Cu ştiinţă şi bună credinţă

Cred, sau mai de grabă presupun că, în forul său interior, folcloristul, etnologul, antropologul Constantin Eretescu, reţinut ca atare în marele lexicon de specialitate al lui Iordan Datcu, încă de la ediţia I (Dicţionarul folcloriştilor, 1979), confirmat în Dicţionarul etnologilor români, Ediţia a III-a revăzută şi mult adăugită, 2006,  se simte mai ataşat condiţiei de scriitor, de prozator, de memorialist, de „martor al propriei sale vieţi“, de eseist, aşa cum îl recomandă articolul din Dicţionarul general al literaturii române, E/K, 2005, semnat M. P.- C. (= Mihaela Podocea – Constantinescu), articol echilibrat şi bine informat, între comentatori aflându-se reprezentanţi de frunte ai emigraţiei româneşti, majoritatea foşti universitari – Alexandru Sincu, Cornelia Comorowski, Marcel Pop-Corniş, Marian Popa, Florin Manolescu etc., dar şi „rămaşi“ iluştri, precum Mircea Anghelescu, Dan Grigorescu, Dan C. Mihăilescu ş.a.
Totuşi, fără ca beletristica/eseistica/memorialistica să-i dea pace (vezi, în acest sens, volumul de teatru Sala de aşteptare, Editura Eikon, 2014) (1), Constantin Eretescu continuă să studieze, să scrie şi să publice cărţi solide despre cultura populară românească, veritabile contribuţii originale în acest domeniu. Volumul Moartea lui Patroclu, Editura Etnologică, Bucureşti, 2015 este o dovadă în acest sens. Cele 27 de studii şi articole sunt grupate în trei mari secţiuni: „Studii“, „Oameni“, „Cărţi“, urmate de două interviuri-eseu, consemnate, primul (What’s in Fairy Tale) de Oana-Manuela Matei, al doilea, despre legendele urbane, de Mihai Iovănel şi Cătălin Sturza, apărut iniţial în „Cultura“, nr. 68, 2007.
Trei dintre materialele incluse în secţiunea „Studii“ – „Moartea lui Patroclu“, „Priveghiul în Irlanda“, „Doliul alb“ – se opresc, cum se vede, asupra unor aspecte mai puţin cercetate ale ceremonialului funebru, intrând clar în sfera unor preocupări mai vechi ale autorului (v. de ex. studiul „Măştile de priveghi – origine, funcţionalitate“, 1968), dar ceea ce le individualizează este dimensiunea comparatistă, vizibilă şi în contribuţia despre „Mitul hoţului onest. Robin Hood şi urmaşii lui“ sau în „Crucea şi însemnele creştine în obiceiurile românilor“.
Tot pe linia unor preocupări mai vechi, constante deci, se înscrie comunicarea „Mitologia românilor. Configurarea unui domeniu de studiu“ (2014), rezumat-sinteză (presupun) al tezei sale de doctorat, „Reprezentări mitologice în folclorul românesc“, nepublicată încă, din câte ştiu, dar anunţată, cumva, de studiul „Fiinţe mitologice în legendele româneşti“, „R. E. F.“, nr. 2, 1976 (perioada când, probabil, îşi pregătea teza), şi continuată de studiul Fata Pădurii şi Omul Nopţii. În compania fiinţelor supranaturale, Editura Compania, 2007, „prima monografie consacrată unui text în proză din folclorul literar românesc“, cum se specifică pe coperta a IV-a cărţii.
Inedit este studiul „Călătorie spre tărâmul tinereţii“, o interpretare personală a celebrei naraţiuni populare româneşti Tinereţe fără bătrâneţe…, din colecţia-etalon a lui Petre Ispirescu, piatra de încercare a oricărui exeget al basmelor româneşti, despre care etnologul spune, în interviul acordat Oanei-Manuela Mihai, What’s in a fairy Tale? Constantin Eretescu and the Giant Guguza. A portrait of the author: Constantin Eretescu Trapped Between Worlds, 2011: „În acest moment al vieţii găsesc profunzime şi umanitate în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. O naraţiune care depăşeşte cadrele genului  şi trece, aparent, spre roman. Mă întreb însă dacă nu avem de-a face cu un mit care a devenit în timp poveste, ficţiune. Lumea în care ajunge Făt-Frumos, locul în care e el fericit e un spaţiu dominat de femei, un matriarhat, fără războinici, fără aventuri neprevăzute. O lume, însă, în care nu-şi mai găseşte locul. El se întoarce în realitate, în lumea modernă (subl. mea – N. C.), diferită de aceea pe care o visase“. Aşa o fi! şi aici, studiul lui
C. Eretescu are meritul aşezării „poveştii“ româneşti într-un amplu context internaţional, ceea dovedeşte că „utopia“ nemuririi nu aparţine exclusiv folclorului românesc (varianta cea mai apropiată, relevată de Lazăr Şăineanu, era una culeasă de la ţigani din România), ci este un vis al umanităţii, convertit în fel şi chip de imaginaţia omului de pretutindeni.
Mai consistentă explicaţia din studiul respectiv, nu neapărat şi mai adevărată: „Nesiguranţa vieţii într-o lume dominată de războaie şi confruntări militare a generat în chip firesc aspiraţia spre un loc în care se poate trăi în linişte, fără ameninţarea permanentă a morţii. În societatea din care eroul vrea să evadeze, opoziţia moral/imoral, bine/rău a luat forma opoziţiei victorie/înfrângere, viaţă/moarte. Speranţa lui nu putea fi decât tipul de societate care a precedatş-oţ şpeţ cea în care îşi ducea viaţa. Paradisul  religiei creştine este şi el expresia unei astfel de aspiraţii“. Cam amestecat, cum se vede! De fapt, aceasta este condiţia capodoperei, să rămână „abia-nţeleasă, plină de-nţelesuri“! Sugestii interesante, măcar, în eseul scriitorului Mircea Constantinescu, Triumful lui Făt-Frumos. O lectură comparată a basmului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“, Editura Albatros, 1979 şi la Aura Matei Săvulescu, Utopia nemuririi şi imortalitatea ei, Editura Minerva, – (trecută de Google în categoria „Carte despre paranormal“)–, ambii autori menţionaţi mai sus, nereţinuţi de  Dicţionarul lui Datcu şi nici de C. Eretescu în studiul de faţă).
Unele studii din această secţiune ar fi putut să figureze foarte bine în capitolul al doilea, „Oameni“, alături de însemnările, cu totul inedite, despre John V. Murra, Un antropolog american cu trecut românesc, despre Gottfried Habenicht, Ovidiu Bârlea, Ana Radu Chelaru şi Sabina C. Stroescu, „o doamnă a folcloristicii româneşti“, pagini de istorie a disciplinei cu totul remarcabile, multe pornind de la recuperările, reeditările, schiţele monografice ale lui Iordan Datcu, altele de la cercetările proprii în arhive din afara ţării. De remarcat ar fi aici recuperarea cu totul spectaculoasă a culegerii de folclor românesc realizată de Hubert Pernot, în 1928 (vezi Mission en Roumanie, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru ştiinţă şi Artă, 2009, şi notele din acest volum „Mihail Vulpescu în arhivele sonore franceze“ „Al. Vasiliu – Tătăruşi cunoscut şi necunoscut“ şi „Gh. Madan, participant la culegerea de folclor românesc a lui H. Pernot“).
C. Eretescu tratează toate subiectele cu ştiinţă şi bună credinţă, dar, prins „între două lumi“, poate fi surprins de reacţii neaşteptate. Ce ar fi de spus dacă ar pune cineva faţă-n faţă studiul echilibrat şi, în ultimă instanţă, recuperator, al lui C. Eretescu despre Mihail Vulpescu („Vremea a stins treptat amintirea vechilor incriminări. A trebuit să treacă încă o generaţie pentru ca activitatea şi meritele lui Vulpescu să fie văzute într-o lumină diferită“) cu paginile vitriolante despre acelaşi, scrise de Marin Marian-Bălaşa, în studiul „Ultranaţionalism şi rasism academic…“, în vol. Muzicologii, etnologii, subiectivităţi, politici, Editura Muzicală, Bucureşti, 2011, pp. 91-102: „În anii 40, gândirea profesorului naţionalist-ortodox Vulpescu este una pur şi violent legionară. În fond, mai ales prin fraza «renunţării complete la orice afirmare energică a dreptului lor (al minoritarilor –n. n. N. C.) de a trăi pe acest pământ» putem realiza încă din textul din 1927 acordul autorului cu rasismul nazist, criminal“. No comments! Dar, oricum, „se sparie gândul!“
Alături de neobositul Iordan Datcu şi de alţi câţiva, între care, fără falsă modestie, şi semnatarul acestor rânduri, Constantin Eretescu se arată a fi unul dintre cronicarii atenţi şi exigenţi ai mişcării folcloristice româneşti, vechi şi contemporane, căreia, de fapt, îi aparţine integral el însuşi.
Din păcate – şi o spun cu o oarecare tristeţe – noi vorbim, noi auzim sau noi scriem, noi citim!