Povestile de viata ale lui Nea’ Nicu, sau, asa cum îl numeste blogosfera: the last palarier
În anul universitar care s-a încheiat am coordonat, la Facultatea de Litere, sectia de „Studii culturale. Etnologie“, un atelier-curs de istorie orala. Istoria orala se ocupa cu salvarea cotidianului banal, a ceea ce în mod normal trece neobservat si e neimportant pentru istoria mare. Arhivele de istorie orala cuprind povesti de viata de la oameni „obisnuiti“. Neinteresante pentru istoria mare, ele vorbesc, împreuna, despre aerul unei epoci. Aceasta, simplist si oarecum reductiv spus, pentru ca nu e locul aici de o teorie a istoriei orale si a tehnicilor ei de înregistrare. Le-am propus studentilor o tema care s-a dovedit foarte interesanta pentru ei si pe care mi-a sugerat-o un roman al lui Dovlatov, „Geamantanul“, aparut în româna în urma cu câtiva ani, în traducerea izbutita a doamnei Margareta Sipos. Scriitorul, personaj al propriului roman, emigreza din URSS în America, la New York, via Italia. Tot ce ia cu el, atunci când autoritatile îi dau voie sa emigreze, e un geamantan, nimic mai mult, în el încape tot avutul lui. Si uita cu anii de geamantan, desi îl cara din Italia în America. Îl va descoperi mult mai târziu, dintr-o întâmplare, într-o debara, nedeschis demult, cu ajutorul copilului lui, nascut pe tarâm american. Zaceau în el obiecte de îmbracaminte de care, în lumea libera, scriitorul nu mai avusese nevoie. Sosete finlandeze, un costum bun primit cu ocazie speciala de la sefii din redactia în care lucra, o camasa de poplin importata din România lui Ceausescu, cadou de la sotia lui. Si altele. Fiecare obiect ascundea o poveste, mai mult sau mai putin complicata. Asa se naste romanul, fiecare capitol e povestea unui obiect din geamantan. Puse cap la cap, povestile acestea spun o alta: istoria unei anume fel de viata din URSS.
Prin urmare, le-am propus stundentilor ceva similar: vestimentatia în anii ‘80, în România, în Bucuresti. Sa descopere obiecte de îmbracaminte pastrate în dulapuri din acei ani, sa descopere povestile din spatele lor, sa-i asculte pe proprietarii obiectelor, sa-i înregistreze si astfel sa ajunga la o lume pe care ei nu au cunoscut-o direct. Nu au rezultat neaparat istorii de obiecte, dar unele interviuri sunt chiar foarte interesante. Parte din ele, vor fi publicate în paginile revistei. Astazi, istoria ultimului palarier din Bucuresti, consemnata de Alexandru Tudose.
Catalin D. Constantin
Pasajul Englez este un gang suspect care leaga str. Academiei de Calea Victoriei si în care nu-ti prea vine sa intri, nu pentru ca ar reprezenta o amenintare, dar nu prea seamana cu infrastructura cu care suntem obisnuiti în mediul urban tras cu rigla. Pe lânga magazinul de palarii al lui nea’ Nicu, mai contine o croitorie, un cizmar vintage, cu o sumedenie de cliente, o bodega, un amanet si intrari în locuinte si aproape ca poti sa dai buzna în atelierul din spatele covrigariei „Covrig“ (Simit) În trecere se plimba români obisnuiti de-ai nostri de centru, turci, tiganci în halat.
„Aaa…, pai au mai venit studenti la mine. Hai si tu. Ce-ti trebuie? Ce vrei sa afli? Ce puncte mai ai acolo de atins?“ îmi spune pe un ton de interogatoriu nea’ Nicu, evident neimpresionat de detaliile formarii profesionale în etnologie si metodele de cercetare ale istoriei orale. Le-a auzit pe toate de la toti. „Ils sont fous, ces roumains anthropologues“ care se mira teribil la ceva atât de banal cum e cazanul-minune si încearcã sa gaseasca tot felul de legaturi absurde între simpla meserie de palarier si fapte sociale. Nu prea are chef de vorba si mereu încheie subiectele cu un „Hai, ce-ti mai trebuie?“. Nu bea vin, doar visinata, si nu-i plac capsunile din piata. Nea’ Nicu aplica o misoginie sanatoasa în divizunea muncii si da impresia ca nu prea înghite tineretul si deviantele de la normele sociale.
Laboratorul, exact cum ma asteptam, aduce la atmosfera cu atelierul de biciclete de la Sf. Gheorghe. Acelasi radio care duduie pe muzica populara si o dezordine în care numai mesterul titular vede acea sfânta Ordine. În schimb, aici nu se bea, iar degustarile de visinata ale mesterului se fac în mediu privat. Cam caldurica de la cazanul-minune si un miros de clei, destul de placut. Un pic înghesuit, cu geamlîc de vazut clientul care intra si cu clopotel la usa. Cheile mereu în broasca (pe dinauntru), sfidând existenta fenomenului infractional. Tanti Flori panglicareasa accepta autoritatea sefului si tace din gura, rabufnind totusi sa apere onoarea femeii care doarme de atâtia ani la Universitate într-un moment în care era acuzata de vecinul lui nea’ Nicu de o istorioara pe care o voi cenzura pentru ca este prea grotesca pentru a fi relatata în documente oficiale.
Despre omul cu limba de bou
„Si nu putea sa mearga cu ea pe strada si-avea pe cap ceva sa-si acopere si limba, si el nu prea vorbea ca-i atârna chiar limba de bou, era iesita afara… si cu asta-si câstiga pâinea: mergea pe la circuri, pe la astea si aparea si-avea un cap… si pe cap trebuia sa poarte palarii, si-avea un cap foarte mare, nu gasea. Si-atunci nevasta-sa a auzit de mine si-a venit cu el si i-am luat masuri si i-am facut tot: palaria, ca sa poata sa-i intre pe cap si lui si-atuncea l-am vazut ca era cu limba… si-ntâmplator deja ma cunostea, când aparea undeva io intram acolo, nu ma-ntreba nimeni nimica. Spunea: gata, cum… si nevasta si tot si intram cum vream.
Odat’am fost la Slanic-Moldova în concediu, si când am intrat în Slanic acolo vad o cusca d-asta cu «veniti, veniti, ca e omu’ cu limba de bou», nus‘ce. Când ma duc, el e, el era acolo, a, când m-a vazut nevasta-sa: «Aaa, a venit mesteru, bine-ai venit!» Am intrat, am intrat acolo, mi-am facut… Deci tocma’ la Slanic-Moldova acolo, da’ cred c-a murit, ca era în vârsta.
Avea un corn, prea putin, nu se observa, nu, da, da’ limba cum i-o fi crescut, un defect, ceva ca îi atârna, nici nu putea sa vorbeasca si mergea pe strada acoperit, numa’ ochii i se vedea si îi atârna ca o punga asa, ca sa îi acopere limba aia. Da, asta a fost soarta lui.“
Stiinta si tehnica
„Asta e closu, uite, asta este. Trebuie apretat si apoi tras pe calapod. Cui îi faci poza? Da, da, da, da sa nu radiezi d-alea… raze, ce faci acolo sa ma radieze pe mine.
Astea este fixate pe calapod, pe masura care e nevoie si casa stea asa pe asta trebuie neaparat s-o legi, trebuie cautat calapodu la care masura ai nevoie, îl întaresti cu o solutie pe asta, closu asta, asa se numeste, si apoi în tragi pe calapod aici, lasi sa se usuce si exact la masura la care ai nevoie… ai nevoie 55, uite, toate astea-s pe masuri, uite, scrie masuri acolo.
Dupa ce tragi pe masura… si trebuie-ncalzite neaparat, uite-aici e cazanul-minune, asa se numeste asta, cazanu’ cu aburi si cu apret ca sa se înmoaie, sa o modelezi cum vrei tu, mai asteptam putin ca sa se încalzeasca bine.
De-abia acum vreo 2 saptamâni s-a ars, am facut altu, da’ io n-am învatat la astea, astea acuma modern, electric, io am învatat la primusuri, e, aveau butelii si mergea cu benzina sau cu gaz, pompai acolo si se-ncalzea sau, daca nu, mai resou cu gaze, ca la aragaz, acasa. Un resou special mai mare, da’ acuma alea mai si miros, da asta electric e…. si nu ma grabesc, asta-i mai încet, mai moale, îi trebe-oleaca mai forta. Da, si-asa fac la asta, sigur, nu se face dintr-odata, uite, de exemplu la asta, asa cum e ud, daca s-a-nmuiat, poti sa-l faci cum vrei.
Nu, presa nu, la astea nu se foloseste, presa când eram eu ucenic, atuncea lucram, adica fabrica cu-o presa mare, da nu-i nevoie acu’ de presa, nu, nu… mai primitiv, da, lucru mai mult de mâna, e mai bun asta, transpir, da’ încet. Atuncea eram multi, eram 4 lucratori care lucram la un banc din asta si patronu’ avea fabrici cu atelier, cu pravalii, cu astea… da’ acuma n-am nevoie, eu atâta-s multumit sa scot pentru mine, mâna s-a învatat.
Stai s-o punem… alea groase (panglici). Eu, uite asta, acum avem partea a doua a palariei, deja ai vazut capu’. Da, e uscata si îi facem capu’, în prim’ rând sa vedem ce masura e. Te uiti la masura, sa pui masura care trebuie… da’ mai e pâna atunci. Masuri am de la copii, aia pe care ai probat-o (palaria unui gabor de 4 ani) pâna… am avut pe unu’, un melon 62, ceea ce n-am avut asa ceva si a trebuit sa completez niste adaosuri din acelea, mare de tot si cu cap mare: dom’le vreau si eu sa port melon da’ n-am masura si i-am facut-o, trebuie sa vina sa si-o ia.
Uite, vezi, asta înseamna sa le masori, trebuie sa o scoti la masura la care ai vorbit cu clientu’, uite, asta are 53 la cap, trebuie facuta la 53, conteaza foarte mult chestia asta. Palaria mea e de juvete, am avut un clos mai gros asa, am facut pentru mine, te-ntrebai pe mine, ce palarie port io, toate care le vezi pe-aicea, uite, astea toate ale mele, am altele mai frumoase, pâna si capu, areta! (monsieur scrie, monsieur citeste – n.r.)
Si-acuma asta trebuie exact dupa asta, uite-o, si pe urma intra pe mâna lu’ Flori.
Asta este aspra si trebuie sa-i dau cu putina solutie ca sa se-nmoaie, orice lucru se-nmoaie când da de umezeala, apa si cu putina solutie, clei, da’ nu la toate daca dadeai cu clei se întarea, acum încalzim aici putin.“
Despre transmiterea meseriei
„Nu, nu, nu, au venit astia care avea târguri din astea de… manuale pe la Obor încolo sa merg ca-mi da o masa ca sa demonstrez. Na, dom’le, ce m-apuc sa demonstrez, ca tot deja demonstrez ca nu vrea nimeni sa-nvete. Da, nu mai face nimeni, da’ ce sa le fac io daca nu vor sa-nvete, pai le-am spus sa vie sa-nvete,sa vie mai tineri ca vin astia mai batrâni care habar n-au si, cum vrea, vrea bani. Pai stati, fratilor, bani, bani,da’… ca sa iei bani trebuie sa si arati ca stii sa faci ceva. Io am facut 4 ani ucenicie fara niciun ban, deci, faceam o facultate-n 4 ani si ei vrea… zice… cât îmi dai pe luna?. Am spus nu, domle, vii si stai câteva luni fara niciun ban, te uiti si-nveti, am învatat niste fete.
Una a plecat în Spania si aia, desteapta aia, si-a facut o afacere buna acolo si mai vine din când în când pe la mine sa-i mai dau niste calapoade, s-o mai ajut, si-acum 2 ani, primii de Revelion la 12 noaptea cine m-a sunat, ea m-a sunat direct din Spania sa ma felicite si asta care-a fost în România nu m-a… toate meseriile-s la fel.
Panglici, da, alea-s ramase sa complectam ce ramâne, da, fiecare palarie le pune-asa alea, fiecare, da… Ea e panglicareasa (spre tanti Flori). Trebuie la meseria asta si-o panglicareasa ca e lucru de mâna, trebuie sa faca femeia, si aiciea face barbatul, ca de-aia ti-am zis ca multe fete fac facultatea asta de vestimentatie, au venit ca sa-nvete si le am spus bai fetelor, frate, nu-i pentru femei, pentru femei este ala la cusut de mâna, da’ asta-i munca de barbat si-am avut pe una din Banat, o banateanca asa muschiuloasa si solida, zice, cum dom’le, m-a batut la cap, nu dom’le, io nu plec de-aici pâna nu-nvat, si-avenit de vreo 2-3 ori si zic p-orma hai, ma, vino sa vezi, zic,zic io, trebuie aicea sa ai muschi sa tragi de ea sa întinzi si a ridicat mâna: uite ce muschi am io aicea. Bine ma, hai, treci! A stat aia vreo doua zile, a început sa se murdareasca pe mâini de clei si de astea, n-a mai venit a doua zi… a treia zi… I-am spus ca asta e munca barbateasca si apoi alaturi trebuie sa fie si-o femeie sa faca garniturile astea, da n-a mai venit.“
Despre el însusi
„Toti s-au ocupat cu meserii de picioare, de cur, de chestii si el cu capu’, el vrea de cap.“
Armata
„Daca-ti spun unde-am facut armata te sperii: la Securitate am facut, da, eram turnator. Glumeam. Am facut la paza obiectelor de arta între Bucuresti pâna la Brasov, toate lucrarile de arta, poduri, tunele, toate noi le pazeam, singuru’ contingent care-a facut 3 ani armata. La toate podurile si astea aveam un corp de garda care pazea acolo ca ziceau atuncea ca vin teroristii si sparge si nus-ce… da, si când am plecat din armata mi-a parut rau ca m-am liberat, asa de bine o duceam, ca în ultimu’ timp am fost la Pitesti la regiment, am fost la telefoane, m-alesese un oltean, un comandant, m-a pus la centrala telefonica, azi eram la telefon, raspundeam, noaptea luam depesele, trasmiteam toate la… si a doua zi când eram liber mergeam la seful statului major, un maior Petrescu, mâine-s liber… si asta era din Bucuresti, avea gagici aici în Bucuresti, avea gagica fata lu’ primaru ala, primu’ care-a darâmat în Bucuresti, nus‘ cum îl chema, a început sa darâme în Bucuresti, si îmi dadea… ba, te duci acolo, îti dau si eu la pisici acolo… el la femei le zicea pisici, si ma duceam la el si dup-aia ma duceam si-mi vedeam de treaba mea.“
Putin despre târguri
„Numa’ spre munte, la Maneciu, la Baicoi, la Starchiojd, asta este pentru munte, ca acolo se cauta palarii, si palarii care-n Regat nu se gasesc, palarii de munteni, de ciobani, de padurari
Si io merg, v-am spus, io merg la munte la ciobani si-acolo depinde si de regiune, acolo se poarta altfel de palarii, acuma uite, io merg la Valenii de Munte si dau la ciobanii aia palarii d-astea, ei nu poarta d-astea si pe când regatenii astia rar, padurarii si ciobanii care mai sunt poarta d-astea, stiti de ce? Pentru ca s-au învatat la munte, ei merg prin padure si daca intra, au palarii d-astea cu boru’ mare în padure se trezeste cracile ca n-are loc, d-astea cu marginile mici se strecoara.“
Palaria în comunism
„În comunism n-o sa ai multe palarii pentru ca comunistii, io am prins si perioada comunistilor cu palarii, si faceam foamea atunci, ca nu se purta palarii, cine umbla cu palarie atuncea zicea ca-i contra regimului, lor le era frica ca palaria pe cap trezeste mintile la om de distractie, de… îi punea o rubasca d-aia, o basca, o caciula pe cap, o pufoaica pe el si mergea la munca ca vitele, pe când cu palaria oamenii… mai si la noi purtau artistii pe-atuncea, artistii astia… natia româneasca, sau oamenii care-i mai eleganti si purta mai rar si câte-o sapca, dar majoritatea palarii, filmele care-au fost la noi, si p-orma pe timpul comunistilor n-aveai voie, daca te vedea pe strada cu palarie te dadea cu huo, huo! toata lumea, zicea ca, uite, ala-i cu palarie, ba, nu mai mergea cu palarie, da’ ca trage spre Est, spre Europa, nu la rusi, … spre Vest, cu capitalistii, daca ei asa s-au învatat, venea lumea si nu stia sa puna palarie pe cap.
Dupa ce s-a învechit comunismu si-au plecat si ei în strainatate, conducatorii si cu ministrii, asa, ca eu lucram pentru ministri în timpul comunismului si ei purta palarii cân’ se ducea acolo, da aici umblau cu sepci, cu altceva, ca sa fie în ton cu publicu’, pai ce, Petre Borila, doctoru’ Petru Groza, Vijoli, astia toti majoritatea… la artisti astea le-au facut io palarii si tot la Sergiu Nicolaescu, la asta, când a turnat filmu’ ala si toate palariileerau facute de mine. A venit cu Florin Piersic ala batrân, nu cu asta, ala juca, a avut rol acolo si-a venit ala, i-am luat masura, da’ lucram în alta parte, acolo la Piata Unirii, atunci mai toate filmele si toti… si sunt si teatrele, avea unele piese de trebuia sa poarte palarii, jobene, gambete…“
Un soi de concluzie
în coada de peste
„Pari mai prezentabil, mai elegant, îmbracat într-un costum frumos si pune-i o basca pe cap sau da-i drumu’ cu capu’ gol, e ceva incomplet, lipseste ceva si daca-ti pune o palarie ca sa fii elegant. Palaria e mai eleganta, e mai pretentioasa, pe când basca o pune pe cap, se duce la munca, îi cade jos din cap, o baga-n buzunar.
Îmi iubesc meseria, daca m-as naste înc-odat’, tot palarier m-as face. Nu e nici usor, nici greu, da’ e complicat si în timpul meseriei întâmpini multe treburi, daca nu stii cum sa le iei sa le faci…“