Olga Serbanescu s-a sinucis. Nu era o vedeta. Moartea ei a trecut neobservata, in vârtejul stirilor cotidiene, intre divorturi si despartiri, intre botezuri si declaratii de presa, intre nunti si inmormântari, intre dezastre si miracole, bârfe si injuraturi. Olga Serbanescu nu avea cum sa fie o vedeta. Era o bibliotecara, specialista in manuscrise de secol XVI, intr-o tara in care esti vedeta doar daca ai un bust proeminent si o minte de bibilica. Fiind o specialista intr-un domeniu care pretinde foarte multe cunostinte si o solida cultura generala, nu avea cum sa fie o persoana interesanta pentru gazete de-un leu si emisiuni televizate de doi bani. Dar ar fi trebuit sa fie o persoana interesanta pentru colegii ei, din Muzeul National Brukenthal, pentru sefii ei, din Ministerul Culturii si Patrimoniului National si din Guvernul României. Poate ca Academia Româna ar fi trebuit sa constate ca unul dintre putinii specialisti pe care ii avea aceasta tara in manuscrise vechi, nu mai exista. Ea nu a ajuns sa fie cercetator stiintific principal I, nu pentru ca nu ar fi meritat, ci pentru ca cel mai inalt for stiintific al României (la insasi Academia Româna indraznesc sa ma refer!) a impus niste criterii aberante pentru avansarea in functie, in domeniul cercetarii, iar Guvernul României si Parlamentul aceleiasi tari, printr-o lege bântuita de un populism devastator, a stabilit ca nu valoarea conteaza, in aceasta Românie, ci niste baremuri orânduite de diversi functionari imbecilizati, din eternele ministere ale Muncii si Finantelor, cu acceptul ochilor inchisi ai celor de la Educatie si Cultura. Ca atare, nu conteaza ca un om stie sa citeasca in sapte limbi straine, plus doua limbi moarte, ca este doctor in stiinte si ca si-a stricat vederea, citind manuscrise medievale, de o valoare inestimabila, si care dovedesc ceea ce constituie marele motiv de mândrie al fanfaronilor care tin cuvântari goale de continut si pline de gaunosenie, lânga gorunul lui Horea si in centrul Albei Iulii. Conteaza doar raportarile umile la Fondul Monetar International si discursurile penibile din Parlament. Olga Serbanescu s-a sinucis, pentru ca si-a dat seama ca din salariul sau de…, nu avea nici o sansa sa isi mai plateasca datoriile la banci. Era o femeie linistita, preocupata doar de munca ei si de ingrijirea familiei sale. Nu mai avea multi ani pâna la pensie. A facut datorii la banci, pentru ca a considerat ca, la 20 de ani dupa doborârea regimului comunist, un intelectual (in modestia sa, se considera un intelectual „simplu”, desi, performantele stiintifice o clasau intr-o categorie superioara) ar trebui sa aiba acele mijloace materiale necesare pentru a asigura traiul cotidian al familiei sale. S-a inselat amarnic. Statul Român nu incurajeaza performanta stiintifica, ci demagogia, nu ii premiaza pe savanti, ci pe sicofanti. Olga Serbanescu s-a aruncat de la etajul noua al blocului in care locuia, in ziua in care si-ar fi dorit (sunt convins de acest lucru) sa isi gaseasca oaza de liniste intre cartile sale dragi, din biblioteca baronului von Brukenthal. Daca o sa ma intrebati cine este de vina pentru aceasta anonima sinucidere, am sa va rog sa aratati spre persoana mea, in egala masura cu persoanele tuturor concetatenilor nostri, fie ei pensionari ori agricultori, farmacisti ori universitari, guvernanti ori guvernati. Moartea Olgai Serbanescu ar trebui sa ne cutremure pe toti, deopotriva, doar pentru ca un om care a studiat, o viata intreaga, valori inestimabile pentru natia româna, a ales sinuciderea, pentru ca nu a gasit alta solutie sa faca fata datoriilor. De vina, pentru moartea ei, sunt eu, sunteti dumneavoastra, suntem noi, toti, cei care am facut ca, prin votul nostru, sa determinam aceste optiuni politice, si nu altele, si care, prin atitudinea noastra, am dovedit indiferenta si cinism. Nu stiu care ar fi fost alegerea buna, dar, pentru Olga Serbanescu, sunt sigur, optiunea câstigatoare a fost una perdanta.
Viata, insa, merge mai departe. Cerniti, dupa moartea colegei lor, muzeografii de la Muzeul National Brukenthal au bravat, in pofida tuturor dificultatilor, reale sau imaginate, si au organizat admirabil (colega Iulia Mesea a avut un rol determinant, in acest sens), reuniunea anuala a Comitetului International pentru Documentare in Muzee (CIDOC) – comitet de specialitate din cadrul Consiliului International al Muzeelor (ICOM) –, cu tema Managementul cunoasterii si muzeele.
Mi-ar fi imposibil sa rezum, in câteva cuvinte, principalele orientari ale zecilor de comunicari prezentate de cei 120 de specialisti, veniti la Sibiu, de pe toate continentele, si prezentate in fata unui auditoriu interesat, din care a facut parte chiar si Hans Martin Hinz, presedintele ICOM (este pentru prima oara, de la infiintarea organizatiei, in 1946, când un presedinte in exercitiu al ICOM vine in România!) – intâmpinat, asa cum se cuvine, de presedintele Consiliului Judetean Sibiu, Martin Bottesch, si de primarul municipiului, Klaus Werner Johannis. Trebuie, totusi, sa remarc concluzia (nerostita, ca atare, dar subinteleasa) a celor doi vorbitori principali, care au trasat, de fapt, temele fundamentale ale reuniunii, americanul Tom Moritz si academicianul clujean Ioan Aurel Pop: cunoasterea este scumpa; este greu de dobândit si, tocmai de aceea, cei care o detin o vând pe bani grei. Cultura, in consecinta, ca summum al cunoasterii, nu poate fi ieftina.
Cu ocazia conferintei, aducând un omagiu inaintasilor, in ale profesiei, excelentul muzeograf sibian Maria Ordeanu a curatoriat o expozitie de un mare rafinament si cu o incântatoare prezentare: „Memorie culturala. Documentarea patrimoniului – secolele XVIII-XXI”. O puteti vizita pâna pe 10 octombrie si va asigur ca nu va veti plictisi si nu veti regreta. Daca o veti vizita, va rog sa va gânditi, macar pentru o clipa, ca nimic nu se naste din nimic si ca minunile care ne bucura ochiul si mintea, in oricare muzeu al lumii, sunt ingrijite de câtiva oameni profund devotati institutiilor in care lucreaza, obiectelor pe care le ocrotesc si publicului pe care il asteapta. Unul dintre acesti oameni a ales sa plece mai repede, dintr-o lume nerecunoscatoare si cruda. Nu e prea târziu sa ii salvam pe cei ramasi.
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 341