I se reproşează psihanalizei, încă de la fondare, că nu ar fi o ştiinţă. Pe ce se bazează, prin urmare, succesele sale? Să aruncăm o foarte fugară privire în cabinetul psihanalistului.
Dacă ar fi să considerăm relaţia care se stabileşte în acest spaţiu din unghiul teoriei adevărului prin corespondenţă cu faptele, atunci nu ne vom lămuri mai mult. Pe această imposibilitate se bazează, de altfel, şi criticii psihanalizei: nu se poate certifica, pentru cineva din afara relaţiei analitice, eficacitatea acesteia. Ea poate fi constatată doar de către analizand – în primul rând – ca şi de analistul acestuia. Or, se pare că pentru critici mărturiile de bună-credinţă ale pacienţilor şi ale psihanaliştilor nu sunt suficiente: ne confruntăm doar cu un fenomen de sugestie în masă!
Dacă privim relaţia analitică dinspre teoria adevărului-coerenţă, lucrurile devin cu mult mai limpezi. Ipotezele sau pistele de interpretare din analiză sunt valide în măsura în care se angrenează coerent unele cu altele, validându-se reciproc, în măsura aşadar în care sunt consistente, creând, progresiv, un tablou tot mai larg şi mai complet (deşi niciodată complet) al analizei. Desigur, multe piste interpretative se pot dovedi eronate pe parcurs, sau poate doar incomplete, ori trebuind poate să fie reevaluate şi privite, odată cu lărgirea tapiseriei interpretative, din unghiuri şi într-o lumină noi (mai ales că în interpretarea psihanalitică – de pildă, a viselor – avem mereu în atenţie, nu-i aşa, principiul supradeterminării).
Este o situaţie, dintr-un punct de vedere strict epistemologic discutând, foarte asemănătoare demersului detectivistic dintr-un roman poliţist (o foarte utilă şi fertilă în sugestii analiză semiotică a acestuia ne-o oferă Umberto Eco): intuiţii ale detectivului se angrenează cu altele, şi apoi şi cu altele, aşezându-l pe detectiv pe o pistă bună şi confirmându-i adevărul teoriilor sale (sau, dimpotrivă, trimiţându-l pe o pistă falsă, drept care el renunţă la pista falsă şi deschide o alta). Pe măsură ce tabloul se completează tot mai mult, devine din ce în ce mai puţin probabil ca aceste ipoteze, care se confirmă reciproc, necontradictoriu, convingător şi cu implicaţii practice, să fie false (deşi, desigur, n-ar fi cu totul imposibil).
Se înţelege că în această construcţie interpretativă foarte intuitivă, iar, de la un punct, cu un anumit grad de certitudine, un rol crucial îl deţine, precum s-a observat, atenţia acordată detaliilor. Detaliilor oricât de mici, ba chiar, de foarte multe ori, cu atât mai abitir atenţia acordată detaliilor celor mai insignifiante, dată fiind contribuţia substanţială a mecanismului deplasării la crearea conţinutului manifest. Ca şi detectivul, psihanalistul îşi formează ochiul pentru amănunte, verbale şi nonverbale, care foarte adesea deghizează – evident, pentru a ascunde – conţinuturi importante. Un detaliu, oricât de mic, observat oportun, îţi poate deschide o pistă de interpretare încă nevăzută. n
Acesta este un supliment hermeneutic. Citiţi cu atenţie informaţiile analizandului.
A nu se utiliza în exces. Abuzul de interpretări poate conduce la psihanaliză sălbatică.