Dacă iubeşti cu adevărat o carte

Am auzit de prea multe ori opinia că o carte este precum femeia: nu trebuie s-o atingi nici măcar cu o floare. Cu atât mai puţin cu creionul chimic / dermatograf. Dacă eşti un „adevărat“ cititor, trebuie să priveşti cartea ca pe un obiect sacru (Borges chiar credea în această sacralitate), de la mare distanţă, înfiorat. Cine s-ar apuca să-şi scrie impresiile pe sânul lui Venus din Milo? Doar un barbar, un păgîn şi un neisprăvit. Deci, nu scrieţi pe cărţi, nu îndoiţi paginile, aşezaţi-le, pentru totdeauna, într-o vitrină.
Ori de câte ori o citesc (sau o aud slobozită de la mari înălţimi academice), opinia aceasta mă face să sar în sus, ca ars. Mă irită, mă scoate din sărite, devin irascibil. Avem de a face, neîndoios, cu opinia unui biblioman. Nu ştiţi ce este un biblioman? Bibliomanul preţuieşte mai mult obiectul carte decât faptul lecturii ei. Posesia obiectului îi ajunge. Se mulţumeşte să-l contemple din când în când (o dată la cinci ani) şi îl păstrează în dulap, după un geam.
Sigur, însemnările marginale nu sunt de admis pe cărţile care nu-ţi aparţin, pe cărţile publice, în tomurile amabile ale prietenilor. De asta nu-mi place să împrumut cărţi de la alţii (ori de la bibliotecă). Le împrumut numai şi numai în cazuri de mare necesitate, când nu mai găsesc nici o cale de a-mi procura / achiziţiona o carte, o publicaţie, un studiu, un text indispensabil, fără de care aş părea incult şi înapoiat. Şi le citesc fără plăcere. Cu gingăşii rigide. Parcă aş purta mănuşi de chirurg şi o pânză pe gură ca să nu transmit vreun bacil (sau să iau unul). Ţin cartea departe de ochi, departe de respiraţia mea contagioasă.
Deci, nu-mi plac cărţile de împrumut. Sunt ca femeile altora. Le admiri fără a cuteza să le pipăi. Şi, după legea veche, admirându-le prea tare, tot comiţi un păcat strigător la cer. Ţi-ai asigurat chinurile iadului, deşi, practic, n-ai făcut nimic.
Dar legea veche e aspră şi, poate, inactuală. Până la urmă, de ce a creat bunul Dumnezeu frumosul, entitatea feminină? De ce a dat bărbatului, spre soluţie, „problema femeiască“, aceea despre care a vorbit undeva, în chip memorabil, Tatiana Tolstaia? Ca să le ţii sub obroc, să le ascunzi de privirea tuturor celorlalţi? Nu cinsteşti cu adevărat o femeie dacă nu-i dai un mic semn de preţuire, o ocheadă, dacă nu-i săruţi măcar unghia de la degetul mic al mâinii drepte, dacă nu-i reciţi în genunchi măcar un sonet îndrăgostit.
În pofida opiniei cu privire la virginitatea sacrosanctă a cărţilor, nu poţi citi o lucrare fără s-o adnotezi. Dacă nu faci asta, înseamnă că, de fapt, n-o citeşti. O ţii în palme şi o muţi de colo colo degeaba. Nu-ţi va rămîne nimic în minte. Citeşti ca să scrii (o altă carte, cartea ta). Şi scrii ca să pricepi. N-o spun primul. Îţi plac o propoziţie, un pasaj, tragi o linie subţire pe sub ele: aici vei găsi întotdeauna ceva preţios.
Îţi vine un gînd neaşteptat de profund, te miri tu însuşi de profunzimea lui, dar trebuie să străbaţi lucrarea mai departe, nu te poţi opri din lectură. Dacă nu-ţi rezumi imediat gândul, rişti, totuşi, să-l pierzi. Notezi un cuvânt pe margine, să nu-ţi uiţi ipoteza. Îţi place o pagină: 19 sau 55, de pildă. Scrii cifra undeva, pe o foaie albă, cînd există una, deşi am văzut şi cărţi fără astfel de pagini. Pe dosul copertei, sub titlu, într-un loc uşor de găsit, notezi un termen, o literă. Ori la final, după sumarul volumului, dacă nu vrei să scrii chiar lângă titlu şi autor, fiindcă eşti foarte modest.
Din păcate, cărţile de azi nu mai încurajează adnotările, exerciţiul voios al minţii, fantezia exegetică, asociaţiunile libere. Au prea puţin spaţiu alb, la marginea rândului, deasupra paginii, dedesubt. Sunt tipărite, în cel mai fast caz, meschin. Unde sunt cărţile de altădată? Unde zăpezile? Unde dinţii întregi, fără o carie? Nimic nu mai e cum a fost.
A adnota o carte (id est a gândi pornind de la ea) reprezintă o artă, un meşteşug subtil, un talent obţinut cu imens efort. Această artă e foarte veche. Scribii medievali, cititorii de ambe sexe au făcut adesea adnotări, corecţii, au ameliorat textul. Coleridge a devenit vestit pentru însemnările sale (circulau printre cunoscuţi), lumea îi dăruia cărţi tocmai pentru a le adnota; a lăsat câteva sute de pagini de însemnări marginale. Nici Edgar Allan Poe nu a fost străin de acest obicei.
Deşi ne îndreptăm viguros spre o eră a e-book-ului, arta adnotărilor ar trebui negreşit predată în şcoli. Eu am învăţat-o târziu. Dar de subliniat am subliniat dintotdeauna. Ea nu se rezumă, în nici un caz, la aruncarea în pagină a unor semne de întrebare, cum procedam odinioară. Înseamnă pur şi simplu să notezi gânduri.
Puteţi găsi îndrumări în acest sens la Umberto Eco şi, mai cu seamă, în lucrarea Cum se face o teză de licenţă. Eco ne sfătuieşte insistent să subliniem cărţile cu mai multe culori, la fiecare lectură cu o altă nuanţă cromatică. I-am urmat exemplul întocmai: pentru note, folosesc verde, pentru a bara un pasaj, roşu, pentru pasajele deprimate, plumbul creionului. O vreme, am folosit şi fâşii de hârtie ca ajutor mnemotehnic. Dar astfel de hârtii / fişe se pierd repede, cad, dispar în neant. Unii le lipesc cu scotch şi cărţile lor iau aspectul unui clasor, al unui ierbar. O lucrare care mi-a fost de folos acum un deceniu şi mai bine: H. J. Jackson, Marginalia: Readers Writing in Books, 2001. Prezintă câteva cazuri senzaţionale de glosatori (T. H. White, printre ei).
Subliniezi pentru că ai de gând să reciteşti, să regăseşti cât se poate de repede un pasaj semnificativ. Mi-am dorit de multe ori, când aveam mult de scris, să recitesc măcar câteva pagini din Demonii, din Anna Karenina, din Muntele vrăjit, din eseurile lui Montaigne. Nu am întotdeauna timp să recitesc în întregime un volum. Citesc o pagină, un capitol, frunzăresc în căutarea enunţurilor semnificative. Dacă n-aş fi lăsat un indiciu al trecerii mele prin viaţă şi prin carte, dacă n-aş fi subliniat enunţul, mi-ar fi fost foarte greu. Aproape imposibil.
În Pourquoi lire? (Grasset, 2010), Charles Dantzig spune în chipul cel mai neted că citeşte pentru a scrie pe cărţi (şi apoi despre ele). De când se ştie, şi-a dorit cărţi care să-i aparţină în exclusivitate. Destinul lor va depinde de-acum înainte doar de el. Va sublinia ce i se pare interesant, va redacta comentarii. Este singura modalitate de a citi înţelept. Cititul se însoţeşte obligatoriu cu scrisul. Sunt acte concomitente. Iată şi concluzia lui Dantzig: „Dacă v-aş arăta volumele mele din opera lui Proust, aţi înţelege de ce îmi cumpăr periodic noi ediţii“.
Un clasicist pasionat de marginalii a exclamat cândva, numai pe jumătate ironic: „Există motive diverse de a achiziţiona cărţi. Unii le cumpără pentru conţinut şi ăsta constituie, după mintea mea, un motiv foarte vulgar; alţii cumpără cărţi pentru legătura lor, şi motivul lor este un pic mai temeinic şi nu chiar atât de vulgar precum cel dintâi; alţii cumpără cărţi pentru tipăritură, pentru aspect, şi ăsta este pe bună dreptate un motiv foarte bun; dar adevăratul motiv de a cumpăra cărţi este marginea paginii! Cercetează mereu marginea paginilor!“.
Dacă iubeşti cu adevărat o carte, scrie pe ea. Înainte de orice, a citi înseamnă a reflecta. Lasă măcar o urmă a iubirii tale.