Cuvântul, între sonoritate şi formula grafică: scriitori de la radio

Scripta manent spuneau anticii – şi aveau neabătută dreptate. Într-adevăr, dacă este adevărat că vorbele au magia lor, atunci e de necontestat o anumită, radicală, frustrare în cazul acelor jurnalişti care, aşezându-şi discursul pe unde hertziene, îşi văd (aud) producţiunea risipită în eter, fără vreo altă urmă decât cea afectivă, păstrată de spiritul ascultătorilor. Însă clipa este necruţătoare: oricâte cuvinte de duh ai rosti, oricât de spectaculos ar fi interviul sau eseul sau comentariul de radiofonist cultural, mărcile tale sonore sunt sortite uitării.
De aceea, probabil, unii dintre colegii mei de la Radio România Cultural au simţit o irepresibilă nevoie de a se manisfesta şi altfel decât pe calea excepţională, dar perisabilă a eterului. Oameni ai cuvântului rostit, şi Răzvan Dolea, şi Marina Dumitrescu, şi Cristi Bleotu se vădesc, iată, scriitori autentici, oameni ai discursului inscripţionat între coperte de carte, chiar dacă ei au înţeles să se manifeste în registre literare deosebite: în poezie, primii doi, în istoria şi critica literară, cel din urmă.
Şi pentru ca efortul şi inspiraţia lor să nu treacă neobservate, vă invit să nu ocoliţi cărţile pe care aceştia le-au publicat recent. Eu cred că merită această investiţie de atenţie.
Falsul misogin
Nu e niciodată uşor să scrii sau să vorbeşti despre cărţile prietenilor. Întâi, pentru că poţi fi luat drept neserios, în al doilea rând pentru că, având în vederea relaţia afectivă, rişti să nu poţi păstra cuvenita distanţă critică în măsură a garanta o minimă obiectivitate, judecata de valoare putând aşadar să alunece pe lângă obiectiv.
Din fericire, pe lumea asta mai sunt şi excepţii, iar Răzvan Dolea cu siguranţă că face parte dintre acestea. Cunoscut ca un radiofonist cultural de calibru, ca un istoric dedicat şi ca un causeur mereu inspirat, domnia sa s-a exercitat rar şi suculent ca poet. A debutat cu Jurnalul unui misogin în urmă cu câţiva ani, iar acum recidivează cu o nouă plachetă de versuri, intitulată, cum altfel, Arheologia iubirii, ambele titluri văzând lumina tiparului la Casa de Editură Tritonic din Bucureşti.
La fel ca în primul volum de poeme, şi tema, dragostea pentru femeia generică, şi forma de expresie aleasă, cea canonică (rimă, ritm, măsură, acrostih etc.), sunt păstrate de autor. Conservator şi tradiţionalist, Răzvan ţine cumva de o modernitate literară ce astăzi pare desuetă. Când îi frecventezi pe Verlaine, Baudelaire, Villon, Khayyam, Apollinaire şi Bacovia, e clar că nu poţi fi prizat de imberbii neînţeleşi şi exagerat de liberi ai post-postmodernităţii. Ceea ce, în opinia mea, nu reprezintă deloc un defect. Celebrând dublu iubirea faţă de o femeie trans-temporală, o dată prin invocare directă, a doua oară prin încorsetarea formală ce vizează cu obstinaţie muzicalitatea cea mai pură, Răzvan Dolea face figură de rătăcit şi solitar, sigur de neadaptat la lipsa de rigoare estetică şi formală ce bântuie prezentul nostru literar.
Adunând din experienţe erotice, de a căror substanţă şi intensitate nu se îndoieşte nimeni, acel precipitat existenţial din ale cărui cioburi poate fi reconstituită o realitate transfigurată, poetul compune şi recompune figura ideală a unei femei inexistente, dar năzuite, adevărate şi, deopotrivă, fantasmatice. Din carne şi simţuri excitate, din parfumuri interzise şi viziune transcendentă, femeia la care visează ori pe care a pierdut-o şi a regăsit-o Răzvan, pentru a o rata din nou, este aidoma unei căderi de apă: prea frumoasă ca să fie autentică, prea puternică pentru a îngădui supravieţuirea privitorului.
Crucificat între Ana şi Caiafa, trubadurul răsturnat care este Răzvan Dolea reuşeşte performanţa de a ne împărtăşi culorile şi aromele unei îndrăgostiri perpetue faţă de un personaj de o feminitate neverosimilă, puţin credibil, căci nu seamănă cu nimic, dar foarte dezirabil, căci pare a poseda teribila calitate de mântui prin iubire carnală. Citind cartea de poeme semnată de Răzvan Dolea, Arheologia iubirii, şi năzuind înfometat la femeia ideală pe care el o celebrează cu fast imagistic şi exces de muzicalitate, mai că-ţi vine să exclami, pe urmele lui Emil Cioran, alt imens visător în proximitatea feminităţii recurente: Elle n’est pas d’ici! Ea nu e din lumea noastră…
Bine că măcar poetul are o patină existenţială foarte mundană, iar imanenţa făpturii sale îngăduie, cu prilejuri precise, asemenea regaluri de literatură nostalgică, într-o lume, repet, populată cu genii lirice de amfiteatru…
Secreta feminitate…
Alungaţi de Platon din cetate, poeţii, cei mai autentici din spiţa lor, continuă să rătăcească pe nebătute drumuri, găsind rar loc de odihnă şi zăbavă. Neînţeleşi, se simt confortabil în aşezarea lor oblică în lume. Poeţii-simulanţi, iar aceştia sunt legiune, lipsiţi de responsabilitate şi har, continuă să bântuie şi să domine lumea literaţilor, adjudecându-şi spaţii şi onoruri pe agresive contrafaceri. Imberbi sau, dimpotrivă, îmbătrâniţi infantil, ei produc poeme pe scară industrială, fără a se osteni să şi comunice ceva, altceva decât neantul care le populează mediocritatea.
Fără îndoială că ostracizată încă de la vârsta iniţială a izgonirii platoniciene, Marina Dumitrescu scrie rar, profund şi teribil. Debordată de o decenţă care cu siguranţă că nu aparţine acestui timp al imposturii, artista celebrează cu o apăsătoare măsură etică actul scriiturii, iar poemele ei au greutatea unor bijuterii lucrate îndelung de meşteri aurari de negăsit nici măcar în vechile ghetouri, astăzi simple spaţii muzeale.
De aceea, Platoşa nevăzută/ L’invisible cuirasse, carte de poeme apărută bilingv, în română şi franceză (traducere de Jocelyne Blanchard) la Editura Vinea din Bucureşti, ultima sa ispravă lirică, încântă şi înspăimântă. Farmecul poeziei scrise de Marina Dumitrescu vine din gravitatea, profunzimea şi caracterul ultimativ al privirii sale metafizice, iar terifierea la care fac referire nu e altceva decât trăirea pe care percepţia actului estetic, asumat existenţial fără rest, o induce cititorului. Aici nimic nu e de joacă, deşi scriitura lirică păstrează o modulaţie ludică indiscutabilă. Marile fapte şi momente ale vieţii, iubire, credinţă, moarte, maternitate, speranţă, dezamăgire şi melancolie, toate îşi găsesc locul în poezia serenă, dar gravă pe care Marina Dumitrescu o aşază cu inspiraţie şi sensibilitate în operă.
Poemele sale, inclusiv cele unsprezece elegii închinate figurii materne, una tutelară şi interşanjabilă, căci chiar artista este, la rându-i mamă, preluând din atribuţiile simbolice şi responsabilităţile etice primare, nu sunt altceva decât o rescriere continuă de sine, o modalitate ritualică de a-şi livra spiritul unei autocombustii mântuitoare. Însă această soterie, una categoric individuală, îşi consumă energia şi substanţa într-o trăire condamnată la o imanenţă fără ieşire. Cuvântul are greutate şi corp, iar suflul său este resimţit, auzit şi degustat într-o lectură aproape carnală.
Poezia la care ne invită Marina Dumitrescu nu seamănă cu vreo altă perspectivă lirică a prezentului românesc, căci nivelul filosofic şi greutatea ei meditativă desfid orice încadrare alternativă. De unde şi o unicitate riscantă, mlădiată însă prin raritatea cu care artista îşi aşază poemele între coperte de carte…
Sadoveanu prins în insectar
Dincolo de notorietatea cucerită de Cristian Bleotu pe calea undelor sonore, graţie emisiunilor radiofonice pe teme literare pe care le realizează de aproape două decenii, mai există un rest al personalităţii acestui jurnalist de valoare, unul care cu greu a ajuns să se dezvăluie publicului şi prietenilor. Cristi este şi scriitor, un critic şi un istoric literar de substanţă, un talentat om al condeiului, dar şi un hermeneut de o rigoare excepţională. Seriozitatea sa merge până la un nobil fanatism, iar acribia de care dă dovadă, bine aşezată pe temeiul unei erudiţii sistematice, poate trezi invidia oricărui confrate mai vizibil din mass-media intelectuală a momentului.
După ce şi-a susţinut teza de doctorat sub îndrumarea academicianului Nicolae Manolescu, Cristian Bleotu nu s-a grăbit în a-şi publica textul. L-a lăsat în aşteptare, într-un fel de suspensie reflexivă, privind cu ochi radical de critic mai bine de un deceniu la capacitatea rândurilor sale de a se data. A citit tot ce se putea citi în materie de bibliografie critică sadoveniană, încercând să-şi măsoare abordarea după noile paradigme şi modele critice.
În urma unei autoanalize de o asprime care pe mine mă înspăimântă, fiind gata-gata să-l bănuiesc de asumat masochism spiritual, iată-l pe autor dând tiparului un text reconfigurat, dar bizuit în proporţie masivă pe teza doctorală de-acum zece ani: Personajul sadovenian. Tipologie şi evoluţie stilistică. Cartea a apărut la Editura Tipo Moldova din Iaşi, într-o formulă grafică de calitate. Dar cum este volumul semnat de jurnalistul radio, devenit, iată, şi un autor demn de tot respectul? Întâi de toate, complexant prin exhaustivitate. Atenţie însă! Globalitatea perspectivei din al cărei unghi Cristian Bleotu îl judecă pe Sadoveanu nu este una a haosului aglutinat, ci înseamnă, înainte de orice altceva, o sistematică şi minuţioasă aplicare a unei metode critice de inspiraţie psihanalitică, în linia obedienţei jungiene.
Pe scurt, autorul nostru procedează paradigmatic, încercând să sistematizeze tipologii şi arhetipuri sui generis, pe care le-a prelevat din ansamblul operei sadoveniene. Cincizeci şi opt de personaje-precipitat, cincizeci şi opt de arhetipuri a aflat Cristian Bleotu în masiva operă scrisă de Sadoveanu, de la bestie la hiclean, de la hâtru la înţelept, de la orfan la solitar şi de la tiran la visător. Personajele sunt subsumate acestor tipuri abstracte, locul lor textual este bine analizat şi interpretat, din unghi diacronic şi sincronic, iar accentul cade pe lectura psihologic-abisală a sufletului acestora, fără însă a fi neglijat resortul stilistic şi estetic al secvenţei literare şi al poziţiei acesteia în ansamblul operei sadoveniene.
Talentat şi serios, inteligent şi modest, înţelept şi pus la punct cu ultimul răcnet în materie de bibliografie critică, Cristi Bleotu ne oferă, prin masivul lui volum, Personajul sadovenian. Tipologie şi evoluţie stilistică, una dintre puţinele chei funcţionale pentru a putea înţelege panoramic geniul şi logica operei lui Mihail Sadoveanu.