzatia ca nu mi s-a întâmplat de fapt si ca l-am auzit de la altcineva. Similar unei experiente în afara trupului.
Ca sa nu mai zic de peisajul uman din curtea institutiei. Mai ceva ca la o Înviere organizata la biserica Capra. Reclamatii, politie, nervi, înjuraturi, chistoace peste tot, râsete deformate, treninguri patate de orice, numai de ulei de masline nu etc. În mijlocul haosului originar, chiar în momentul separarii luminii de întuneric si a ratiunii de sentiment, apare o venerabila doamna. Pe la vreo saptezeci de ani, era genul de cucoana batrâna, soacra cu trei nurori, dar cu un simt al elegantei care nu se erodase complet. Ochii îi tradau experienta unei scoli de bunicie pline de satisfactie. Nu parea o fire vesela, totusi. Ceva o mânca si aceasta nu era peruca usor de depistat la lumina zilei. Vorbea singura si îti puteai da seama ca ceva era nelalocul lui în legatura cu ea. „Cam afurisita aceasta doamna“, ma gândeam eu. „Cred ca ar putea sa-l creasca foarte bine pe Kim Jong-un. Ar iesi un copil mai cuminte cu o asemenea bunica“. Nici nu apuc sa-mi duc gândul pâna la capat, când bunica noastra începe un atac furibund la adresa unui politist mai grasun decât restul, oricum supraponderali.
„Nu va e rusine, mai? Stam aici de patruzeci de minute si nu se misca nimica? Hai, frate draga, odata! Iar dupa ce ca stam pe loc, mai vine si umflatul asta sa ne învete cum sa stam civilizat în rând! Uitati-va la el. Pai daca vine hotul, poate el? Poate el sa alerge sa-l prinda? Halal sa va fie! Ooo-ooof! Eu sunt din Cluj si traiesc în Bucuresti de patruzeci de ani, dar mie tot acasa îmi place mai mult! Nu aici la smecherii astia fara rusine!“
Am fost, în primul rând, impresionat de vocea doamnei. Eram chiar curios daca nu cumva în tinerete a si cântat. Desigur, reactia nervoasa a reusit sa ne deranjeze un pic, dar cum toata lumea era deja într-o stare de „ramming speed“, episodul a racorit un pic atmosfera. Dupa câteva minute, observ ca bunica pusese ochii pe mine si, mai mult, se mai si deplasa în directia mea. Încercam sa nu o urmaresc prea mult, din politete, dar si din speranta ca nu eram eu cel caruia voia sa-i spuna ceva. Degeaba. Într-o secunda deja era lânga mine. M-am uitat la ea, amabil, încercând parca sa o întreb din priviri daca doreste ceva. Ceea ce a urmat m-a lasat efectiv fara raspuns.
„Auzi, mama, pe tine te vad mai cuminte asa, mai serios. Pot sa te rog ceva? Poti sa-mi spui pentru ce ai venit aici, acum?
„Îmi cer scuze, dar de ce vreti sa stiti?“
„Pai uite de ce. M-am enervat asa de tare adineauri cu politistul ala ca am uitat pentru ce am venit. Ma gândeam si eu ca daca îmi spui de ce ai venit tu, poate îmi aduc si eu aminte.“
„Poftim… Nu cred ca…“
„Aoleu, hai ca m-am zapacit! Aici e la pasapoarte, nu? Gata, mi-am adus aminte. Sa-i dau un telefon lui fii-miu.“
Am râs în sinea mea de încurcatura doamnei. „Va fi si mai savuros când am sa ajung acasa pentru a asterne lucrurile acestea pe hârtie“, ma gândeam eu, fara a fi constient de faptul ca ziua nu se încheiase înca. Ce întâmplare de o stranie inocenta. Avea ochi frumosi bunica lui Kim Jong-un.
Ben-Hur îsi încheiase si el misiunea de câteva minute, iar dupa o binemeritata apa rece, arunca vâslele la o parte si se îndrepta spre troleibuz. Bulevardul Dacia este superb, mai ales înspre amurg, când lumina parca se topeste pe zidurile si ferestrele frumoaselor case boieresti, scapate de dementa demolatoare a lui Ceausescu. „Daca ar fi lasat acest oras în pace, ce frumos ar fi fost totul. V-ati batut joc de el, banditilor!“
În adevaratul parlament al României, RATB-ul, dezbaterile erau în plina desfasurare. Un joc de cuvinte îmi gâdila mintea. „Parlament. Parla ment. Parlamentabil. Parlament abil? Par lamentabil. Par lamentation“. În fine, cred ca se vorbea despre noua constitutie si recentul congres al PSD. Cei mai multi dintre calatori stabilisera deja verdictul: a fost un congres de lemn Nastase! Alti calatori se reunisera în Comisia pentru sanatate publica. Fara sa vreau, am surprins o discutie despre efectele novice (sic!) ale tutunului între un sexagenar cu caciula minuscula si o doamna „bine“, ceva mai tânara decât el. Cei doi stateau jos, fata în fata, la geam. Subiectul era construit în jurul unei cunostinte comune, un prieten care cazuse, ce sa vezi, saracul de el, tocmai în patima fumatului.
„Daaaaa. Pai fumeaza ca un sarpe, draga“, spuse el, de-a dreptul indignat. „Toata ziua îl vezi cum suge din tigara aia, cum bea la tutun. El cica e smecher, umbla cu tigara în gura si se duce pe la fete ca sa-l vada. Si ce gesturi pe capul lui! Phaaaa, numai daca-l vezi“, continua, lovindu-si ambii genunchi cu palmele.
„Nu e bine, nu e bine“, spuse si ea, cu un accent grav. Afisa un rânjet deschis în partea dreapta de jos a gurii, dar barbatul nu baga de seama, continuându-si expunerea.
„Si i-am zis, nu mai fuma, ma! Vrei sa pleci mai devreme dintre noi? No, n-are nicio treaba, el e smecher. Cu pachetul dupa el toata ziulica.“
„Nu e bine, nu e bine. Dar ce l-a apucat, neica? El crede ca mai e la 83 de ani? Doamne fereste!“, spuse ea pe un ton si mai grav. Îi disparuse si rânjetul de pe fata.
Se pare ca era cu adevarat îngrijorata de soarta acestui James Dean octogenar autohton. Eu eram îngrijorat sa nu cumva sa explodez în râs, asa ca începusem sa ma gândesc la Nietzsche pentru a ma linisti. Dupa doua statii de troleibuz, Comisia decisese sa îsi mute dezbaterea în strada. Adica a coborât în statie si de acolo cine mai stie ce s-a ales de legea fumatului lui James Dean. Mult noroc si fara filtru!
Pâna acasa am ramas doar eu cu Bucuresti si Black Sabbath. O zi savurata din plin sub blândele raze ale soarelui de aprilie.
Autor: HORIA STEFANApărut în nr. 420