Am scris nu de puţine ori cu păcat, recunosc. Atunci când, fiind eu mai sentimentală, i-am văzut pe colegii mei de breaslă în chip de stane de piatră, naturi nefericite sau pervertite de tăvălugul meseriei, incapabili să le scape o lacrimă. Emoţionaţi s-a mai întâmplat să-i văd, sau mi-am dat seama din cronici dacă şi cât au fost de tulburaţi, dar să am în faţa ochilor atâtea rânduri despre lacrimi, despre înfrăţirea prin plâns, ca în orele de după proiecţia filmului lui Moretti Mia madre , mărturisesc că nu, în cei douăzeci de ani de când vin la Cannes. Am trăit prea mult cu sentimentul că, într-o mare piaţă publică aşa cum este festivalul, a cărui mitologie îşi întinde faldurile spectaculoase peste ceea ce ar fi mărturisirea unei omeneşti emoţii, nu este de bon ton să te arăţi vulnerabil. Un critic, chiar dacă mai plânge, trebuie să o facă pe ascuns, aşa cum nu se cuvine ca o doamnă să declare în lume că adoră varza. Doar de asta am venit aici, să tragem la galere, dacă se poate încruntaţi, mult prea absorbiţi de treburi majore. După ce am scris la cald despre Mia madre, m-am întrebat dacă nu cumva am fost prea patetică atunci când aminteam că, după pierderea unui părinte, ai sentimentul că noi, fiicele, fiii, am rămas, fără ocrotire, în linia întâi. Sau, dacă nu cumva am exagerat, fiind o prea mare iubitoare a cinematografului şi a personajului Nanni Moretti. Când am citit pagina lui Jacques Mandelbaum din Le Monde, intitulată sugestiv Abemus Palmam, şi mai ales finalul, mi-am zis că nu am de ce să mă simt stânjenită. Un bărbat a plâns chiar mai mult decât mine. Nu-l cred un om slab, în schimb sunt şi mai convinsă de forţa filmului lui Moretti, de puterile marelui cinematograf, atunci când ne este dat să-l întâlnim. „Mia madre este acea operă pascaliană care ne îngroapă mama, în care vedeţi cum ne pleacă şi copiii, care vă face să vă îndoiţi de tot ceea ce credeţi că aţi realizat într-o viaţă, care ne aminteşte cât de mult ne împăcăm cu timpul care ne deposedează. Un astfel de film ne dă, ca să spun aşa, ora morţii şi, în aşteptarea ei, ne tulbură, dar ne şi menţine vii. Folosul artei, marea întrebare a cinematografului morettian este, astfel, demonstrată.“ Înlănţuiesc acest pasaj de un altul, din Libération de data aceasta: „Cinematograful său (al lui Moretti), chiar când îl credeam înţepenit în ticuri de vulpe bătrână, continuă să evolueze şi arta sa fără fisură înlocuieşte aici toate iţele melodramei. Dacă am plâns, nu am plâns numai ca orice copil care îşi regretă mama, ci şi pentru a împărtăşi ceva care nu se înţelege de la sine: absenţa care ne aşteaptă de acum încolo şi făgăduinţa unui sfârşit“. Astfel de rânduri spun multe şi despre altceva, cum se ia temperatura mereu schimbătoare a unui festival, şi despre cum ne-am putea amăgi, auzind, în vis, foşnetul unei ramuri de palmier.
Chiar aşa, Habemus palmam? Da, mulţi am crezut că Nanni Moretti va intra în clubul deţinătorilor a două Palme d’Or (prima în 2001, pentru La stanza del figlio), până în ultimele zile, când unele zvonuri despre preferinţele juriului au început să ne pună pe gânduri. Ne hrănea speranţa nu numai intensitatea şi amploarea filmului, ci, subteran, şi simetria sentimentelor. În Camera fiului – despărţirea tragică de un copil adus până în pragul vieţii de adolescent. Acum – despărţirea de mamă, pe care o îndurăm cu toţii, mai devreme sau mai târziu. Dacă cineastul italian ar fi dat cale liberă melodramei, probabil că lumea ar fi rămas în cel mai bun caz nepăsătoare. Sau cu un zâmbet ironic agăţat în colţul gurii. Am fost departe de aşa ceva. Mama mea, în mod cert una dintre creaţiile de vârf ale lui Moretti, este filmul acelui lung adio pentru care nu suntem niciodată pregătiţi. Mereu avem sentimentul, poate chiar convingerea uşuratică a unui timp care ne mai stă, hăt, în faţă, iar când ireparabilul se produce, ne dăm seama câte lucruri au rămas nespuse între mame, fii sau fiice. Pe chipul mereu neliniştit al eroinei, neodihnite de zile întregi, o regizoare aflate în plină nebunie a turnajului unui film politic, pe deasupra şi cu un star american, se tot adună grijile meseriei şi teama de a nu o ajunge vestea tristă pe care, totuşi, se aşteaptă să o primească de la spitalul unde se află mama. Nu ne este greu să ghicim în Margherita din film (actriţa Margherita Buy) un alter ego al lui Nanni Moretti, al cărui cinematograf se defineşte şi printr-o componentă autobiografică, dar care, de data aceasta, a vrut să se ascundă în spatele unei femei. La conferinţa de presă ne-a explicat şi de ce. Rolul a fost conceput de la bun început pentru actriţă. Cum şi-a dorit să facă haz de necaz pe seama ştiutelor sale nevroze de cineast, dacă ar fi fost şi interpret, încărcătura comică a stilului său ar fi dezechilibrat povestea. Pericolul era mare, dacă avem în vedere întretăierea de planuri: realitate, ficţionarea realităţii prin intermediul «filmului din film», amintiri. Tempoul povestirii este tempoul stărilor eroinei, toate greu de controlat. Filmul regizoarei de pe ecran, chinuit, blocat de tot felul de piedici, dar şi de incapacitatea ei de a le gestiona, nu trebuia să aibă alura à la Moretti şi în acest pariu emoţional paroxistic se află, cred, frumuseţea creaţiei numite, simplu, Mia madre – Mama mea. În filmul lui Moretti, cu toată agitaţia navetei platou – spital, lumina vine tocmai din preajma minunatului personaj al mamei bolnave (Giulia Lazzarini), care, parcă, nu şi-a terminat tot ceea ce avea de făcut pe această lume. Uneori, memoria îi joacă feste, ca oricărui bătrân, dar încă o mai poate învăţa limba latină pe nepoata ei, încă o mai sâcâie diferitele categorii de articole gramaticale. Oricât am vrea să nu cădem victime ale ataşamentului paseist, undeva, în ţesătura atât de laborioasă a filmului (cineastul a lucrat cu cinci co-scenarişti ) s-a strecurat şi plecăciunea în faţa unei anumite generaţii de mame de altădată, „de modă veche“, admirabile în pisălogeala şi încăpăţânarea lor. Şi pentru că a ţinut să nu-şi arate colţii, cum spuneam, sentimentalismul neclintit la pândă, Moretti a născocit un personaj fabulos, starul american ales de Margherita, eroina regizoare, pentru a fi patronul din pelicula pe cale să se nască, interpretat de John Turturro. Vedeta este irezistibilă în cabotinismul şi în fanfaronada ei. Se laudă că a lucrat cu Stanley, a se citi Kubrick, strigă în gura mare tot ce ştie din cinematografia italiană, adică nume de mari autori, Antonioni, Rossellini, Fellini, recită textul celebrei reclame a acestuia din urmă, „Bevete piu latte“. Nu este în stare, în schimb, spre disperarea echipei, să înveţe patru rânduri de dialog. Şi totuşi, în acest joc în care plânsul şi râsul îşi cedează ritmic locul, unui astfel de personaj îi încredinţează Moretti o replică definitorie: „Vreau să plec de aici şi să mă întorc în realitate“ – anunţă starul. Chinurile platoului, lucrul cu o regizoare hărţuită de spectrul morţii mamei şi dezordinea fatală a naşterii unui film doboară chiar şi o natură necutreierată de mari întrebări. Care realitate? Cea de dincolo de film. Altfel spus, de dincolo de iluziile, minciuna şi derizoriul cinematografului. Niciodată nu a fost Nanni Moretti atât de crud cu filmul. După ce ne-a păcălit, în primele cadre, cu o demonstraţie a muncitorilor protestatari, scenă cu totul plauzibilă, de altfel, într-o poveste semnată de cineastul italian, numai că aici era turnată pentru uzul „filmului din film“, ne descumpăneşte de-a binelea. Ironicul Moretti ne avertizează discret: Nu trebuie să-i cerem prea mult cinematografului. Nu ştim cu ce rămânem. În Italia, unde premiera a avut loc înaintea deschiderii Cannes-ului, nu s-a bucurat de o primire favorabilă. Nimeni nu este profet în ţara lui. Acolo, aşa cum ne-a mărturisit şi autorul, judecăţile despre cineastul Moretti se interferează cu cele despre opţiunile sale politice militante. Când a bătut ceasul palmaresului, italienii au căzut într-o „grande amarezza“: Trebuia să fie anul Italiei şi, în schimb, 2015 va fi amintit ca anul Franţei.
2015 va rămâne, cred, şi ca un an al mamelor. Am văzut, onoarea deschiderii a avut-o filmul La tête haute, cu un fiu rebel şi o mamă bezmetică. Umbrele personajului au trecut şi prin alte filme, din competiţie sau din afara ei (Louder Then Bombs, Marguerite et Julien, Ingrid Bergman – Cu propriile ei cuvinte), dar cele mai aşteptate au fost peliculele structurate în jurul figurii materne. Probabil că al doilea ca întindere epică a fost O poveste despre dragoste şi întuneric, ecranizarea actriţei israelo-americane convertite la regie, Natalie Portman. M-am dus cu inima strânsă. Port prea mult în mine copleşitorul roman al lui Amos Oz pentru a nu fi tremurat la gândul acestui aproape nesăbuit proiect. Şi încă unul de debut! Mare dezamăgire! Păcat că marele scriitor nu a avut puterea să se opună unei astfel de întreprinderi. O ilustrare cum nu se poate mai plată a unor momente din carte, vizualizate sau de cele mai multe ori telefonate, cu intenţia neîndoielnică de a valorifica actriţa, care este şi interpreta nefericitei mame a scriitorului, Fania Klausner, personaj pe care ecranul nu-l părăseşte nicio clipă. Adică exact ceea ce nu se petrece în carte, acolo unde, de atâtea ori, absenţa mamei induce fiorul unei irepresibile nostalgii. Am citit că singura condiţie a lui Amos Oz, de-a lungul tratativelor sale cu Natalie Portman, a fost să nu-l întrebe nimic despre motivul sinuciderii mamei sale. Iar proaspăta autoare numai asta face de-a lungul decupării fragmentelor din roman. Să ne silească să spunem pe nume cauzelor. Am îndrăznit să scriu, prin toate cele de mai sus, că anul acesta Cannes-ul nu s-a ferit să plângă. Poate unii vor spune că am cam exagerat. Ei bine, criticul Deborah Young de la Hollywood Reporter tocmai asta reproşa filmului Nataliei Portman: nu i-a smuls nicio lacrimă. Există cărţi de care cinematograful nu ar trebui să se atingă.
