Migrarea poetilor înspre proza pare sa fie la fel de fireasca precum e aceea a animalelor care-si cauta hrana. Si nu fiindca poezia si-ar fi epuizat, pentru ei, resursele, ci fiindca scriitorii se aseamana tare bine cu nebunul fericit care îi cere stelei Sirius sa latre numai fiindca celalalt nume al ei e Steaua Cainelui: emfatic, totul îi apartine, totul se cade si totul i se cuvine. Dar daca drumul dinspre poezie înspre proza e firesc si oarecum la îndemana, calea-ntoarsa e mai anevoioasa. Nu-l vad însa pe Dan Coman, desi a început un flirt cald cu epicul, sa nu gaseasca drumul înapoi spre poezie ori, mai rau, sa capete cetatenie de prozator. Mai degraba, face, cu glasul prozei, o (alta) apologie poeziei. Motivul e unul cat se poate de simplu: chiar pe pamantul gras al naratiunii, Dan Coman ramane, în fibra lui adevarata, poet. De aici, posibilele concluzii sunt doua: fie poetul Dan Coman se joaca de-a proza, fie poetul Dan Coman îsi tradeaza, ca vechii israeliti lungile serii de Mesia, poeticitatea.
„Irezistibil“ (Cartea Romaneasca, 2010) se construieste pe temelia pe care Dan Coman a sapat-o odata cu al doilea sau volum, „Ghinga“ (Vinea, 2005). Nu poate sa se desprinda usor, si bine face, de tentatiile suprarealismului si nici de cele ale subminarii constante a propriului discurs. În fond, „Irezistibil“ nu este, în premisele lui, un roman veritabil, ci se apropie, prin mecanismele lui interne, de pamflet, daca nu chiar de parabola grotesca. Acizii satirei, ai anecdotei groase nu pot decat sa-l valideze sau sa-l invalideze pe acest personaj, un „Dan Coman“ serafic acaparat de un machiavelic, dar savuros D Great Coman. Autoironic pana la flagelare, Dan Coman îsi desavarseste acum autofictiunea tragica pentru care nu a gasit suficienta vointa sau viziune în poezie. Tocmai pe linia aceasta as identifica izobara care uneste poezia lui Coman de începuturile sale prozastice: asa cum era încercata o moneda de aur cu dintii, Coman îsi încearca „irezistibilitatea“ în cinci povestiri de sine statatoare, unite prin prezenta aceleiasi voci narative, cea a unui tanar barbat care, prin veritabile scamatorii ale destinului, ajunge poet de prima mana, adulat de critica, lingusit de congeneri, idolatrizat de trepadusii culturali, visat de femei, asemenea unui star rock, dar care, ca odinioara personajele romantice, îsi pierde umbra. Cum ascensiunea rapida începe sa fie curand bantuita de fantoma imposturii, poetul locuit de o identitate josnica, macinat de ganduri insidioase si perverse de glorie literara lasa locul unui fante fara onoare, unui stipendiar literar, pentru care scrisul însusi devine corvoada, daca nu se risipeste iute, ca un fum.
Înainte si dupa Debut
Nu întamplator, momentul debutului literar al acestui scriitor într-un oarecare volum colectiv, pentru cheltuielile caruia însasi bunica-si oferise, involuntar, banii stransi pentru zile negre „în cutia de pantofi de sub pat“, se desfasoara concomitent cu înmormantarea acesteia. Tiparita si oficializata, poezia se volatilizeaza, devine marfa sau parte a banalului ritual de împerechere, margaritar pentru o femeie ingrata, „pentru care…“: „Pe trepte statea Ioana. Am apucat sa vad cum si-a strecurat scurt nasul între paginile cartii. Cand am ajuns langa ea si-a aprins o tigara. Cat mai stai, m-a întrebat fara sa se întoarca. În seara asta plec, trebuie sa fiu neaparat maine pentru un interviu la TVR, i-am raspuns asezandu-ma pe trepte si atingandu-i marginea unei sandale cu varful pantofilor. Mi-a întins Camera, ziceai ca-ti iei si tu un pseudonim, ce naiba, nu-ti dai seama ce aiurea suna Dan Ratoi? Apoi chicoti. Apoi îsi stinse tigara îndepartandu-si astfel sandaua de pantofii mei. Luna viitoare vin iar la Cluj, la control, ne vedem atunci. Ma duc acum, n-am chef sa-mi aud povesti.“ (p.26).
Totul este derizoriu si caricatural: cand poezia înseamna atat de mult pentru personaj, ea e nula pentru celelalte; cand se devalorizeaza cu totul pentru el, capata greutate pentru „public“. Aceasta proportionalitate inversa este, pana la urma, o lectie indirecta si un trompe l’œil: poezia „marketizata“ înceteaza sa mai fie poezie. Înaintea debutului, prietenii din „Camera“ traiesc poetic, respira literatura si exista numai pentru ea si prin ea; în urma debutului ramane pragmatizarea, eficientizarea scrisului, cresterea randamentului, profesionalizarea, externalizarea. Cand survine succesul de circumstanta, poezia nu e orfica, nu e taumaturgica, ci doar un simplu produs de serie. Astfel, „Irezistibil“ se alcatuieste ca manifesto pentru reîntoarcerea la poezie ca act viu, interiorizat, exaltat, dincolo de orice standardizare sociala sau integrare, aproape cu de-a sila, în circuitul cultural. Odata atins pragul „canonicului“, statutul scriitorului se altereaza în esenta lui; cum sumerianul „canon“ desemna o trestie si implica ideea de verticalitate ori de individualitate incoruptibila, el nu mai traduce, în perspectiva lui Coman, decat sensul limitativ al grecilor: etalon si granita.
„Domnule Poet, bine ati venit!“
Superficial ca ceilalti, corect decupat si mimetic, functionand la limita avariei poetice, personajul Coman din „Irezistibil“ se recompune ori se caricaturizeaza de buna voie pentru a capata un feedback pozitiv din partea „publicului cititor“, fata de care prezinta simptomele tragice ale adictiei. Adaptarea este, bineînteles, dificila, dar cum altfel sa-ti multumesti si sa-ti tii aproape adulatorii? Monumentala este, asadar, povestirea „O întalnire cu cititorii“, o naratiune despre poetul-saltimbanc, despre poezia de balci, despre falsa carisma si despre embrionii mutanti care-i premerg „poetului de stadion“…
Într-un decor idilic si înmuiat de o spoiala dubioasa de cultura, poetul Coman e asteptat „cu nerabdare si cu mare drag“ sa ia contact cu tineretul studios. Manifestarea este pusa la cale de o profesoara de limba romana, dornica de „activitati culturale“. De aici, un iures absurd de întamplari în care tanarul poet este atras fara voia lui: copiii de clasa a cincea îi declama poeziile, primarul, preotul si consoartele acestora, al caror „oaspete de seama“ e, îl agaseaza într-o goana teribila de a-l cinsti cu orice chip si-apoi se inflameaza fiindca poetul, care evident arata si se comporta altfel decat si-au imaginat, le refuza stradaniile etc. Totul culmineaza cu un simulacru de act sexual, care fardeaza, de fapt, „violul“ expunerii publice, care transforma un act intim, al creatiei, în exhibitionism si abuz. „Metafora“ este mai mult decat clara: poezia nu se împlineste decat în tacere. Restul e un lung proces de mistificari, colportari, operatii de înfrumusetare si de ajustare, care transforma artistul într-un produs detestabil, în carcase rotofeie bune de asezat în prezidii, prin felurite „comitete si comitii“, iar poezia nu mai e nimic altceva decat troc si prostitutie.
Toate cele cinci povestiri sunt, de altfel, istorioare initiatice si alegorice despre poetul adevarat care, facandu-se „D Great“, îsi pierde poezia. E si acesta un pact faustic. „Cel mai important poet al generatiei“ este cu atat mai putin al sau cu cat este al celorlalti, iar conventia narcisiaca vizibila înca din titlu (obsesie itineranta la Dan Coman) seamana cu tehnicile de meditatie ale calugarilor tibetani care-si petreceau peste genunchi si-n jurul gatului o sfoara: relaxandu-si genunchii, sfoara împiedica oxigenarea creierului, ceea ce duce inevitabil la o agonie lenta. Clamandu-si succesul si „împlinirea“ meschina, Coman practica o misterioasa si ritualica sinucidere: ceea ce trebuie sa existe este poezia, iar homunculii care-si cladesc imperii pe nisip prin practicarea ei trebuie, cel putin în efigie, ucisi.
„Irezistibil“ nu este, asadar, o simpla culegere de povestiri „anecdotice“, nici transcriptie banala a unei deveniri, fie ea si aceea a unui scriitor. Dan Coman încearca, precum un mim tragic, sa vorbeasca despre moartea poeziei si a poetului, asa cum îi apareau cand s-a întamplat „îndragostirea“; o carte curajoasa, de abjuratie, ultralucida, în pofida constelatiilor onirice ori a rasului gros care seduc întaia oara. Poate deloc în virtutea hazardului, „Apropierea“, romanul abia aparut al lui Marin Malaicu-Hondrari, cu instrumente mai putin violente, de aceea mai bine ascunse, creste si el în jurul aceluiasi registru obsesional: poezia, în cautarea unui manual de întrebuintare.