François Ozon revine în peisajul francez cu un nou „gen“ cinematografic – cel al povestirii filmice – încarcat de voice-over-uri care, uneori, în mod voit sau nevoit, se suprapun si pot crea cu usurinta nelamuriri în rândul spectatorilor. Este adevarat ca Ozon este un foarte bun povestitor si ca aplecarea lui catre un mixaj de genuri cinematografice poate fi observata nu doar în cel mai recent lungmetraj al sau, „Dans la maison“, dar si în alte filme ale sale. Natura aproape cameleonica a acestui cinema variaza de la drama la comedie, de la sadism la parodie, de la fictiune la realitate. Tind sa cred ca doar francezilor li se potriveste acest amalgam de stari bipolare si de manipulari care mai de care mai flamboaiante. De la René Magritte si al sau tablou care ne dicta imperios ca „aceasta nu este o pipa“ pâna la Godard si brechtianismul de care se agata în marea majoritate a filmelor Noul Val Francez – scenele în care personajele sau chiar membrii echipei de filmare ne aduceau la cunostinta, în mod direct, faptul ca ceea ce vedem pe ecran este doar un film – manipularea a cunoscut o perioada cât se poate de glorioasa si de înfloritoare. Ei bine, în ciuda alternantelor de gen, filmul lui Ozon se muleaza pe aceeasi schema si ne avertizeaza, undeva pe la mijlocul sau, ca ceea ce vom vedea este doar pura fictiune.
„Dans la maison“ spune povestea unui profesor blazat, Germain (Fabrice Luchini), care se „îndragosteste“ fara a-si da seama – caci la început vom observa un soi de reticenta, dar si invidie – de asa-zisa „literatura“ pe care o citeste la unul dintre elevii sai. Manipulat de sclipirea machiavelica pe care i-o ofera respectivul elev, Claude Garcia (Ernst Umhauer), si manipulând la rândul sau spectatorul, Germain îsi face datoria de profesor si îl încurajeaza pe Claude în procesul creatiei sale. Tema de la care porneste descoperirea literara este una foarte simpla: o povestire în versuri despre weekendul fiecaruia dintre elevii sai. Cel care îi atrage atentia prin curajul, dar si prin ironia stilului adoptat este Claude, un baiat timid, lipsit de o familie normala si care începe sa se infiltreze, încetul cu încetul, în sânul unei familii „de clasa mijlocie“, mai întâi prin relatia pe care si-o creeaza cu baiatul de aceeasi vârsta, colegul sau de scoala, Rapha (Bastien Ughetto). Sub pretextul unor meditatii la matematica pe care i le da Claude lui Rapha, acesta începe sa petreaca mult timp împreuna cu parintii colegului sau si descopera mici secrete de familie.
De aici se tese o tapiserie întreaga tivita cu tot felul de fictiuni si relatii pe care le creeaza între el si membrii familiei respective. Totusi, lucrurile pe care baiatul le observa la familia lui Rapha sunt cât se poate de reale si de utile în conturarea personajelor fictive din creatiile sale. Marele talent al lui Claude este cel de a înregistra obiectiv si realist – ceea ce poate sa para, la o prima vedere, un fel de ancheta asupra unei familii de nivel mediu –, dar si de a manipula cititorul, lasând impresia într-o prima faza ca, de fapt, tot ceea ce scrie chiar se întâmpla cu adevarat. Si aici nu doar cititorul este cel înselat pâna la un anumit punct, ci si spectatorul. Creatiile lui Claude încep sa curga pe tava, ca pâinea calda, fiind citite cu o curiozitate ardenta atât de profesorul sau, cât si de sotia lui, Jeanne (Kristin Scott Thomas), o curatoare frustrata care îsi va parasi sotul din cauza obsesiei acestuia pentru povestile elevului sau. Asadar, pe masura ce fictiunea ia amploare, se poate observa o relatie asemanatoare cu cea dintre Doctorul Frankenstein si monstrul pe care-l creeaza, singurul scop al relatiei fiind acela de-ai satisface doctorului nebunia.
Ei bine, problema apare în momentul în care regizorul insista ca voyeurismul este tema principala a acestui film, pornind de la un discurs cât se poate de metafictional. Marea aventura a baiatului începe atunci când, aflat pe o banca cu vedere spre o casa frumoasa locuita de o familie cât se poate de normala, îsi imagineaza tot felul de lucruri. Partea de început a filmului surprinde gravitatea unui caz patologic, mai cu seama ca sinceritatea debordanta si stilul scrisului lui Claude ridica într-o prima faza semne de întrebare cu privire la sanatatea psihicului sau. Dar îndoiala este eliminata pe masura ce profesorul si sotia lui se lasa manipulati de cuvintele „frumoase“ pe care baiatul le asterne pe hârtie si de situatiile care-i incita si care le ofera, într-un fel sau altul, o poveste. Incipitul grav si serios se continua, asadar, prin tuse îngrosate, aproape caricaturizate si care anunta, spre surprinderea spectatorului, ca, de fapt, totul este o fictiune. Trecerea de la drama la comedie se face gradat, având un ritm bine controlat – o tehnica deja înregistrata ca semnatura personala a regizorului francez. De la comedie se ajunge la melodrama, în sensul în care profesorul, iritat ca elevul sau nu ofera un conflict puternic si un final maiestuos povestii, începe sa corecteze variante ale fictiunii pe care Claude le tot rescrie. Bineînteles ca si filmul devine, în aceeasi masura, cât se poate de ambiguu, cu scene care fac parte din universul fictiv, dar în care va aparea si profesorul Germain pe post de dictator literat.
Problema legata de conflict este si ea un punct de interes major. Finalul filmului arata decaderea profesorului Germain. Cu toate acestea, conflictul este unul metafictional. Faptul ca este dat afara de la liceul la care preda si ca se desparte de sotia lui din cauza fictiunii nesabuite pe care o sustine nu face decât sa accentueze importanta pe care a acordat-o regizorul jocului fictiv dintre familia lui Rapha si Claude, luându-si însa în serios doar rolul de povestitor filmic. Chiar si referintele pe care le utilizeaza François Ozon anunta aceasta greseala. Abordând un regim cât se poate de transparent, filmului nu îi este frica sa-si arate adevaratele influente. Auzim ecouri care vin dinspre zona lui Pasolini si dinspre voyeurismul lui Hitchcock, apoi vedem posterul filmului „Match Point“ care ofera o ambianta prolifica genului crime-thriller, dar, cu toate acestea, filmul lui Ozon nu are nici vigoarea si nici furia pe care o propun peliculele la care regizorul face trimitere.
Finalul expediat nu face decât sa prezinte o imagine de ansamblu asupra situatiei învatatorului si a micului sau ucenic, gata sa-i ofere în continuare povesti care mai de care mai fantastice, pe masura ce draperiile se dau la o parte, iar cei doi încep presupusul proces de creatie care, de fapt, se numeste speculatie. Trendul pastiselor se completeaza cu „Dans la maison“, un film care nu are o directie prestabilita, dat fiind faptul ca regizorul sau sta si contempla în fata casei – când scopul lui era sa intre în casa.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 421