D’ale „Dilemei”…

O discriminare nelalocul ei
O discriminare cel putin riscanta, pe muchie de cutit opereaza Andrei Plesu în materie de puscariasi: exista, dupa opinia sa, „puscariasi si puscariasi“, puscariasi buni si puscariasi rai, respectiv, puscariasi decenti si puscariasi indecenti („Dilema veche“, nr 521). Cu mare strângere de inima si spirit compatimitor, autorul articolului din „Dilema veche“ admite ca, desi „orice forma de univers concentrationar e un cosmar, un abis, o catastrofa“ – nu exista alta solutie pentru „corectia raului social, ca izolarea si conditiile aspre de viata pot preveni escaladarea criminalitatii, pot provoca teama potentialului infractor, inapt sa respecte regulile convietuirii curente, normele comunitare“. Rau înca necesar, puscaria este, macar teoretic, o scoala de corectie de tip coercitiv. Sunt însa slabe sperante ca functiunea preventiva si educativa a institutiei cu pricina, totusi secundara!, sa modifice radical si structural o existenta rau întocmita, dedata irationalitatii. În articolul din „Dilema“ autorul compatimeste cu puscariasii decenti si discreti, deosebiti de cei indecenti si „vocali“ care „zgâltâie zabrelele chiliei, facând imposibilul sa înfurie sau sa înduioseze natia“ declarându-se „persecutati politic“. Acestia din urma apar ca niste actori dizgratiosi care se pun în scena jucându-si propria nenorocire cu nerusinata indecenta. „Nu ma grabesc sa judec“, spune autorul meditatiilor pe seama puscariasilor, constata doar ca „merita atentie, ba chiar oarecare consideratie, si cealalta categorie de arestati: cei care-si duc crucea în tacere, nesustinuti de posturi de televiziune, de partide politice si de mila populara. Avem de-a face, în fond, cu o discriminare nelalocul ei“. Si, la rându-i, autorul discrimineaza, dând exemplul unui fost ministru observând ca „de când e în închisoare îsi executa supliciul cu o onorabila discretie. Nu face declaratii amare sau revendicative, nu invadeaza mediile cu trairile si revelatiile lui, nu se straduieste sa ne stoarca lacrimi“ si, în consecinta, „mi se pare drept sa semnalez ca exista si alt «model»“: acela al unui puscarias care „si-a asumat fara tapaj soarta“. Cititorul tresare involuntar sau imperceptibil la auzul cuvântului „model“ într-un context (!) în care numai de „modele“ nu poate fi vorba. Mai înainte aflasem ca „exista puscariasi si puscariasi“, între care unii „îsi asuma pedeapsa cu resemnare, daca nu chiar cu o anumita demnitate“. Trecând peste umbra resemnarii cu iz mioritic strecurata în text, retinem, în context, pretuirea „onorabilei discretii“ a modelului desprins cu nepartinire din lumea atât de trista în diversitatea infinita si nediscriminatorie a puscariei si puscariasilor. Are dreptate dl Andrei Plesu: „Avem de-a face în fond cu o discriminare nelalocul ei“. Cu umor subtire si carturaresc autorul îsi încheie meditatiile sale profund omenesti evocându-l în context adecvat (?) pe fostul puscarias devenit monahul de la Rohia: „Nu zic ca ar fi în stare toti (puscariasii decenti – n.n.) sa scrie, ca Nicu Steinhardt, „Jurnalul fericirii“, dar ar putea fi pomeniti într-un jurnal asemanator, ca niste personaje decente“.
Maidanezul
Maidanul cu dragoste al lui G. M. Zamfirescu e, în Ucraina, un maidan al urii si învrajbirii caruia „Dilema“ îi dedica un oportun Dosar: „Ceva nou pe frontul de Est?“ Cuvântul este turcesc, maydan, si, cum arata învatata filoloaga Rodica Zafiu, „se regaseste în bulgara, sârba, rusa, polona, albaneza, greaca“. În româna el sufera o „degradare semantica“, prin aparitia conotatiilor negative si a valorilor peiorative. Termenul turcesc nu are nimic negativ: „desemna un spatiu deschis, folosit ca arena sportiva, teren de lupta, piata publica“ si, în Baragan de exemplu, izlazul vitelor sau marginea satului invadata de joaca tinerilor si copiilor. În toate cazurile maidanul supranumeste un loc de adunare si de unire, de întâlnire si de convietuire. În româna, scrie dna Zafiu, „maidan si-a pierdut treptat multe dintre utilizarile vechi. Terenul deschis (locul viran) a fost tot mai mult asociat cu locul de depozitare a gunoaielor, cu spatiul abandonat si rau-famat“. Teren deschis, maidanul a suferit în vremurile mai noi o catastrofala si periculoasa închidere: a devenit locul ascuns al afacerilor necurate, al ilegalitatii, pe scurt, o jungla nelegiferabila a raufacatorilor. Acest tip de „maidan“ a înghitit si ceea ce denumim arena civica sau piata publica a ideilor sau afacerilor. Astfel, au aparut „reactia de maidan“, „scor de maidan“, „limbaj de maidan“, „ca pe maidan“, „maidanul manipularii“ (sondajele de opinie!) si altele ca acestea. Agora, preluata, conform lui Al. Paleologu, de „Poiana lui Iocan“, s-a închis marilor idei si sentimente, devenind cazanul cu pucioasa al antipatiilor, resentimentelor si urii populare. Evolutia (involutia) semantica a cuvântului turcesc turnat în calapod românesc defineste minunat starea natiunii si a societatii românesti actuale. Un singur regret ne încearca în urma acestei involutii semantice si negativizari a maidanului abandonat: derivatul „maidanez“ privit acum cu ura si încrâncenare face o mare nedreptate bietului patruped ridicat odinioara la rangul de „Câinele soldatului“ si prietenul credincios al omului…
Pe vremea lui Ceausescu…
Satul de „bârfele“ straine pe seama României, Andrei Manolescu s-a apucat sa caute cu lumânarea bârna din ochiul strainilor. Astfel, dupa ce a scris despre cum întârzie trenurile în Germania, nu trece prin Bonn cu ochii închisi si comite imprudenta de a observa ca si acolo, la Bonn, „un oras destul de linistit si nu mai mare decât Timisoara, am vazut o multime de cersetori. Nu români, cum s-ar putea crede, ci nemti get-beget, blonzi, cu ochi albastri, barbosi, de cele mai multe ori. Unii foarte tineri. Majoritatea cerseau, pur si simplu, fara alte ocolisuri, tinând câte un pahar de plastic în mâna în care sa le pui banii. Am vazut unul singur care încerca, totusi, sa se faca si util, deschizând poarta catedralei pentru vizitatorii pe care-i saluta ceremonios. Un homeless mai în vârsta ne-a întrebat, într-o engleza impresionanta, daca am aflat de nu stiu ce lege. I-am spus ca nu. «E legea care nu da voie sa dormi pe strada, nu da voie sa stai fara un adapost. E ceva groaznic.», ne-a spus…“ Cersetoria, o meserie ca oricare alta, nu exclude buna cuviinta, „engleza impresionanta“ însa supravegheata de o lege necrutatoare. Tocmai aceasta, supravegherea sub dictatul legii ce poate deveni abuziva si intolerabila, este socanta pentru calatorul nostru prin Germania. El constata ca în trenuri „controlorii îti pot cere, odata cu biletul si cartea de identitate. Pe biletul comandat pe Internet trebuie sa treci datele de identificare, care apar apoi si pe biletul tiparit“. Din cauza unei defectiuni a site-ului pe care comandase biletul nu aparea nationalitatea si rezulta – noteaza Andrei Manolescu – „ca ar trebui sa prezint o carte de identitate germana.
Cain si Abel
Când am aratat-o pe cea româna controloarea s-a sesizat si mi-a facut observatie”. Ideea l-a „enervat cumplit” pe calatorul nostru: „Prin acest sistem compania lor de cai ferate are la dispozitie o enorma baza de date prin care poate urmari nominal calatoriile propriilor cetateni si ale strainilor. M-am gândit ca, la noi, nici pe vremea lui Ceausescu controlorul nu-ti cerea buletinul în tren. Pe nemti nu pare sa-i îngrijoreze acest tip de control si, pe deasupra, cum spuneam, trenurile lor mai si întârzie”, scrie cu naduf calatorul. Nu vom putea sti niciodata tot ce se petrecea „pe vremea lui Ceausescu”. Ce stiu, în treacat fie spus, e ca în vremea aceea o singura data, de mult, nimerind din întâmplare, pe întuneric si cam ametit, pe una din strazile celebrului Cartier al Primaverii, un „controlor” cu epoleti de militian m-a legitimat drastic aratându-mi apoi cu bâta de cauciuc drumul înapoi! Nu eram în tren… Oricum, azi suntem mai vazuti ca oricând si decât oriunde.În România, scria Noica în 1944, „suntem în tara lui Cain, în care Abel n-a murit înca de tot”: „Am regasit acest text scris de Noica în 1944 din întâmplare” – spune dl Vintila Mihailescu. „Îl citisem de mult, îl uitasem, iar acum, revazut cu un recul considerabil mi s-a parut mai emblematic decât prima data.” Întotdeauna Cain (agricultorul) ucide pe Abel (ciobanul) – scria Noica. O cercetare sociologica asupra inteligentei la români facuta de Radulescu-Motru în 1934 îl autoriza pe Noica sa-l deplânga pe Abel, discreditându-l pe Cain. „Carevasazica” – noteaza autorul excelentului articol din „Dilema” – „asa: «adevaratul» taran român este ciobanul! Jos, la câmpie, sunt doar asa, mai de «adunatura», deci mai putin reprezentativi pentru «sufletul românesc» – dupa cum ziceau si altii. Pastoralofilia româneasca este, astfel, mult mai aproape de imaginea romantica a ciobanului ca personaj mândru, liber si stapân pe sine, care a fost la moda în imaginarul international pâna prin anii ’60. Dominanta a fost însa reprezentarea opusa, în care pastorii aveau reputatia «unor retrograzi si distrugatori primitivi ai civilizatiilor avansate» – dupa cum constata Richerson într-un studiu dedicat pastoralismului. De unde ni se trage, deci, aceasta ierarhie? O pista o constituie, desigur, Miorita si ai sai trei ciobanei. Doar ca aceasta referinta poate fi rasturnata foarte usor: de ce taman Miorita pastorala a devenit emblematica sufletului românesc, si nu vreo alta balada mai agrara? Poate ca pastoralofilia ni se trage, atunci, din surse mai empirice, din impresia ca plugarul este mai supus, mai gregar, mai instabil, în timp ce ciobanul, singur cu oile sale, în vârf de munte, este mai mândru, mai independent si mai constant în deciziile sale… Pastorul ar fi, atunci, mai potrivit sa devina simbol national. Dar sunt pastorii si agricultorii chiar asa diferiti între ei?” Ei sunt diferiti si universali, definesc cele doua mari diviziuni sociale (ocupatii), nomadul si sedentarul fiind exponentiali. Dar în pofida diferentei sunt egal îndreptatiti, precum „literarii” Blaga ardeleanul si Arghezi gorjanul. Autorul din „Dilema” îi „împaca” pe cei doi, în detrimentul optiunii lui Noica: „Mie îmi plac însa amândoi, asa ca nu i-as da dreptate lui Noica atunci când asaza «sufletul pastorului» deasupra celui al «plugarului». Dar ca românul are doua suflete, asta pare sa fie adevarat” – scrie cu umor filozofic dl Vintila Mihailescu