De anul acesta, Festivalul Dramaturgiei Românesti de la Timisoara si-a îmbogatit profilul. A devenit international, si-a adaugat în titlu si Festivalul European al Spectacolului, punându-si la cuprins noi sectiuni ca Performance sau Intersectii. Ba, încercând sa raspunda cât mai multor gusturi ale comunitatii timisorene, a avut, în sectiunea Open Air, si spectacole de strada. Si, ca sa elimine traditionalele (dar nu mai putin scârboasele) parti pris-uri tipice pentru orice jurizare româneasca, Festivalul a invitat un juriu exclusiv international. Însa scheletul sau tot spectacolele montate pe dramaturgie româneasca contemporana ramân. Si capitolul acesta a cunoscut îmbunatatiri substantiale la editia din 2011. Sa recunoastem ca pâna acum, în anii precedenti, oricât de solidari cu demersul ne-am fi simtit noi, spectatorii de pe margine, oricât de doritori am fi fost sa încurajam creatia dramatica de azi, media generala a productiilor pe texte autohtone lasa un gust amarui. Daca nu de-a dreptul iute, în cazul spectacolelor care straluceau doar prin limbajul ultrapiperat.
Acum, însa, eforturile si consecventa ultimilor ani încep sa dea roade. Editia aceasta a venit cu mai multe spectacole bune decât cele anterioare, productiile s-au lansat într-o tipologie felurita si, har domnului, nu s-au mai centrat doar pe prostituate si pesti. Cu alte cuvinte, creatia dramatica actuala a facut primii pasi catre diversitate si nuante. Evident ca profilul l-au dat tot temele sociale ce prin definitie coaguleaza cel mai usor profilul unui festival, prin spectacole precum „Ca pe tine însuti“ de Maria Manolescu, regia Radu Apostol (Teatrul Foarte Mic), în care personajele principale sunt doi homelesi sau „Declar pe propria raspundere“ de Alina Serban, regia David Schwartz (Teatrul LUNI de la Green Hours & tangaProject), în care actrita de origine roma relateaza din experientele comunitatii sale discriminate. A fost însa si un spectacol ca „9 grade la Paris“ de Peter Kerek (Teatrul ACT), o bijuterie care, cu mijloace moderne, la jumatatea drumului dintre teatru si film, vireaza catre adâncimea teatrului psihologic. Preferatul juriului s-a dovedit creatia colectiva „Rosia montana / pe linie fizica si pe linie politica“ de Peca Stefan, Gianina Carbunariu, Andreea Valean, regia Radu Apostol, Gianina Carbunariu, Andreea Valean (Teatrul Maghiar de Stat Cluj). Premiul de interpretare „Ion Strugari“ a fost tot unul colectiv, obtinut de actritele din „Casa M“ de Luminita Tîcu (Centrul de arte „Coliseum“ Chisinau).
Îmbucurator e faptul ca media de vârsta a autorilor se situeaza în jur de treizeci de ani si ca, asa cum s-a mai observat, mecanismele de creatie ale spectacolului încep sa se schimbe. Exista semne ca locul privilegiat, central, al unuia sau altuia dintre creatori – regizor, dramaturg, primadona etc. –, e pe cale sa fie abolit. Cine stie, poate ca sunt sanse ca în viitor sa mai scapam de etalarea primitiva a puterii în teatre, în favoarea veritabilului lucru în echipa, gratie caruia falsele ierarhii sa dispara. Dar nu în aceasta consta principalul câstig al festivalului de la Timisoara, ci mai cu seama în privirea proaspata a tinerilor dramaturgi, capabila sa surprinda tarele esentiale ale societatii românesti de azi. S-ar putea spune ca spectacolele lor lanseaza un brand dramatic de tara (cu toate conotatiile continute!). As cita doua montari ilustrative pentru acesta: „Ich Clown“ de Sorin Poama si Vera Ion, în regia ultimei (productie Link Center), si „România 21“ de Peca Stefan.
Daca „Ich Clown“ trateaza marea problema a emigratiei, „România 21“ trece în revista cauzele care au dus la ea. Traim într-o tara pe care orice tânar, mai ales daca are studii, vrea sa o paraseasca. Vera Ion si Sorin Poama fac un scenariu din povestile personale ale celor care au experimentat deja plecarea. Prim-planul îl tin tinerii artisti fata de care societatea nu se arata deloc generoasa cu sansele. Spectacolul vorbeste despre efortul obstinat al actorilor de a pleca în strainatate si despre lipsa lor de chef de a se întoarce în România, chiar si când nu le merge prea bine. Prefera sa ramâna clovni de strada, dar în marile capitale europene. Cei doi sunt interpretati de Sorin Poama, cu mijloace retinute, si Andrei Serban, cuceritor cu graiul sau moale, calm si comic în clovnul tigan. Li se adauga Alexandru Potocean, credibil în fiecare moment, cu prezenta sa care umple scena în personajul tânarului ezitant, dus încolo si încoace de vointa parintilor sau a iubitei. Chiar daca spectacolul e poate putin prea lung si în a doua parte repetitiv, chiar daca dinamismul scade pentru ca scenele de interactiune între personaje nu sunt prea numeroase în context, chiar daca textul nu straluceste la capitolul esentializare, halca substantiala de adevar si concentrarea pe un fenomen actual atât de dureros îi aduc certa valoare.
România 21
Nu cred sa existe text românesc mai explicit pentru cauzele care au pregatit lehamitea tinerilor de a ramâne în tara natala decât „România 21“ de Peca Stefan, scris pe vremea când avea 21 de ani, adica acum sapte ani. Conceputa de autor în formula muzicalului politic, piesa a fost premiata în Statele Unite si montata la Teatrul Tineretului Piatra Neamt de Pia Furtado pe muzica lui Christoph Bauschinger.
Ideea muzicalului e excelenta. Turnura light a genului face ca lucrurile care spuse patetic sau acuzator într-un text dramatic ar fi sunat peste masura de agresiv sa devina mult mai usor de îngurgitat în acorduri melodioase. Basca în registru comic, cu refrene de genul „Cu totul va vom fura. Asta este tara mea: România“. Lesne de imaginat, poantele abunda, ca si dansurile si cântecelele pline de verva. Dar, în spatele lor, cum se vede România în muzicalul lui Peca? În primul rând, ca o natie obisnuita sa se spioneze si sa se toarne cu voluptate. Libertatea si dreptul la viata privata e departe de a face parte dintre optiunile concetatenilor care s-au obisnuit sa colcaie tribal si sa misune unii în intimitatea altora, cu aerul ca practica ar face parte dintre drepturile fundamentale ale omului. Despre acel popor în care se spune ca pe vremea comunismului unul din trei turna vorbeste tânarul autor Peca. În centrul textului sau sta o familie lipsita de vreo directie morala, în afara de aceea a arivismului pe umerii celorlalti, care cultiva viciile de structura ale societatii românesti: delatiunea, hotia, coruptia, prostitutia fizica si morala sub toate formele. Plus intoleranta fata de minoritatile sexuale. România din muzicalul de la Piatra Neamt e patria în care meritocratia poate sa fie la altii, ca la noi se promoveaza pâna în ziua de azi, la 21 de ani de la caderea comunismului, tot dupa cât ai turnat sau ti-ai lingusit seful. Cu o varianta suplimentara: sfânta spaga! O tara în care de vreme ce legea lustratiei s-a dat atât de târziu, suspiciunea de a fi turnat planeaza asupra oricui din jur; de unde si „investitia de neîncredere“ în semenii conationali, care în toate statisticile urca la cote alarmante. Aceeasi tara în care cei ce au pus mâna pe resurse sunt fostii securisti si familiile lor degenerate, în care calitatea de om e moneda calpa si în care nici unul nu are respect pentru celalalt. E tara cladita pe vechea mentalitate duplicitara „Noi suntem recunoscatori pentru comunism“, unde pater familias (Victor Giurescu, cu un calm de poveste populara) declara „O sa-l torn pe tata“, iar mama explica: „pentru ca avem nevoie de o casa“, pentru ca sotul sa adauge: „Totdeauna m-am întrebat când va veni ziua când oamenii nu vor mai trebui sa-si toarne familia pentru o casa“. Solutia furnizata de comunism pentru a hrani copiii e sintetizata de mama grijulie: „Gasesti mai multe cântari, dai mai mult cu subsemnatul“.
Nimic nu scapa tânarului ochi post-comunist al lui Peca: nici media în care protagonistii îsi etaleaza rufele murdare, mizând instinctiv pe faptul ca asa pot atrage atentia si, culmea!, simpatia celorlalti, nici vedetele care îsi fac imaginea prioritar prin devoalarea scandalurilor intime. E societatea în care modelul educatiei solide, de bun-simt, a fost înlocuit de dorinta fetelor de a face modelling pentru a se marita cu gretosi cât mai bogati de genul lui Iri. Mama, interpretata cu umor si multa verva de Isabela Neamtu, va profera la televizor, când nu e prea beata, întelepciuni ca „Natura femeilor din zilele noastre e sa-si vânda trupul barbatilor bogati – tigani, arabi…“. Mama Mio reface traseul perfect al unei specii feminine românesti: culeasa de pe litoral în rochie si pantofi rosii, ajutata de texte ca „Esti singurul barbat din viata mea“, devine curând nevasta de securist. Fetita ei, Fifi, perpetueaza si îmbogateste modelul. Desi bogata, cu tata securist ajuns mare politician, se prostitueaza de placere. În clasa a noua pleaca de acasa, se face cântareata, joaca în filme porno si ajunge sa militeze pentru ca „vedetele noastre de film si televiziune sa se implice mai mult în pornografie“. Nora Covali, cu par blond, rochie scurta, lucioasa, e captivanta cu tonul ei convingator-naiv. Fratii lui Fifi sunt de asemenea rezultatul direct al calitatii morale a parintilor: Theo (Horia Suru) se drogheaza si e traficant de droguri, celalalt, Vic (Matei Rotaru), respins de tata pentru ca e gay, se duce sa lupte în Irak.
Duritatea adevarurilor de mai sus se estompeaza prin tehnicile specifice ale muzicalului si prin accente de comedie noire, ca în scena când bebelusul cade de la etajul al optulea iar parintii se felicita ca a cazut doar un etaj. Replicile grave sunt atenuate de tonul glumet al muzicalului, dupa cum conventia acceptata a elipsei temporale (un tipat de travaliu si apoi actrita e cu bebelusul în brate, de exemplu) sporeste hazul. Schema romantica a echivalentei demiurg-dramaturg e speculata si ea amuzant caci acelasi actor îl joaca si pe autor, si pe Dumnezeul în dialog cu fragedul securist: „Doamne, nu stiu ce sa fac cu viata mea“ /“Nu trebuie sa-ti faci griji pentru ca nu esti talentat. Esti perfect pentru a conduce tara“. Evident, Peca nu renunta nici la ironia autoreferentiala din majoritatea textelor sale. Cezar Antal îl interpreteaza mucalit, cu un umor de zile mari, chiar pe autor, îndreptând ironia în ambele sensuri: „As dori sa-i multumesc actorului care interpreteaza rolul meu“.
Toate mecanismele mentionate functioneaza pe post de atuuri care servesc marile adevaruri ale societatii românesti cu lingurita comica, facându-le usor digerabile, în acorduri doar din când în când comuniste.
Autor: CRISTINA RUSIECKIApărut în nr. 327