Unul dintre cei mai remarcabili si autorizati analisti politici în lumea de azi, l-am numit pe Timothy Garton Ash, scrie pe blogul lui: „Mi-as dori ca într-o zi Bashar al-Assad, cazut de la putere, sa compara în fata Curtii Criminale Internationale ca sa raspunda acuzatiei de crime comise împotriva umanitatii!“ Într-adevar, cu toata violenta care a luat în Siria amploarea unui razboi civil, responsabilitatile sale sunt mai mult decât evidente. Si este, poate, momentul sa ne amintim ca totul începuse sub forma unor manifestatii non-violente, în cea mai buna forma a Primaverilor arabe. Assad ar fi avut posibilitatea de a raspunde demonstrantilor prin reforme importante, negocieri sau consimtind la o tranzitie pacifica ce i-ar fi putut, în mod onorabil, garanta, lui si familiei sale, iesirea din scena fara nici o varsare de sânge. În loc de toate acestea, el a ales sa pastreze puterea, recurgând la o reprimare brutala a manifestatiilor, exact asa cum facuse tatal sau cu câteva decenii în urma, ajungând sa bombardeze în mod nediscriminat populatia civila. Si, remarca Garton Ash, în timp ce frumoasa, sofisticata si super-eleganta lui sotie, Asma, educata în Anglia, calca pe lespezile de marmora ale somptuosului ei palat, încaltata în pantofi Christian Louboutin de la Paris, soldatii si ferocele militii ale lui Assad masacrau în piata femei si copii nevinovati…
În fata acestei violente dezlantuite cu toata forta, opozitia populara din Siria s-a manifestat absolut fara violenta când s-a putut omeneste rezista. E drept ca si parametrii problemei siriene aveau sa se schimbe. De pilda, defectiunile masive din armata regulata si armele provenite din exteriorul tarii au transformat conflictul într-o veritabila insurectie armata. Iar aceasta insurectie a devenit ulterior, nu dupa multa vreme, un teribil razboi civil, cu asedii crâncene ale fortelor guvernamentale si o opozitie oarecum divizata, alawiti, suniti si respectivii lor sustinatori externi – toti angrenati într-un conflict pe cât de complex pe atât de sângeros si inuman. Noutatea cea mai revoltatoare a acestei situatii este ca, pe lânga impardonabila masacrare a populatiei civile, armata fidela lui Bashar al-Assad si temutele militii au folosit copii drept scuturi umane. La rândul lor, se pare ca si rebelii au recrutat în rândul fortelor lor armate minori. Paradoxul face ca Assad sa fi declarat într-un interviu televizat la chiar începutul manifestatiilor ca tot ce se întâmpla si se va întâmpla în Siria este responsabilitatea lui. Oare ce a fost în mintea lui când a ales calea represaliilor ce au dus la razboiul civil, cu pierderea subsecventa a atâtor mii de vieti si o situatie aproape fara iesire?
Traim într-o lume globalizata, în care stirile comunica cu repeziciunea fulgerului si crimele nu pot fi escamotate sau ascunse. Nimeni nu poate ramâne indiferent la tragedia Siriei, unde un dictator îsi extermina propriul popor. Apelurile de interventie, într-un fel sau altul, se fac auzite în mai fiecare zi. Într-un discurs recent tinut la Washington, la Muzeul Holocaustului, premiatul Nobel Elie Wiesel se întreba, retoric: daca istoria ne învata întotdeauna ceva, cum este posibil ca Assad sa fie înca la putere? Daca unica necesara conditie pentru interventia umanitara ar fi numarul de morti si raniti din populatia civila inocenta, Siria ar fi satisfacut-o, înca de multa vreme si cu asupra de masura. Însa teoria responsabilitatii de a proteja, aprobata de Organizatia Natiunilor Unite – sistemul cel mai riguros si echitabil pe care îl cunoastem si de care dispunem astazi pentru a raspunde acestui gen de crize – mai cere înca ceva. Anume, ca actiunea de interventie si protectie sa aiba perspective rationale de reusita. Interventia este posibila, cu alte cuvinte, daca, pe baza unei evaluari informate, se poate considera în mod verosimil ca ea va fi în masura sa îmbunatateasca situatia în tara unde se constata criza. Realitatea este ca Siria nu îndeplineste aceasta cerinta.
Problema nu se limiteaza doar la dimensiunile represiunii, la armamentul si nivelul de instructie a fortelor armate si militiilor fidele lui Assad, nici la fracturile regionale si sectare din interiorul tarii. Exista, chiar acum, fara nici un fel de interventie oficiala din afara, o implicare directa a puterilor regionale si globale care sprijina, mai mult sau mai putin pe fata, partile aflate în conflict. Este limpede ca Iranul siit si Rusia putiniana sustin în mod direct, fatis, regimul lui Bashar al-Assad, aratând simpatie pentru baza sa alawita, în vreme ce puterile sunite, ca Arabia Saudita si Qatarul i-ar înarma mai degraba pe rebeli. Acuzatia lui Hillary Clinton precum ca Rusia ar sprijini regimul lui Assad trimtându-i acestuia elicoptere de asalt nu l-a determinat pe Putin sa recunoasca, desi lucrul este de domeniul evidentei. În acelasi timp, apelurile pentru o interventie hotarâta si cât mai rapida se fac tot mai insistent auzite în sânul Congresului american, dar nu si la Pentagon, unde specialistii militari judeca situatia cu un ochi rece si expert. Este foarte posibil, considera ei, ca o interventie umanitara sa se transforme într-o ocupatie pe termen lung, cu toate implicatiile ei.
Pe de alta parte, optiunile pur politice în acesta criza, ipostaziate pâna acum, apar extrem de slabe si irealizabile. Planul de pace al lui Kofi Annan s-a terminat ca un mare esec. O radicalizare si mai mare a sanctiunilor împotriva familiei Assad si a acolitilor ei nu ar fi suficienta ca sa-l determine la vreo schimbare de comportament pe acest dictator care se vede acum încoltit si se straduieste din rasputeri – cu crime din ce în ce mai strigatoare la cer – sa nu aiba destinul lui Gaddafi. S-au auzit si voci care sa propuna un front popular intern pentru pace în Siria, garantat de colaborarea strânsa dintre Statele Unite, Arabia Saudita, Iran si Rusia. Solutia pare de domeniul imposibilului, având în vedere agenda ascunsa a Iranului si Rusiei. În sfârsit, ipoteza unei mai mari coerente în cadrul opozitiei siriene si eforturile acesteia pentru o tranzitie a puterii pe baza nonviolenta e greu de conceput pentru prezent, în plin razboi civil.
Pozitia Rusiei în problema siriana e mai mult decât ipocrita, plina de minciuni si ascunzând interese nationale unilaterale, cum ar fi acela de a avea un aliat sigur si cu putere militara semnificativa în Orientul Mijlociu. Nu este de mirare, asadar, ca rusii au blocat în mod sistematic orice încercare ONU de a lua masuri drastice pentru încetarea conflictului în Siria.
Ce poate face Occidentul în aceasta situatie? Poate demasca faptul ca Rusia sprijina militar genocidul din Siria. Si poate sa încerce, pe cale diplomatica, schimbarea atitudinii Rusiei, lucru destul de greu de întrevazut. Sau, cum conclude Timothy Garton Ash: se pare ca drumul spre Damasc trece pe la Moscova, dar opera de conversiune a lui Putin pare sa nu-si gaseasca niciun Dumnezeu!
Autor: DUMITRU RADU POPAApărut în nr. 382