Cum era pe vremuri

Nepotul meu ar vrea sa stie cum era pe vremuri. Pentru el, „pe vremuri“ se întinde de la epoca dinozaurilor pâna mai ieri, alaltaieri. Cum are o colectie impresionanta de dinozauri din plastic, câteva carti si o multime de filme cu aceiasi monstri care se zice c-ar fi disparut, am convenit în cele din urma sa-i povestesc despre vremurile mai apropiate prin care mi-a fost dat sa trec. Nu vrea sa stie daca a fost mai bine sau mai rau, vrea pur si simplu sa stie cum a fost. Cum erau strazile, orasele, oamenii, tara, lumea. Cum si cu ce se jucau copiii. Cum era scoala si ce se învata. Sare de la una la alta, se mira, râde, asculta tacut si grav, ma iscodeste, ma împinge inocent si curios într-un trecut pe care am renuntat de mult sa-l mai rascolesc de dragul rascolitului.
Întâmplarea a facut ca la câteva zile dupa ce mi-am început povestile cuplul Ceausescu sa fie dezhumat si un sondaj sa constate ca mai mult de jumatate dintre români regreta trecutul socialist si ca, dupa douazeci de ani de capitalism, o duce mai rau si l-ar alege presedinte pe dictatorul ucis. Sondajul în sine, nici primul si fara îndoiala nici ultimul, nu aducea nimic nou, la fel de bine ar fi putut sa nu fie facut si oricum n-a servit la nimic altceva decât sa agite spiritele, cu deosebire ale comentatorilor si zmângalitorilor de hârtie. Televiziunea a difuzat în nestire imagini de arhiva în care multimea îsi striga transfigurata entuziasmul de circumstanta de a construi socialismul multilateral dezvoltat si chiar si comunismul si, bineînteles, pâna la greata, imaginile ultimei zile în care aceeasi multime îsi urla din rasputeri ura împotriva dictatorului azi atât de mult regretat. Numerosi vârstnici si poate si tinereii de pe atunci s-au recunoscut din nou probabil în cele doua ipostaze si s-ar fi putut chiar sa cada pe gânduri cu câta usurinta si încredere au sarit dintr-o lume în alta pentru a le detesta de fapt pe amândoua. Între timp, istoria oficiala a tarii a fost rescrisa pentru cel putin câteva decenii si nu mai e mare lucru nici de adaugat si nici de corectat. Evocarea trecutului tenebros si urechitul natiei nostalgice pentru lipsa de recunostinta istorica fac parte din noile moravuri politice si culturale si tin loc de adevar si de sperietoare. Întregul popor, de altfel, ar da dovada de imaturitate si memoria sa ar fi atât de selectiva ca din când în când, si ocaziile daca lipsesc pot fi imaginate la comanda, trezirea sa din somnolenta, din letargie devine un imperativ national. Ceea ce s-ar regreta, se mai crede într-o tentativa de a împaca si capra si varza, n-ar fi decât certitudinile de pe vremuri, siguranta locului de munca si astfel a zilei de mâine, fie acestea modeste, chiriile ieftine, locuintele minuscule, dar la îndemâna tuturor, scoala gratuita unde se învata carte, sistemul de sanatate, mediocru si pervertit, dar accesibil, linistea mohorâta, dar sigura a strazilor, solidaritatea sociala, respectul, convietuirea pasnica a generatiilor, simtul civic. Rafuiala cu Securitatea nu putea lipsi si nici n-a lipsit. Nu puteau lipsi de asemenea, si n-au lipsit, declaratiile patimase de amor pentru capitalism si binefacerile sale anuntate ale damelor si domnisorilor de sex îndoielnic ce slujesc pe bani de aiurea pe altarul democratiei liberale. Chestiunea nostalgiei, a regretelor, a saraciei, a crizei era prea simpla pentru ca alti saltati în sferele cu aer pur ale patriei sa-si piarda timpul cu ea; aveau de altfel treburi mai importante, calatorii, vacante, meditatii despre nocivitatea marxismului, lansari de jurnale personale pentru uz universal, daca am înteles bine. Singurul ramas pe baricada si-a continuat razboiul cu tradatorii liberali si, traversat si el de nostalgii, si-a varsat veninul pe cadavrul unui activist de partid si publicist aflat pe vremuri în gratii superioare. Pentru cineva intrat la rândul sau în gratii superioare, cum s-a intrat din totdeauna si cum se va intra totdeauna, întâmplarea merita consemnata ca dovada ca servilismul, jigodismul si duplicitatea se poarta azi la fel de bine ca si pe vremuri si sunt rasplatite în consecinta.
Sa-i fi povestit nepotului meu toata aceasta salata indigesta a trecutului socialist monstruos asezonat cu apa salcie, dar de trandafiri a prezentului, n-ar fi înteles mai nimic, e înca prea mic si prea crud. Îi va fi servita de-a lungul anilor si ma tem ca nu va mai afla niciodata cu adevarat cum era pe vremuri. Nu mai bine sau mai rau, ci pur si simplu cum era.     n
(9 august 2010)