Pentru Cosmina Zehan
Motto:
„Ferice omul care, ca Ulise…“ (Joachim du Bellay)
Mi-a rămas în minte o frază din volumul lui Tibor Fischer intitulat N-o citi dacă eşti prost. Mi-a rămas, probabil, mai mult dec#t această frază, dar pe asta mi-o amintesc bine. Este una dintre acele reminiscenţe de lectură care dormitează discret în m#lul din hrubele subconştientului p#nă într-o bună zi c#nd iese la suprafaţă chemată de cine ştie ce detaliu la care face aderenţă, potrivit tehnicii proustiene. Această frază se referă la Londra, despre care autorul ungaro-britanic afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că este un mare război, nu un mare oraş.Un mare război. Şi are şi argumente, unele discutabile, aş spune. Mi-am amintit de vorbele lui Fischer primăvara asta, c#nd am petrecut c#teva zile în capitala Angliei, şi nu am fost deloc convins de opinia lui, dar, probabil, trebuie să trăieşti în „tranşeele“ de pe malul Tamisei ca să împărtăşeşti o asemenea opinie, nu este suficientã privirea exterioară, rapidă, a turistului. Fireşte, dacă nu cunoşti Londra, ai putea avea sentimentul că este o metaforă. După cum, propria-mi formulă, de care sunt m#ndru (iertată să-mi fie lipsa de modestie), conform căreia Bucureştiul nu este un oraş, ci o guerilă urbană, poate părea o găselniţă literară. Sau o răutate de sorginte ardelenească. Şi totuşi, nu este, vă asigur. După cum vă asigur că nu l-am plagiat pe Fischer, este posibil ca marile oraşe să devină la un moment dat al existenţei lor altceva dec#t un locus amoenus.
Desigur, nu toţi bucureştenii îmi vor împărtăşi această viziune, poate doar cei trecuţi de 65 de ani. Şi nici, dintre ei, chiar toţi. Multora dintre cei care s-au născut în Capitală nu le trece prin g#nd că Bucureştiul ar putea fi altceva dec#t cel mai frumos, primitor şi vesel oraş al ţării. Dar să fim înţelegători, oare celor care locuiesc dincolo de Cercul Polar le trece prin minte să-şi părăsească iurtele, renii şi lungile ierni arctice şi să se stabilească la, să zicem, Paris? Eu, unul, nu cred. Cu trecerea anilor, ajungi să te confunzi cu pluta pe care pluteşti pe apele timpului, cu bunele şi cu relele ei, aşa cum, într-un cuplu, partenerii se acceptă, în timp, cu bunele şi cu relele pe care le au. Îndrăznesc să afirm chiar că avem un contract pe viaţă cu locul în care am văzut lumina zilei. Asta, chiar şi c#nd, din varii motive, eşuăm pe meleaguri străine. Aşa se explică, de pildă, naşterea tangoului, care vorbeşte at#t de sensibil despre dorul de casă. O altă formă severă de addiction. Un prieten al meu ardelean, stabilit în Bucureşti, s-a încăpăţ#nat să poarte căciulă miţoasă iarna, deşi era ditamai membru al Uniunii Scriitorilor, şi să vorbească aşa cum se obişnuieşte acasă, cu „ni“ şi cu „no“. După cum un altul, care locuia în căminele de la Grozăveşti, era cuprins de nostalgie c#nd se apropia cu tramvaiul de Complexul Studenţesc fiindcă pe o anumită porţiune a drumului îi amintea de călătoria de la Coşlar la Alba Iulia!!! Cum spuneam, addiction.
Ardeleanul, fără ca observaţiile mele să se sprijine pe o bază ştiinţifică, are un orizont vizual mai îngust, limitat de Munţii Carpaţi. Din cauza asta el nu „bate“ dincolo de Braşov. Ce se află pe versantul sudic al Carpaţilor i se pare mai îndepărtat, mai inaccesibil, mai misterios dec#t o terra incognita reală. El este, prin natură, mai degrabă gospodar dec#t întreprinzător, de aceea, aproape toţi cei care s-au pripăşit prin Bucureşti seamănă mai cur#nd cu emigranţii plecaţi să-şi caute un rost pe păm#nt american. Aventura este aceeaşi. Centrul atenţiei lui nu este, nu are cum să fie Bucureştiul, ci Clujul. Mie nu mi-a plăcut Clujul, am fost îndrăgostit de mic de Bucureşti şi l-am iubit p#nă mai de cur#nd. El este nu doar oraşul tinereţii mele, ci un univers în care nu aveai cum să nu te simţi bine, fiindcă, folosind o expresie a lui Hemingay, era o sărbătoare continuă: barurile, cafenelele, teatrele şi cinematografele îşi disputau înt#ietatea ca să te cucerească, puteai să începi noaptea la Barul Melody şi dimineaţa, la 5, să te muţi în restaurantul Gării de Nord, la o ciorbă de burtă, iar c#nd te întorceai acasă, dimineaţa, pe jos sau cu vreo maşină de la IGO care spăla bulevardele cu şampon, nimeni nu striga după tine dacă îţi luai o sticlă de lapte din navetele care aşteptau pe trotuar, în faţa alimentarelor, ora deschiderii. Dacă lăsai şi doi lei alături, te puteai declara un om generos, cu suflet curat. Era vremea c#nd oamenii luau cu asalt librăriile ca să-şi cumpere un volum de versuri de Nichita Stănescu sau ultimul roman al lui Petru Popescu, c#nd la Doamna Candrea, cu puţin noroc, aveai parte de un „Ahoe înşurubat“ în execuţia spectaculoasă a lui Tudor George…
Dar a venit cutremurul din ’77 care ne-a marcat profund şi dramatic, pe termen lung, pe toţi, s-a str#ns şurubul ba la cafea, ba la ţigări, ba la băuturi fine, ba la alimente, te dădeau afară din restaurant c#nd îţi era lumea mai dragă, au asmuţit haitele frigului peste oraş, p#inea s-a raţionalizat şi cozile erau „la liber…“ Iar după ’90, cu toate schimbările în bine aduse de vremurile noi, au apărut alte motive de tristeţe: oraşul s-a preschimbat într-o imensă ladă de gunoi, de pe clădirile neîngrijite au început să se scurgă zoaiele banerelor publicitare, haitele de maidanezi te hămăiau înfometate pe unde te prindeau, trotuarele s-au blocat de maşinile particulare, banii au devenit tot mai puţini, concurenţa tot mai acerbă, ziua de m#ine tot mai nesigură, într-un cuv#nt, o viaţa tot mai stresantă. Atunci mi-a venit în minte formula „Bucureştiul nu este un oraş, ci o gherilă“; sau, împing#nd lucrurile mai departe (după ce am văzut thrillerul american No Country for Old Men), „acesta nu este un oraş… pentru oameni bătr#ni“. Aveam deja vârsta şi experienţa ca să-mi dau seama de acest trist adevăr.
Prietenilor mei din Alba Iulia, unde trăiesc acum, revenirea mea la vatră încă li se pare incredibilă – chiar dacă pentru ei, în principiu, întoarcerea „acasă“ are un ceva firesc. Plină de nefiresc este numai înt#rzierea cu care am făcut-o sau, mai bine zis, „de ce-am plecat de l#ngă boi“?! Rareori scapă vreun prilej sã-mi amintească declaraţia mea plină de superbie relativă la (im)posibila mea stabilire în oraşul copilăriei mele: „Cine? Eu să revin în Alba?!“ se pare că aş fi replicat c#ndva, tulburat de o atare eventualitate. Nu-mi amintesc să fi avut o replicã at#t de categoricã, dar asta-i altă poveste. Cert este că a fost nevoie de mai multe etape pentru ajunge aici, un ritual care aminteşte de un poem al lui Ioan Es. Pop: mai înt#i a trebuit să se mute ai mei într-un „loc cu verdeaţă“ şi să-mi lase mie apartamentul în care au locuit ei. A fost nevoie să fac o navetă de c#ţiva ani de la Bucureşti la Alba Iulia pentru a le asista plecarea, timp în care s-au limpezit g#ndurile mele despre viitorul care mă aştepta sau, mai corect, despre cel mai bun loc unde să-mi aştept viitorul… Pe măsură ce treceam prin acest proces de limpezire, oraşul Alba Iulia a început să se înnoiască, parcă pentru a mă ajuta să mă hotărăsc: s-au pavat trotuarele, s-a dat o nouă faţă pasajului pietonal, străbătut de o pistă pentru role şi străjuit de două şiruri de plopi adolescenţi, şi populat cu numeroase cafenele, parcul din Cetate s-a ornat cu o f#nt#nă spectaculoasă care îi înt#mpină pe cei ieşiţi la plimbare nu doar cu jeturi colorate de apă, dar şi cu o muzică relaxantă. În complexul proces de renovare a Cetăţii, veritabilă perlă arhitectonică, motiv de justificată m#ndrie nu doar pe plan local, ci chiar naţional, a apărut un generos spaţiu public care pune în valoare clădirea Universităţii „1 Decembrie“ şi în care se organizează concerte în aer liber, susţinute de orchestre şi solişti prestigioşi… Consiliul Judeţean finanţează principala revistă literară a Uniunii Scriitorilor, Uniune care, la r#ndul ei, organizează în localitate colocvii pe teme literare, înt#lniri cu cititorii. Existenţa Cetăţii este populată cu festivaluri cultural-literare, t#rguri de carte etc., etc. Într-un cuv#nt, oraşul este pe cale să-şi lepede de la o zi la alta fizionomia demodată şi prăfuită de urbe provincială, aşa cum este imortalizată de literatura clasică, şi să capete o personalitate plină de vitalitate, culoare şi optimism. C#ndva, în tinereţe, auzind că vizitez Iaşul, cineva mi-a temperat elanul cu următoarele vorbe: „Iaşul nu este acolo, ci atunci“. Parafraz#nd aceste cuvinte, pot, cu m#na pe inimă, să afirm despre Alba Iulia că nu este doar atunci, ci, tot mai mult, acum. Luaţi-o ca pe o butadă, dacă vreţi, dar, oric#t ar părea de curios, am început să nu mai bat cu privirea dincolo de Braşov.