Eseistica si scrisul, la fel ca cercetarea academica umanista, de obicei nu aduc profit, e un lucru stiut. Cine ar trebui sa isi asume sustinerea acestor discipline si, odata cu ele, a „clasei neproductive“ a intelectualilor?
Cultura ar trebui lasata, asa cum sustin libertarienii, exclusiv in seama mediului privat si a unor mecena? Intelectualii ar trebui sa-si vânda publicatiile la piata, pe taraba, la fel ca pe orice alta marfa? Sau statul ar trebui sa-si asume quasi-integral raspunderea pentru finantarea unor publicatii culturale, institute de cercetare stiintifica si a unor opere de arta de interes public?
Mai e, desigur, si problema tinerilor intelectuali, iesiti de pe bancile universitatii, care vor sa-si continue activitatea de cercetare. Pentru multi dintre ei e deschisa, mai degraba, calea alternativa, ce le ofere posibilitatea de a-si câstiga existenta fara a putea sa-si mai urmeze vocatia culturala. Aceasta cale e cea a angajarii intr-o companie multinationala, unde cineva o sa fie dispus sa le plateasca o munca pentru care nu au fost pregatiti, ce nu are nici o legatura cu cercetarea stiintifica sau cu publicistica, dar care le va asigura, insa, supravietuirea. (Ct. S.)
Despre cheltuirea banului in cultura
BOGDAN DUCA
Statul Român, si voi face referire doar la el, pentru ca am pretentia ca ii cunosc cât de cât mediul cultural, este cheltuitor pâna la exagerare, mai ales atunci când vine vorba despre mediile culturale. Stiu ca afirmatia mea socheaza. Toata lumea spune ca se dau prea putini bani pentru cultura si eu m-am gasit sa afirm ca se dau prea multi.
Artistul de stat
Indraznesc sa fac aceasta afirmatie pornind de la câteva observatii de bun-simt: exista un numar exagerat de mare de reviste culturale subventionate integral sau partial de stat, a caror utilitate in promovarea culturii este egala cu zero. Sunt insa spatii privilegiate pentru personaje culturale ce trebuie sa câstige si ele un ban… cinstit. Incontestabil, acel ban este legal, caci sumele vin de la buget si sunt alocate conform legii, dar cât de cinstiti sunt banii respectivi, aici e o alta poveste.
Nici un scriitor, eseist, artist, orice ar fi el, nu poate sa solicite cetatenilor români, in mare majoritate contribuabili la buget, finantarea operelor sale. Poate doar sa le propuna spre cumparare, daca are incredere in propriul talent sau, dupa caz, in snobismul potentialilor cumparatori. Din pacate, majoritatea eseistilor nu o fac, preferând sinecurile bugetare, burse si stagii de creatie platite dintr-un buget ai carui contribuabili nu sunt niciodata intrebati cu privire la cheltuirea lui. Artistii plastici traiesc si din comenzile de la stat, care, generos financiar, dar fara vreo urma de simt artistic, impaneaza orasele cu porcarii „plastice“ de genul cartofului prajit, copacului din fier, „prezervativului lui Mihaies„ (denumire folclorica pentru o statuie faimoasa din Constanta) sau a altor creatii ce inevitabil provoaca excitari artistice snobilor si râsul sanatos, dar „a paguba“, al majoritatii.
Banul public este folosit fara cap si fara coada. Nenumarate institutii culturale si cu vocatii in cercetare se napustesc asupra lui incercând sa il cheltuiasca cât mai… eficient. Eficient pentru ele, desigur.
Sclipitor prin mediocritate
Ministerul Culturii, altfel incapabil sa impiedice siluirea unor monumente istorice (precum bisericuta Schitul Maicilor din Bucuresti – obiectul bataii de joc al unor preoti inculti) –, arunca miliarde de lei noi ca subventii pentru reviste si carti – unele mai bune, altele mai rele, altele neutre prin mediocritatea lor.
O sa imi spuneti ca, totusi, unele carti si reviste merita sustinute. Ei bine, nu va voi contrazice. Dar va voi aduce un exemplu, in aparenta favorabil dumneavoastra. In decembrie a aparut volumul intâi dintr-o carte de referinta pentru stiintele religioase si stiinta politica româneasca: „Ortodoxia in România postcomunista. Reconstructia unei identitati publice“ a Iulianei Conovici. O carte care chiar trebuia sa apara, fie si macar pentru a fi in bibliotecile oricarei persoane interesate de relatia dintre Biserica si Stat in postcomunismul românesc.
Pentru aceasta carte, o editura clujeana, altfel cât se poate de prolifica, a primit de la Ministerul Culturii si Cultelor peste o suta de milioane de lei vechi. Ce au facut cu acesti bani? Nu au scos decât primul volum al cartii, in conditii grafice standard, cu un numar dureros de mare de greseli de tipar. Qed.
Comisii si comitete
Nu mai vorbim despre sinecurile care se acorda pe criterii politice. Am scris de nenumarate ori despre inutilitatea ICR, reusind sa enervez peste masura pe functionarul public cu veleitati de eseist ce conduce aceasta institutie gratie bunavointei domnului Basescu. Pagini intregi s-ar putea scrie si despre multimea de institutii si comisii care tot inevstigheaza crimele comunismului sau Holocaustul românesc. Doar concurenta (iata cât de bune sunt metodele capitaliste!) dintre Comisia Tismaneanu si Institutul lui Marius Oprea (expresia „academica“ a concursului dintre Basescu si Tariceanu) a facut sa mai iasa ceva cât de cât serios cu privire la investigarea raului reprezentat de comunism. Raul gulagului, desigur, dar nu raul social presupus de construirea mentalitatii de asistat a cetateanului român.
Merita sa mai vorbim despre Academia Româna, cu salariile pentru „cercetare“? Merita sa mai vorbim despre massolit-ul nostru local, Uniunea Scriitorilor, care asigura stipendii pentru inspiratie unui numar mare de scriitori ale caror carti nu se bucura nici macar de recunoastere… regionala? Poeti „ai Garii de Nord“, ai Tecuciului sau ai Dorohoiului scot cum pot câteva volume de „opere“ si devin privilegiatii posesori ai unor bani publici, care sa le acopere macar nevoia de vodca si de tigari. De ce? Pentru ca sunt… artisti, neintelesi nici macar de publicul cititor (care nu ii cumpara).
Banii zboara in tara aceasta de la stat spre toate evenimentele „culturale“ si „academice“. Universitati de provincie, care isi promoveaza cadre didactice inclusiv pe baza unor articole aparute in reviste culturale (falsa sinonimie „cultural“ – „academic“ pacaleste pe multi), inventeaza proiecte si evenimente pentru a cheltui „eficient“ banul public.
Ce trebuie facut?
Acum sa nu se inteleaga ca sunt suparat numai pe felul in care se toaca banii contribuabililor pe ceea ce Statul Român numeste, generos, cultura si cercetare. Statul din pacate nu isi mai justifica alta menire decât cea de cheltuitor ineficient al bugetului. Un caz si mai flagrant este cel al sistemului sanitar. CAS-ul jefuieste cu procentaje enorme salariile românilor fara a putea sa rezolve nici macar partial problema mizeriei din sanatatea româneasca.
In aceasta sarabanda a cheltuielilor banilor celorlalti intrebarea este ce trebuie facut. Sa fie oprita aceasta masina de tocat banii, aceasta este o decizie exclusiv politica. De aceea, o clasa politica autentic liberal-conservatoare (si nu pseudo-libertarieni si pseudo-conservatori ce nutresc, ca politicieni sau „intelectuali publici“, sincere sentimente socialiste) este unica solutie pentru blocarea acestui furt.
Noi, daca suntem onesti cu noi si cu ceilalti, trebuie sa sustinem orice solutie care nu cheltuieste si care impiedica cheltuirea inutila a banului omului de rând. Incurajând, pe de alta parte, mecenatul si sponsorizarea.
Dar trebuie sa accesam fondurile publice? Mai concret, eu, cel care semneaza acest text, pot sa solicit moral granturi ICR? Desigur. Pentru ca acesti bani sunt, in definitiv, bani furati de stat de la mine si, daca am incredere ca ceea ce fac eu este cu adevarat util pentru societate, pot solicita accesarea unor fonduri cu rezerva ca stiu ca aceste sume de bani, intr-o societate normala, trebuie sa ramâna in buzunarul cetatenilor.
Asa ca, desi voi solicita permanent ca aceasta hemoragie bugetara sa inceteze, atâta timp cât banii respectivi sunt furati si din buzunarul meu voi incerca sa accesez acele fonduri. Mai ales când acelasi Stat Român, care imi fura banii, descurajeaza orice initiativa privata cu banii ramasi.
O alta problema, mai grava, este aceea a felului in care mentalitatea socialista, a sinecurii, se extinde si in mediul privat. Sa luam tot exemplul revistelor culturale. Aceste reviste, chiar atunci când sunt patronate de trusturi de presa, supravietuiesc din doua motive: cel financiar (foarte puternic): sunt niste „decoratii“ ce dau o patina de seriozitate unor trusturi media sau unor conglomerate de afaceri. Al doilea motiv este dorinta de a scrie, fie si gratis, a unor oameni de cultura ce simt ca au ceva de spus. Desi, sa nu uitam ca unul dintre pacatele cele mai grave dupa etica crestina este tocmai neplata lucratorilor…
Problema finantarii in cultura. Utilitatea sociala a intelectualilor
ANA PETRACHE
De ceva vreme port o dezbatere cu domnul Duca in ceea ce priveste finantarea in domeniul culturii in general si in România in special. Domnul Bogdan Duca, un liberal convins, sustine ca banii pentru cultura nu trebuie sa provina de la stat, iar in ceea ce priveste sursele de finantare privata este deschis catre orice optiune. Respingerea finatarii de catre stat este bazata pe considerente de natura etica, un stat cu aproape 9% din populatie in somaj nu poate sa isi permita sa faca investitii de lux in cultura. Cine vrea sa investeasca in arta, filosofie si poezie sa fie dispus sa plateasca.
Finantari de stat, finantari private
Nu pot sa atac motivele etice ale pozitiei sale, dar nu cred ca exista cineva, persoana privata sau companie multinationala, care sa vrea sa inevesteasca in aceste domenii, pentru simplul fapt ca in România nu exista o traditie a finantarii culturale din fonduri private. Exista citeva fundatii, cum ar fi Dinu Patriciu si Ion Ratiu. dar si acestea sunt orientate catre o categorie bine delimitata, ultima de exemplu finanteaza doar studiile pentru Marea Britanie. Exista alte fundatii, cum este Konrad Adenauer, care ofera burse pentru studenti sur place, dar si aceasta institutie este una de stat, detinuta de Statul German, dispus asadar sa acorde mai multe subventii decât Statul Român, dar discutia de principiu nu se suspenda, caci tot niste bieti cetateni sunt obligati sa plateasca pentru acele burse.
As putea sa aplic pentru bursele Ambasadei Frantei sau pentru Bursele Ministerului de Externe italian, dar tot in bani publici as nimeri. E adevarat, pe partea anglo-saxona exista mai multe oferte de finantari private, dar nu pot sa imi orientez studiile dupa sursa fondurilor, prefer sa o fac in functie de interesele mele academice.
Prima mea problema este cum sa pot trai din studiile mele si nu ce altceva s-ar putea face, cu banii destinati mie, pentru a rezolva probleme mult mai grave decit filosofia stiintei sau istoria comunismului. As putea sa fiu platita pentru articolele mele, propune domnul Duca. Sa fiu platita? Hmm, da, am auzit despre dreptul de proprietate intelectuala, dar unde se aplica acesta? Ca sa fiu platita pentru articolele mele trebuie sa scriu in „Tabu“, nu in reviste culturale, sau in „Adevarul de seara“ si nu in vreo publicatie academica. Ce imi ramâne sa fac? Scriu gratis si ma intretin din altceva sau refuz sa scriu. Asta e deja o problema personala, care nu mai tine de spatiul public, pe care o rezolv eu cu constiinta mea.
Reviste culturale vs
companii multinationale
Prespunând prin absrud, ca la exercitiile de matematica, ca as gasi un mecena care sa imi finanteze studiile si as putea sa traiesc din asta, nimeni nu m-ar crede ca exista o persoana dispusa sa faca asa ceva, mult mai usor s-ar presupune ca prestez un alt tip de servicii decât cele filosofice pentru bani. De ce? Pentru ca mentalitatea noastra e astfel construita incât românul sa nu creada in acest tip de finantari private pentru cultura.
Presupunând, inca o data, ca nu s-ar face ipoteze de natura sexuala, as fi acuzata ca sunt vânduta lui X. In acest al doilea caz pot totusi sa rasuflu usurata, astfel de acuze se incaseaza doar daca esti implicat in lupta politica. Si aici ajungem iar frumos la tradarea intelectualilor, care, o data implicati in politica, isi tradeaza vocatia. Si ajungem si la vorba fostului nostru presedinte, la mândria de a fi sarac si cinstit; cinstit, cinstit, dar de ce saracia e ceva de care trebuie sa fii mândru si nu de care sa iti fie rusine?
Dincolo de frustrarile inerente mai ajungi si in imposibilitatea de a iti continuua munca, ca, deh, cartiele costa. Singura concluzie onesta la care ma pot opri, ca sa multumesc pe toata lumea in afara de mine insami, e sa renunt la cultura, sa ma angajez in vreo multinationala si sa stau acolo cam cate 10 ore pe zi, si imi va trece orice pofta de cultura. Cultura nu e pentru mase, ci pentru o elita deja bogata din alte surse de finantare. Daca nu te-ai nascut intr-o familie instarita, in genul celei al lui Bernanrd Henri Levy, trebuie sa te lasi de filosofie, caci filosofia nu se face pe burta goala.
Ce valoare are cultura?
Daca ma iau in toate dupa logica pietei, inseamna ca acel obiect pentru care oamenii nu sunt dispusi sa plateasca nu are valoare. Dar adevarul si cunoasterea nu sunt bine cotate la aceasta bursa a valorilor pietei, sa ne lasam de ele? Socrate nu a fost niciodata dispus sa primeasca bani pentru ceea ce facea. Sofistii care stiau foarte bine cât sa ceara pentru serviciile lor au trait bine pe moment, dar istoria filosofiei i-a incadrat la categoria „Asa Nu“.
Eu una nu cred ca poti lasa totul pe mâna pietei, chiar daca eu optez sa renunt la filosofie, ca sa traiesc dintr-o munca pentru care nu am pregatire, dar pentru care cineva e dispus sa ma plateasca. Refuz sa cred si ca valorile sunt doar ceea ce iese din concurenta libera a pietei. Liberalismul e doar un sistem economic, pe care nu il poti generaliza dincolo de sfera bunurilor materiale.
Cât despre realitatea de a nu fi productivi, e o foarte buna intrebare, este cultura un produs ca oricare altul sau aceasta poate avea un statut special, in virtutea faptului ca cei care o produc se ghideaza dupa logica noncontradictiei si nu dupa logica pietei? As putea sa fiu de acord ca este un produs ca oricare altul daca o reduci strict la un loisir, dar daca sustii ca este un mediu purtator de valori si daca crezi ca valorile sunt cele ce duc la un tip de convietuire superioara in societate, intelectualii, platiti sau nu, isi au si ei utilitatea lor sociala.
Supravietuirea culturii: intre realitate si mit
ADRIAN GEORGESCU
Viitorul umanitatii se afla in mare pericol pe plan cultural, ar afirma un gânditor precum José Ortega y Gasset. Adevarat sau fals? Cel putin „probabil“, cred eu. Sa fie statul de vina pentru un astfel de fenomen? Din nou o situatie incerta: da si nu. In cele de mai jos voi incerca sa imi explic afirmatia, incercând sa trag un semnal de alarma pentru cei care vad in stat salvatorul culturii.
Finante si putere
Omul de cultura, ca specie autonoma, se afla pe cale de disparitie. El este inlocuit de diverse categorii hibrid dupa cum urmeaza: I. „Bugetofagul cultural“ – creatorul dependent de finantarea statului, canalizat pe obtinerea de fonduri de la buget si, automat, atent ca operele sale sa fie percepute fie neutre, fie pro-putere. Rationamentul nu e atât de condamnabil pentru ca, in definitiv, atunci când urmeaza sa primesti bani din partea unei persoane/entitati nu iti poti permite sa ii aduci deservicii de imagine.
Când statul devine mâna forte, mutatis mutandis, ale cui sunt interesele pe care le vei servi? Raspunsul stereotip: voi aduce un aport la dezvoltarea spirituala a culturii române. Raspunsul corect: pe ale oamenilor in masura sa iti asigure sustinerea financiara. In realitate, orice fiinta dependenta devine maleabila pâna la extrem pentru a obtine ceea ce ii este vital. Iar daca banii nu dau dependenta, domnii mei, ce altceva ar putea da?! S-a vorbit destul in ultima vreme despre intelectualii regimului, un termen pe cât de potrivit cu realitatea, pe atât de oripilant, fiindca aminteste de sistemele totalitare in incercarea lor de a impune nume pe scena culturala cu forta. Numai ca, sa nu ignoram acest fapt, intr-o democratie piata regleaza preturile (aici, cota culturala a fiecaruia), iar consumatorii decid prin mecanisme invizibile cine ramâne si cine iese din joc.
Nota bene: piata in cazul culturii poate reprezenta un numar infim de oameni, prin comparatie cu alte ramuri ale economiei. Astfel, fie credem in democratie si in legitimitatea votului si a alegerii personale si, deci, statul se va da la o parte macar din zona culturala (pentru ca din economie oricum nu pare sa aiba de gând, dar deja e o alta discutie), fie o ignoram si acceptam arbitrariul, redefinindu-ne ca regim autocratic. Poate ca exagerez, dar logic vorbind exista prea multe inadvertente intre conceptele si teoriile de la care se pleaca si rezultate, ceea ce ma duce cu gândul la Giovanni Sartori si „constitutionalismul de fatada“. Sunt 20 de ani de la revenirea la democratie si clasa politica (purtatoare inca a unei mentalitati etatiste) evita sa actioneze in spiritul reducerii functiilor statului. Dimpotriva, se foloseste fara scrupule de tot ceea ce poate, arogându-si merite false pentru a crea o imagine de „progres si dezvoltare“. Pentru putinii urmaritori mai atenti ai fenomenului insa, privelistea nu este tot atât de placuta.
Pretul intelectualilor
Statul, prin definitia sa, reprezinta un set de institutii care servesc cetatenilor, urmarind asigurarea securitatii acestora si a proprietatii lor. Statul nu poate si nu trebuie sa fie responsabil pentru cultura, intrucât, pentru a fi legitima si morala alocarea de fonduri bugetare in acest sector, statul ar trebui sa se substituie (acolo unde in mod clar nu e cazul) cetatenilor, facând alegeri precise si sustinând proportional oameni si domenii ale culturii dupa preferintele celor care ofera banii necesari unui astfel de demers (platitorii de taxe si impozite).
Este statul (sau alta entitate non-supranaturala) capabila de un astfel de calcul? Nu. Singurii responsabili de supravietuirea culturii sunt consumatorii de cultura. Fie ca vorbim, de pilda, de cititorii unui ziar sau, la polul opus, de un sponsor puternic, fiecare poate fi in stare sa decida ce se intâmpla cu arena culturala. Daca, insa, din proprie initiativa nimeni nu sprijina actele culturale, are statul vreun drept sa foloseasca banii bugetului (oricum mereu insuficienti) pentru asa ceva? Eu unul nu cred ca ar trebui sa-si aroge acest drept. Dupa o perioada atât de lunga de propaganda prin „Cântarea României“, ziarul „Scânteia“, filmele care deserveau diversele forme ale ideologiei comuniste românesti s.a., ar fi firesc sa fim constienti de nocivitatea aservirii creatorilor fata de stat.
Ordonatorii de credite sunt institutiile statului, dar cei care le manevreaza sunt indivizi (aproape) permanent de culoare politica bine definita, iar tertipurile pentru respingerea unui proiect cultural oarecare sunt nelimitate. Permiteti-mi sa ma indoiesc ca, spre exemplu, o publicatie vadit anti-regim ar beneficia de fondurile generoase alocate atâtor altora fidele regimului. E naiv sa cerem unei clase politice obisnuite sa schimbe din radacini structuri complexe de personal in ministere si nu numai sa devina impartiala când vine vorba despre cultura. Intelectualii pot juca un rol in a favoriza crearea unei imagini bune despre cei aflati la putere, dar toate au un pret, in cele din urma platit de contribuabili.
Cultura in regim part-time
A doua categorie, tot mai raspândita, este cea a omului de cultura part-time. Aici ma gândesc, in special, la tinerii intelectuali. Reprezentanti a aproximativ 5% dintre absolventii de licee si facultati (de stat..), acestia pornesc pe filiera L’art pour l’art pentru ca mai apoi sa descopere nevoile financiare intrinsece ale oricarei fiinte umane. Pentru ca sistemele de burse de stat nu reusesc sa acopere nici pe departe necesitatile supravietuirii intr-un oras altul decât cel natal, tinerii au posibilitatea sa opteze pentru alte burse (fundatii de tipul Konrad Adenauer, Dinu Patriciu, Ion Ratiu, Dan Voiculescu s.a).
Desigur, doar o mica parte dintre ei pot fi sustinuti astfel si, prin urmare, ce se intâmpla cu restul? Ei bine, oricât de ciudat si de trist ar parea, un numar considerabil de posibili/actuali/viitori intelectuali din generatiile noi populeaza corporatiile, bancile, librariile (in cazurile fericite) si chiar barurile sau fast-food-urile din orasele universitare românesti. Din combinatia celor 4/6/8 ore de lucru zilnic si a celor, in medie, 6 ore de cursuri/zi ia nastere ziua scurta de lucru intelectual. La fel cum comunistii promovau teoretic ziua de 8 ore ca pe o realizare demna de admiratie a regimului, tot asa in situatia de fata se ajunge, cel mai adesea, indirect la un program impropriu pentru o munca intelectuala serioasa.
Tinerilor din acest grup le ramân uneori mai putin de 3-4 ore pe zi pentru studiu individual, ceea ce putem observa dintr-un calcul simplu : 6h (lucru) + 6h (cursuri) + 2h (transport, mai ales in cazul Bucurestiului) + 6h (odihna). Nu mai vorbesc ca, pentru a fi sinceri cu noi insine, trebuie avut in vedere analogul coeficientului de frecare din fizica: oboseala, uzura, nevoia de relaxare. Ca atare, tânarul intelectual citeste o buna parte din carti in timpul cursurilor, pe birou sau in metrou, ceea ce nu e tocmai un studiu sustinut. In conditiile de fata, care sunt sperantele generatiei tinere de oameni de cultura? Pentru ca ma regasesc perfect in categoria de mai sus (macar sub aspectul de a fi student, bursier, angajat si colaborator al unei publicatii culturale), trebuie sa spun ca singurele posibilitati in care mai cred sunt fie cariera universitara (o „fata morgana“ pe undeva, cale lunga si anevoioasa), fie sustinerea reala din partea mediului privat pentru cultura si profitabilizarea, in timp, a acesteia.
Nu vreau sa fiu inteles gresit: prin profitabil inteleg capabil sa se promoveze eficient si sa atraga cititori/spectatori astfel incât sumele incasate sa sustina cât mai mult posibil costurile (salarii, tiparire, productie, PR etc.). Atunci când exista pierderi trebuie sa infruntam realitatea: fie actorul cultural dispare, fie sponsorii ii finanteaza supravietuirea. Omul de cultura part-time este condamnat la frustrare si mediocritate (nu intrinseca, ci a rezultatelor sale palpabile), fiindca timpul si mediul in care este obligat sa se invârta nu sunt proprice intereselor sale, iar activitatile corespunzatoare vocatiei si pregatirii sale (!) nu ii pot asigura supravietuirea fizica. Iar din arta si atât nu se poate trai.
Daca ne pasa cu adevarat vom face tot ceea ce ne sta in putinta pentru a sustine actele culturale. Dar asta depinde de noi, si nu de stat. Daca vom invata sa atragem oameni de partea noastra care sa ne citeasca, sa ne urmareasca spectacolele sau filmele, atunci cultura va intra pe un fagas firesc si sanatos. Chiar daca nu reusim sa convingem un public larg, oamenii care pot compensa (financiar) acest deficit de public exista si depinde doar de noi sa ii convingem ca meritam sprijinul lor.
Privilegiile clasei neproductive?
Aurelian GIUGAL
Cartea lui Thorstein Veblen „Teoria clasei neproductive“ („The Theory of the Leisure Class“), publicata la sfârsitul secolului al XIX-lea (1899), „a stârnit zarva in hulubariile de pe Coasta de Est“ (Robert L. Heilbroner, „Filozofii lucrurilor pamântesti. Vietile si doctrinele marilor economisti“, Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 264).
Transbordata in spatiul hulubariilor românesti, opinia economistului american ar trebui sa produca oarecare rumoare si in teritoriul haosului economic autohton, intrucât principiile exprimate acum mai bine de 100 de ani par a fi perfect valabile azi, fie si doar in mirifica noastra tara, bineinteles cu anumite elemente de specificitate nationala.
Nobletea trândavelii
In viziunea lui Thorstein Veblen a existat, din punct de vedere economic, o epoca timpurie si romantica. Populatiile din acele vremuri imemoriale (bastinasii din Australia, triburile Todas), cu o viata economica extrem de simpla, nu insumau in rândurile lor clase neproductive. Toata lumea muncea, nimeni nu se simtea umilit, indiferent de sarcina impusa (trândaveala nu se bucura de foarte mare respect). Cu polinezienii si vechii irlandezi, dar si sogunatul din Japonia feudala, transformarile sunt vizibile: apar clasele neproductive clar conturate. Aceste clase, prin forta si viclenie, acaparau avutia, un tip de activitate deloc repudiata de restul societatii, intrucât „cei ce izbuteau sa intre in rândul neproductivilor erau socotiti puternici si capabili“ (ibidem, p. 264), nicidecum risipitori sau spoliatori. Se ajunge la situatia in care activitatile clasei neproductive capata nimbul onoarei, munca primind stigmatul umilintei.
Desconsiderarea muncii fizice, in contrast cu munca de birou, este o evidenta valabila mai ales in zilele noastre. Daca asa evolueaza societatea, iar viziunea lui Marx, cu un proletariat aflat in permanent conflict cu detinatorii mijloacelor de productie, este corecta, atunci de ce nu se produce revolutia? Pentru ca, ne-o spune Veblen, clasele de jos nu se afla in conflict cu cele suprapuse. Nu, cei ce muncesc fizic au si ei viziunea muncii lor sordide si umile, iar in scopul lor evident de a urca la nivelul clasei superioare „rezida sâmburele unei teorii a stabilitatii sociale“ (ibidem, p. 268).
Pensionarii de lux
In România zilelor noastre (putem sa spunem la fel de bine in România ultimelor 300 de ani), clasa neproductiva capata dimensiuni apocaliptice (prin modul barbar de acaparare a banilor) si grotesti (daca privim latura hidoasa a raportarii acesteia la clasele productive, cinismul si nepasarea imbracând forme lugubre).
Recentele dezbateri privind modul de calcul al pensiilor speciale dau dimensiunea reala a clasei pradalnice, asa cum a fost ea definita si teoretizata de Thorstein Veblen.
Este incredibil faptul ca exista cetateni români in stare sa justifice pensiile spoliatoare, intrucât, spun ei, anumite categorii sociale au muncit si contribuit din greu la fondul de pensii.
S-a ajuns la sume greu de imaginat intr-o societate cât de cât normala si nu rudimentara, precum cea din România. Este momentul bizar in care cei ce muncesc, indiferent daca sunt gulere albe sau daca fac parte din working class, au salarii infinit mai mici decât pensiile de lux ale unor categorii speciale, si aici nu vorbim de zeci sau sute de pensionari fericiti, ci de sute de mii, cu sume ce insumeaza 1 miliard de euro anual sau poate chiar mai mult.
Ogoarele culturii
Chiar si in multinationale si in companiile mogulilor salariile sunt jalnice in comparatie cu veniturile unor pradatori de vaza (suntem poate prea blânzi cu cei ce cu nerusinare s-au transformat in capuse si poate mai abitir cu cei ce le-au permis un asemenea dezmat formidabil). Daca tot am pomenit de moguli si de marile lor manevre menite sa cumpere sufletele unor ziaristi, numai sa fie siguri ca cei dedulciti cu multi bani vor ataca la comanda, poate ar fi bine de inserat printre rânduri unele mici fragmente de neant. Saptamânalele culturale isi rasplatesc angajatii, ca sa nu mai amintim despre colaboratori, cu sume ridicole, modice, absolut nimeni nefiind in stare sa supravietuiasca din aceste retributii blazate. Este un fel de munca patriotica a practica gazetaria culturala la asemenea hebdomadare, cu deosebirea ca, in timp ce pe santierele patriei se mergea deseori fortat, aici se vine de bunavoie.
Problema este ca tocmai acele personaje favorizate, ce incaseaza salarii multumitoare (asta ca sa nu zic de neam prost) de la stat pentru servicii inalte aduse unui partid sau altuia, tipa insistent, aratând cu degetul inspre imbuibatii, chipurile, vânduti unor interese straine de partid si de tara. Poate ca noi, cei din presa culturala, trebuie sa intelegem totusi ca astea sunt mecanismele economice ale unei Românii in criza si noi trebuie sa le respectam, poate chiar trebuie ca cei mai multi cetateni ai acestei tari sa munceasca mult mai bine si mai cu folos, nu cumva clasele speciale sa sufere in vreun anumit fel.
Este si aici o confirmare a teoriei vebleniene, cu adnotarea ca in cazul de fata revolutia nu se produce nu pentru ca nu ar fi suficiente motive pentru un asemenea gest, ci pentru ca fatalitatea noastra milenara ne impiedica sa gândim altfel decât cu capul plecat. Poporul lui „asa a vrut Dumnezeu sa fie“ nu se poate mânia din marunte chestii de inechitate economica.
Stim doar zicala româneasca perfect adevarata aici si acum: noi sa fim sanatosi, ca belele curg oricum.
À bientôt!