La aproximativ un an de la declansarea miscarilor populare din Orientul Mijlociu si Nordul Africii, Primavara Araba este departe de a lua sfârsit. Cu toate ca regiunea este în fierbere, în Tunisia, Libia sau Egipt, schimbarile generate de caderea regimurilor politice au intrat într-o noua etapa. S-au organizat alegeri, se lucreaza la noi legi fundamentale, se discuta împartirea puterii sau, pur si simplu, ca în cazul Egiptului, modul în care urmeaza sa se produca schimbarea este înca în negociere. Chiar daca aceste situatii sunt diferite, fiecare tara trecuta deja prin sezonul schimbarilor având propriile caracteristici si evolutii, un element pare a fi comun: modul în care revolutia este vânduta si promovata pe plan local.
Tunisia, Egiptul si Libia, tari care sunt în plina perioada de adaptare la cerintele impuse de epoca post-revolutionara, au actionat, în unele privinte, asa cum era de asteptat. Zeci de partide politice înfiintate peste noapte, publicatii care apar si dispar saptamânal, înfierarea cu mânie a fostei puteri si a apropiatilor acesteia, satisfacerea setei de razbunare cât mai public posibil – de preferinta prin distrugerea bunurilor fostei nomenclaturi, vechi figuri influente în perioada regimurilor de trista amintire care apar timide si ispasite, dar care au militat permanent pentru schimbare (desigur, în secret) si asa mai departe. Întreaga emulatie post-revolutionara pe care a cunoscut-o si Europa de Est în anii 90 are propria ei versiune araba, cu tot ce este caracteristic pentru acest spatiu geografic.
Ceea ce surprinde însa este modul în care revolutia este vânduta pe plan local. O simpla incursiune în deja celebrele Piata Tahrir din Cairo, esplanada Kasbah din Tunis sau Piata Eroilor din Benghazi poate fi asemuita cu o vizita în orice bazar oriental. Revolutia este comercializata pe trotuar, pe tarabe improvizate si acoperite cu ziare sau, mult mai personal, cu obiectele agatate la vedere de haine vânzatorilor ambulanti. Insigne, steaguri, sepci, tricouri, bratari cu însemnele noii epoci. La Cairo, de exemplu, chiar si un tatuaj simbolic cu vopsea poate fi dobândit pe loc în schimbul unei sume infime. Si valuta este acceptata, atâta timp cât nu ceri rest. Comertul revolutionar nu se opreste nici dincolo de aceste zone simbolice, unde la un loc cu respectivele marfuri sunt expuse marturii triste ale pierderilor umane generate de îndârjirea cu care Mubarak, Ben Ali sau Gaddafi au tinut de putere sau unde familiile eroilor se aduna pentru a îsi plânge durerea.
Înainte de capturarea liderului libian, cu toate ca rachetele NATO înca loveau capitala sau orasele unde se banuia ca sustinatorii Colonelului se ascundeau, intersectiile din Benghazi puteau fi considerate adevarate drive-in-uri pentru suveniruri revolutionare. Fiecare oprire la semafor oferea ocazia achizitionarii unor obiecte care sa aminteasca de revolutie si Noua Libie. Acelasi scenariu se repeta acum si în Tripoli, dupa caderea lui Gaddafi. Daca iarna tarabele cu portocale, banane sau alte fructe de sezon au fost mereu o prezenta constanta în intersectiile orasului, acum li s-a alaturat si masa cu noile steaguri, insigne sau alte obiecte.
Comercializarea revolutiei la colt de strada nu este singurul domeniu în care rapiditatea întreprinzatorilor uimeste. Noi produse de larg consum pentru aceste tari, care însa nu au nevoie a fi înregistrate la OSIM-ul local, revolutia si, poate cel mai important, libertatea au devenit elemente centrale în strategiile de promovare comerciala, de la apa pâna la aparate electrocasnice. Ce poate fi mai bun decât apa „cu gust de libertate“, slogan scris în culorile noului steag libian si care troneaza pe eticheta lichidului vital îmbuteliat la 500 ml?
Coloratul peisaj stradal care pâna nu de mult era plin de afise cu lozinci angajatoare sau de portrete uriase ale fostilor conducatori a devenit scena unde localnicii nu doar si-au manifestat bucuria libertatii, asa cum toata lumea a vazut la CNN, dar si locul unde revolutia a generat propaganda. Locul lozincilor impuse de fostele regimuri a fost luat de îndemnuri mobilizatoare la revolutie, invective adresate lui Ben Ali, Mubarak sau Gaddafi, uneori fiind amintiti toti trei la un loc, sau imagini idilice în care au fost înghesuite si însemnele revolutiei. Panourile care aminteau de legatura ancestrala dintre Libia si Africa, de exemplu, au devenit fie suporturi pentru a multumi statelor care au contribuit la înlaturarea regimului, fie pentru a exprima noile sentimente nationale, „Avem un vis“. Nici zidurile, pavajele intersectiilor sau peretii cladirilor nu au fost uitati. Steaguri uriase pictate pe blocuri, desene elaborate cu pasari sau cai în a caror coame sunt împletite noile steaguri coloreaza strada în verde, negru si rosu. Alte mii de steaguri de marimi mult mai mici formeaza adevarate ghirlande suspendate de stâlpii de înalta tensiune, vederea lor ducând cu gândul la noua industrie care a aparut în epoca post-revolutionara: fabricarea steagurilor.
Fara îndoiala, Primavara Araba va continua sa produca surprize în întreaga regiune. Ceea ce uimeste însa nu este aparitia acestui mod de comercializare a revolutiei, ci rapiditatea cu care s-a dezvoltat si a reusit sa înlocuiasca amprentele vechilor regimuri, cel putin la nivelul spatiului public.
Autor: Mihai BrebanApărut în nr. 354