Sari la conținut
Autor: C. STĂNESCU
Apărut în nr. 485
2014-09-18

Cultul cărţii a trecut pe la Lăteşti…

    Despre destinul unui mare cărturar şi opera critică a lui Nicolae Balotă (26 ianuarie 1925 – 20 august 2014) scriu în România literară Carmen Andrei, autoarea unei monografii pe care i-a dedicat-o, şi Nicolae Manolescu, pe care îl leagă de Nicolae Balotă „o îndelungată prietenie şi a cărui copioasă operă critică am citit-o totdeauna cu interes şi cu folos“.  Arestat în 1948 pentru „deţinere şi răspândire de material subversiv“ şi condamnat la închisoare, Nicolae Balotă, eliberat în 1949, va lucra la Institutul de Lingvistică din Cluj până în 1955, când din nou este arestat şi condamnat pentru „înaltă trădare“ la şapte ani de închisoare: scrisese, împreună cu fraţii Boilă, un manifest-memorandum adresat străinătăţii cu privire la situaţia din România. După ce trece prin închisorile de la Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti şi Dej, mai stă în „domiciliu obligatoriu“ la Lăteşti, undeva în Bărăgan, ca şi Adrian Marino, fiind eliberat în 1964, „datorită graţierii generale din acel an“ – scrie Carmen Andrei. Însă, pe hârtie, „eliberarea“ avusese loc în 1963, odată cu semnarea Decretului de graţiere a deţinuţilor politici: între semnarea respectivului decret (1963) şi eliberarea efectivă (1964), deţinuţii mai petrec câteva luni, acomodante, în „domiciliul obligatoriu“ – o etapă, ultima, a lungii recluziuni în care, în Viaţa unui om singur, Adrian Marino, şi el strămutat la Lăteşti, scrie aparent paradoxal că „am fost fericit“: găsise, în fine, un „turn de fildeş„ în solitudinea căruia era lăsat să citească în voie, liber să „fişeze“ ceea ce citea şi – voluptate supremă a gratuităţii – să planteze bulbi de lalele în grădina „domiciliului“ din Lăteşti! Puţini vor consimţi să înţeleagă veritabilul eroism intelectual practicat sub porunca destinului lor de aceşti mari umanişti solitari aflaţi cu toţii, ca şi bătrânul cronicar, „sub vremi“…
    După eliberarea efectivă din 1964, Nicolae Balotă – ca şi Adrian Marino şi atâţia alţii – scoate, într-un ritm impresionant, neobişnuit, carte după carte, năzuind să umple timpul ce i s-a furat. Debutează editorial la 44 de ani, cu Euphorion (1969), o impresionantă culegere de eseuri critice despre mari opere româneşti şi străine din secolul XX. Acest debut, scrie N. Manolescu, „ne-a prins pe contre pied. Nu-i citisem nici articolul despre Teilhard de Chardin, nici cel despre Joyce, publicate în Secolul 20 şi respectiv în Luceafărul cu puţini ani înainte. Abia dacă auzisem de el“. Cu „debutul“ unor asemenea mari cărturari, pe picior greşit erau prinse generaţiile (promoţiile) mai tinere din acei ani ai eliberării lor din puşcării, iar handicapul acesta continua să lase urme şi în deceniile ce vor urma, până astăzi. Contemporani cu ei, abia dacă auzisem de ei. Aceşti mari „clasici“ cu debut amânat îşi vor păstra de atunci încoace urmele handicapului: o anume vetusteţe şi o „înstrăinare“, irecuperabile în ochii exponenţilor grăbiţi şi năvalnici ai unei actualităţi moderniste şi modernizante, ai generaţiilor ce se succed cu repeziciune nemaiîntâlnită în această lungă cursă în căutarea timpului pierdut de cultura şi literatura română. Sunt şi alte trăsături specifice, unele structurale, care-i diferenţiază pe aceşti cărturari umanişti de „contemporanii“ lor, cronicari, critici şi istorici literari. „Nicolae Balotă a fost un savant printre criticii literari“ – rezumă memorabil Nicolae Manolescu şi continuă astfel: „Cultura lui enciclopedică avea de ce să ne complexeze pe noi, critici dintr-o generaţie posterioară, cu şcoală incomparabil mai proastă (…) Formaţia lui intelectuală diferea radical de a noastră. Noi militam pentru principiul valorii estetice, ca formă de refuz al ideologicului. Euphorion propunea o critică filozofică. Noi pariam pe Maiorescu, Balotă era antimaiorescian. Noi eram publicişti, el era academic“. Erau, în schimb, şi, din fericire, „elemente compatibile cu ale generaţiei 1960. În primul rând, cultul cărţii. Fără cărţi, cât a stat în închisoare, Balotă s-a simţit «exilat în deşert», «izgonit din lumea mea adevărat㻓. Exilat în deşert, cu atât mai mult, după exil, „deşertul“ s-a umplut de acest cult al cărţii regăsite: venerate cu un „fanatism“ incomparabil cu al celor ce n-au cunoscut şi n-au trecut prin deşert. De aceea, deşi „obligatoriu“, domiciliul de la Lăteşti îi dăruise unui Adrian Marino bruma de fericire evocată în Viaţa unui om singur: Reintra în posesia mijloacelor de a-şi exercita şi împlini cultul cărţii râvnite pe care o „fişează“ cu o pasiune biblică, misterioasă şi neînţeleasă, aceeaşi pasiune cu care planta florile în domiciliul obligatoriu. Între cărţi şi lalele nu-i nicio diferenţă: le uneşte cultul aşa-zisei „gratuităţi“ la întreţinerea căruia lucra, ca pălmaşii pământului, pe care A. Marino nu-i înţelegea. Nici ei pe el… O altă deosebire între aceşti mari cărturari şi generaţiile mai tinere ce le-o luaseră înainte prin jocul istoriei provine din tenacitatea cu care toată generaţia lor (a lui Balotă şi Marino) şi-a rejucat şansa şi – adaugă criticul – „cu optimismul de la temelia înaintării conştiinţei spre absolut“. Între aceste generaţii e deosebirea dintre albatrosul care ţâşneşte deodată cu aripile întinse către înaltul cerului şi cârtiţa lui Hegel care, tenace, „îşi sapă galeria până în podeaua casei de la Lăteşti“. Căptuşit (era să zic: „blindat“) cu acest soi de optimism gnoseologic şi cultural (ca şi al unui filozof ca Noica!), Nicolae Balotă n-a fost, cum putea să ni se pară, doar Bibliotecarul manierist al lui Arcimboldo, un mare „om de hârtie“ din care emană tristeţea erudiţiei şi pe care el însuşi o încurajează când scrie: „Veacul e înaintat în vârstă şi am citit toate cărţile sale“. Apariţia Caietului albastru – capodoperă a prozei memorialistice – clatină din temelie imaginea Bibliotecarului manierist: de sub eruditul „om de hârtie“ iese la iveală un personaj complex, tânăr şi bătrân totodată, cu pasiuni reale şi vehemente ce-i reproduc şi întăresc revoltele tânărului cărturar: implicat cu „furie“ interioară în metamorfozele de la mijlocul veacului trecut. Atât de implicat, încât trece, mai bine de şapte ani, prin celebrele puşcării ale regimului comunist. Însă – aviz amatorilor de conversiuni fulgerătoare – Nicolae Balotă nu este un anticomunist din pricina puşcăriilor comuniste prin care a trecut, ci dintr-o convingere ireductibilă. Nu suferinţa i-a născut convingerea, dar invers, vicisitudinile i-au confirmat şi întărit o credinţă în fond neclintită. De aceea schimbarea  regimului politic l-a împins să întoarcă spatele cu superb radicalism tineresc „noii literaturi“. „Îmi dau seama, uitându-mă în urmă“ – scrie el – „cu câtă furie rupsesem cu literatura română. Literatura română încetase pentru mine prin 1947-48. Aş fi vrut să părăsesc până şi limba română.“ Îl indignează nedemnitatea. Trădarea clericilor, tristeţea de a-i fi văzut pe Călinescu, pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu şi pe Arghezi făcând, oricât de siliţi, „jocul“ comuniştilor sunt notate cu vorbe grele în Caietul albastru. Nici furia tinereţii trădate, nici suferinţa lungilor ani de detenţie, cu veninul lor cu tot, n-au fost în stare să-l facă a-şi ţine teribila promisiune: aceea de a o „rupe“ cu literele române, de a întoarce spatele acelor maeştri care l-au dezamăgit. Va scrie, în consecinţă, despre opera lor, De la Ion la Ioanide şi multe altele: rară inconsecvenţă, admirabilă nerespectare a promisiunii. Simţul valorii, marea erudiţie a Bibliotecarului literaturii române i-au oprit mâna să-şi ţină promisiunea, spre deosebire de mulţi care s-au „răzbunat“ pe comunism punând la zid opera unor Călinescu, Arghezi, Camil Petrescu, Sadoveanu, Marin Preda şi a celorlalţi mari „compromişi“, mari scriitori care au cotizat efemer şi nesubstanţial la comenzile timpului lor.

    În viziunea lui Nicolae Balotă biografia nu ucide bibliografia. „Cuvintele au nevoie de un păstor“ – spune undeva Gaston Bachelard. Păstorii aceştia, hermeneuţi străluciţi şi erudiţi descoperă şi aduc la lumină din „subsolul“ cuvântului straturile mitologice şi arhetipale care-l susţin şi-l fac să supravieţuiască şi atunci când, în gura oamenilor, el, Cuvântul, a murit. Un asemenea mare „păstor“, hermeneut şi păstrător de comori ascunse ochiului profan a fost Nicolae Balotă sau, cum spune criticul, „un savant printre criticii literari“. Un savant, dar nu unul de cabinet, care nu a ezitat să explice, filozofic, diferenţa dintre capodoperă şi aşa-numita „literatură de consum“ care-şi are şi ea capodoperele ei. Decise de dictatura gustului public, aceste capodopere ale „comenzii literare“ intră şi ele în vederile hermeneutului. El compară într-un rând, cu admirabilă comprehensiune, romanul epistolar  Suferinţele tânărului Werther de Goethe cu o piesă celebră a literaturii de consum din anii ’70 ai secolului trecut, micul roman Love story de Eric Segal. Enormă în ochii unora, comparaţia e impardonabilă, ca aceea dintre Everest şi… movila lui Burcel. Nu şi pentru eruditul Nicolae Balotă care, cu bunul-simţ al experienţei şi cărţii, găseşte că aceste două romane sunt, până la un punct, perfect compatibile şi deci comparabile: ambele au cucerit inima cititorilor, făcându-i să plângă la fel în două epoci diferite. Radicalii, „fundamentaliştii“ au acuzat de sus de tot Povestea de iubire a lui Segal de simplism, realism sentimental şi lacrimogen, ce mai!, factor de poluare a gustului public. În acest timp „analfabeţii“ se înghesuiau să cumpere cartea şi s-o citească pe rupte: puţin le păsa analfabeţilor de gustul estetic cu pricina. De o simplitate dezarmantă, Povestea de iubire avea şi cusurul intolerabil că făcea concurenţă neloială noilor produse literare, mai contorsionate, alambicate, pe scurt, postmoderniste din proza momentului spre care marele public, conservator prin definiţie, privea cu un singur ochi, şi acela abia întredeschis. Hermeneutul Nicolae Balotă se apleacă asupra „capodoperei“ – care-i plăcuse pe vremuri, mai ales din raţiuni polemice, şi răutăciosului Eugen Barbu! – şi explică pe înţelesul hulitului public raţiunile comparaţiei dintre Goethe şi Segal: „Cei care au elogiat cartea au făcut-o înainte de toate pentru evidenta, pentru fireasca ei simplitate, cu un cuvânt, pentru firescul ei. Cititorilor din 1970 acest mic roman li s-a părut o bucată de realitate, foarte adevărată, prezentându-se nemijlocit. Evident, pentru a deschide baierele inimii atâtor cititori (şi spectatori de altfel), Eric Segal a găsit un cifru sau, întrucât e vorba de baiere, o metodă de a le dezlega. Desigur, nu este acelaşi lucru a înmuia inima (fiară bătrână!) câtorva mii a câtorva milioane de cititori (…) Şi totuşi, dacă cercetăm aceste cazuri de receptare a unor opere ceva mai de aproape, observăm că există cel puţin un motiv esenţial pentru care Goethe în juvenilul său roman epistolar şi profesorul Segal în povestea sa de dragoste au găsit, deopotrivă, cheia inimii contemporanilor lor. Pentru ca un scriitor să formeze cifrul prin care se obţine deschiderea sau adeziunea, el trebuie să găsească o convenţie nouă (sentimentală, intelectuală, lingvistică, literară) care să înlocuiască convenţiile în curs. Or – convenţia care cucereşte este cea pe care – în negativ latent, în forme virtuale – scriitorul o descoperă în însăşi plasma umană contemporană. Numai acele cărţi surprind care au fost mult aşteptate“ – constată umanistul Balotă cu admirabilă simplitate învăţată. El trimite, indirect, la context, la peisajul literar românesc din acel timp: aveam, în anii ’70, pe de o parte un început de supraproducţie a „romanului politic“ trimis de ochii cenzurii în „obsedantul deceniu“ sau chiar într-o istorie mai îndepărtată şi, pe de altă parte, elaboraţiile sofisticate din cadrul experimentului oniric şi, apoi, postmodernism. De primele, cititorul începea să obosească, de celelalte, conservator, se apropia cu reticenţă, deseori justificată şi estetic. Între oboseală şi reticenţă rămâne o zonă liberă, „goală“, în care „pică“ Love story a lui Segal, lămurind sociologic şi dând un nume orizontului de aşteptare al unui cititor năzuind către altceva, ceva pe cât de cunoscut, tot pe atât de uitat: o simplă poveste de iubire ca multe altele din trecut, dar înnoită de atâta aşteptare: „Ar trebui explicate multe din cele privind direct cartea lui Segal“ – scrie Balotă – „considerată în contextul social, moral, estetic, lingvistic al timpului nostru. Nu fără să-şi dea seama (ceea ce constituie meritul său), autorul poveştii de iubire a acumulat în foarte simplul său opuscul mai multe elemente care corespundeau unor aşteptări, deci puteau să dea, în creuzetul acesta pe care-l constituie publicul receptor mostre precipitate ale adeziunii imediate şi fervente. Înainte de toate – într-o epocă a contorsiunilor şi alambicării prozei refuzate de  marele public – însăşi simplitatea naivă a povestirii. Apoi găsirea unui limbaj extrem de contemporan pentru exprimarea câtorva şabloane etern valabile: iubirea dintre doi tineri de condiţie inegală, opoziţia unor părinţi la această iubire, greutăţi şi satisfacţii în viaţa domestică, tânăra fată pe patul morţii etc. Autorul poveştii de iubire a găsit deci cifrul care deschide inimile multora oferind o imagine a convenţiilor epocii. Dar nu acelaşi lucru l-a făcut Goethe în amintitele Suferinţe ale tânărului Werther? Ce explică multa înflăcărare a Europei pentru cărţulia germanului dacă nu aceeaşi descoperire a unui nou cifru sentimental, lingvistic, literar? Să fie oare Poveste de iubire de Eric Segal un fel nou de Werther al secolului XX?“ Răspunsul la această întrebare dubitativă (retorică) fixează diferenţa, uriaşă, dintre cele două romane, altminteri asemănătoare în recepţia lor publică: le apropie imaginea unor convenţii ale epocii care evoluează în ritmul modernităţii, dar le desparte decisiv, capacitatea geniului de a propune un model uman neperisabil. „Căci“ – scrie Nicolae Balotă – „una este să găseşti noua convenţie fericită şi alta să propui un model uman. Segal ca şi Goethe a găsit o formulă convenţional nou-atrăgătoare. Goethe, nu şi Segal, oferă modelul literar al unei existenţa umane. De aceea, dacă azi Werther nu ne mai face să plângem (şi cu atât mai puţin să ne sinucidem) este pentru acelaşi motiv pentru care Segal ne face azi să plângem. Convenţia din Werther este de mult abolită şi nu răspunde în noi la mai nimic, deci nu stârneşte participarea noastră. În schimb, el trăieşte prin ceva ce este dincolo de convenţiile desuete, de modernitate defunctă: prin ceea ce numeam modelul wertherian, printr-o parabolă etern valabilă. Nu cred că Poveste de iubire oferă un asemenea model peren. Love story câştigă şi pierde prin aceeaşi calitate a sa. Prin ceea ce această povestire ne face azi să plângem, mâine ne va face să zâmbim“. Goethe propune un model imperisabil; Segal o convenţie cu existenţă strict limitată: iată diferenţa dintre capodoperă şi „capodopera“ de consum de azi, de ieri şi dintotdeauna.
    Pentru oameni ca Nicolae Balotă ori Adrian Marino, cultul cărţii a trecut şi pe la Lăteşti. Şi-i va fi greu cui n-a trecut pe-acolo, prin Bărăgan sau prin „deşert“, să înţeleagă pasiunea responsabilă cu care cărturarul şi hermeneutul se apleacă asupra naivei Poveşti de iubire a unui Segal, comparată cu incomparabilul Werther al lui Goethe: doar cititorul de rând al Poveştii… poate să înţeleagă această imposibilă coexistenţă.