Nicolae Coande, Persona, antologie de versuri, postfaţă de Mircea A. Diaconu, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2013
Nicolae Coande a debutat editorial în 1995, cu volumul de versuri În margine, formula sa poetică precizându-se apoi prin Fincler (1997), Fundătura Homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun şi alcool (2008).
Specialitatea acestui poet este maturarea spiritului critic, moralist uneori, ridicat împotriva unui prezent execrat pe toată linia – „Nu pot trăi în secolul ăstora nici mort“ – şi a unui spaţiu căruia istoria i-a agravat metehne ancestrale. Scârba este sentimentul structurant: „Mintea în această ţară e un blestem. Mi-e scârbă (…) aici totul oboseşte înainte de vreme“ (Oameni de meserie capete mecanice). Ca un nou Cioran, cu un harţag mai proaspăt, de trăitor într-o „margine a marginii“, Coande explorează intens imaginea „fundăturii“, tentat de ipoteza desţărării („pe măsură ce îmbătrânesc tema mea este tema evreului“, O meserie de dobitoc) sau de refugiul într-un trecut auroral, ca în Epigonii eminescieni: „Am râs cât am putut de ierarhii de înaintaşi ni s-a rupt/ de strămoşi de pretenţia lor de inaugurali (…) Am râs – ei, şi? (…) aici în inima târgului (întreb)/ are poporul meu vreo moderaţie?/ are generaţia mea sângele mileniului care vine?“ (Generaţiei).
Eul liric vituperant, ieşit din mantaua romantismului, se confundă cu profetul atins de oţiul postmodern, nevoit să scrie „pe de lături“ fiindcă vorba, şi critica odată cu ea, şi-au pierdut puterea. Imaginea de sine – „Încă unul din lumea a treia care scrie poeme aristocratice“; „eu un outsider trăitor prin graţia şi mila publică“; „nu mă mai inspiră nimic (…) voi supravieţui trântind uşi“; „Un băiat de la ţară cu sictirul pe buze“; „sunt secera întristării – omul care plânge în somn“ etc. – ricoşează din aceeaşi conştiinţă a năclăirii în fundătură şi a revoltei atinse de sfârşeală. Dar nu una metafizică, căci revolta lui Coande este esenţialmente terestră, locală – „biet românaş cu soarta căpătâi sub cap“ – şi localistă – vezi Craiova revival, un adevărat imn al identităţii exasperante amintind de America lui Ginsberg sau de România lui Daniel Bănulescu şi a lui Marius Ianuş: „margine a marginii cu panaş zdrenţuit/ unde inocenţa mea a cântat imnurile deriziunii (…) kibutz călărit de inşi scopiţi/ aici se bea nedreptatea ca apa“. Furia contra „ăstora“ vine din fibra satirei eminesciene împotriva „canaliei de uliţi“: „oameni de scuipat l-au scuipat pe Dumnezeu (…) să bată alţii palma alţii să facă gheşeftul/ să spună alţii patrie verde/ cu morţii verzi la ferestre înflorind an după an“ (Minţile defuncte (continentele scârbei)). Aparent universale, formele de angoasă experimentate de acest poet – gheara din creier sau frigul care „urcă înspre cap ridicat pe labele din spate“ – camuflează totuşi o disfuncţie parohială, relaţia dificilă, paricidală chiar, cu un loc al naşterii marcat deopotrivă de conştiinţă şi de neputinţă. Obsesia ruperii de „pământ“ şi de „urme“ travesteşte, ca o întoarcere pe dos a mitului lui Anteus, acelaşi proces de refulare a originilor: „Mă-ntorc acasă numai cap în vârful unui băţ (…) Aş putea lăsa câteva urme dacă m-ar interesa cu adevărat/ să calc pe pământ“ (Palma cu un singur deget). „Plouă şi nimic nu mai e de făcut/ lângă un deget de votcă în marginea lumii“ (Fincler) sau „vin de unde/ carnea iese din ziduri şi plânge după formă“ (Fundătura Homer) amintesc de Ieudul fără ieşire al lui Ioan Es. Pop. Imaginea unui Dumnezeu care „duce lupte grozave/ în altă parte din univers/ în timp ce noi îl aşteptăm cu mucii la gură“ (Porţiuni neobservate ale trecutului) pare, apoi, beckettiană, însă ethosul marginalist al lui Coande nu ajunge la catatonia generalizată a lumii lui Samuel Beckett: este un sentiment motivat, ale cărei cauze moralistul le arată cu degetul, locuit de iluzia îndreptării, căci acolo unde e imprecaţie este, încă, speranţă. Folfa (2003) abundă în raportarea gravă, fără deriziune, la diverse repere culturale (îndeosebi biblice), semn că eul liric n-a încetat să se simtă ocrotit şi că nu s-a rupt de divinitate („suntem de fapt una cu El într-o nucă mai plină“). Sentenţa şi apostrofarea anterioare fac loc unor poeme narative, marcate de simbolistici reunite în scenarii dark, din care nu lipsesc oboseala şi renunţarea turnate la „rădăcina scrisului“ (Masa). Vânt, tutun şi alcool (2008) păstrează mixajul cunoscut de vituperaţie contra prezentului şi de raportare reverenţioasă la reperele trecutului (chiar în cazul unor intertexte discutabile de tipul „Înaintez fără grabă – marile cururi/ se leagănă-n slavă/ ca nouri lungi pe şesuri“, O meserie de dobitoc). Demonii identitari (slăbiciunea pentru „penibilaoltenia“) şi sentimentul, mai larg, al manipulării deterministe se exorcizează acum prin nepăsare, în imagini mai concentrate: „laptele doarme în carne/ ceva oriental îmi străbate şira spinării/ sfoara îmi iese din cap/ şi vibrează o clipă./ Înghit cârligul ăsta cu nepăsare“ (Sfoara). Sau prin gestul invers, al persiflării centrului dinspre periferie, când „nea firan“, „ion maria“ şi „ciupureanu“ se întrec în celebritate cu „papioane patapievici-centrale“ sau cu „frivolul pater al bunului simţ ca paradox“. Persiflarea centrului merge şi mai departe, cu ironizarea „sarkozysmului“ sau a idilismului democraţiei perfecte: „E bună America: face să treacă mai repede/ lumea./ Micile făpturi ale verii uguie fericite (…) Sinedriul Social a votat/ realitatea integrală umple cu ceară/ oasele troglodiţilor/ e bună/ geometria proştilor ante portas“ (E bună); se ironizează instanţele morale şi intelectuale ale epocii, „demo-savantul“ şi „moco-fantele“, se lansează ipoteza libertăţii sterilizante („noi însă colindăm lumea toată/ şi nu scriem/ în diktatură/ am fost liberi/ ca dracii“, în diktatură). Poetul e privit din afară, comportist, de o instanţă dedublată, care, în locul scârbei genuine şi a „organelor sfârmate“, distinge fatuitatea socializantă şi rutina scrisului-meserie. Băiatul „de la ţară cu sictirul pe buze“ bea acum vinul editorului şi referă despre participarea scriitorului la „un congres despre post-comunismul/ eşuat“, iar explorarea sinelui, exersată anterior în autoscopii radicale ca „sunt un orbete trăitor în propriul său cap“, este lăsată acum în seama verdictelor indirecte, derizoriu obiectivante, de tipul „sunt cel mai negru poet“ din „panorama lui mincu“.
Extrem de selectivă, Persona, cea mai recentă antologie a „chipurilor“ poetului Coande, pare mai degrabă o strategie de reliefare a patru texte inedite, două dintre ele – Bărbaţii din literatura familiei noastre şi O sută zece metri deasupra mării (Metanoia) – numărându-se printre cele mai bune poeme de până acum ale autorului. Laţul identitar se strânge aici progresiv de la „penibilaoltenia“ către Bărbaţii din literatura familiei noastre, procedând la o încadrare familială a vinei: bunicul – fost liberal devenit, în comunism, „şef de atelaj“ –, şi tatăl – artificier, posesorul unor explozive (dinamită şi pistol) fleţe, devirilizate –, sunt idolii acestei pseudo-confesiuni prozaice, dar extrem de percutante, ca un proces verbal al masculinului paternal strivit de împrejurări via masculinul post-infantil care nu uită şi nu idilizează: „cred că mulţi taţi ar fi vrut/ atunci să aibă pistol. Tatăl meu a avut. (…) Tatălui meu/ i-ar fi trecut atunci prin cap să-i treacă prin cap/ lui Ceauşescu un glonţ/ însă nu a avut curaj. Mâna lui era mai lentă ca gândul –/ în general mâna unui gânditor trebuie să fie prudentă“. O sută zece metri deasupra mării e tot un excurs al dezvrăjirii, al ruperii de genealogie sau de copilărie, titlul fiind numele de cod (geografic, raportat la nivelul mării) al localităţii natale, Osica de Sus: „valea plină de peşti scaieţi cai împiedicaţi şi gâşte unde m-am jucat/ până la 15 ani fără să ştiu că levitam –/ o sută zece metri deasupra mării şi marea n-am văzut-o decât/ la vârsta la care tot omul e dator să-şi poarte crucea/ şi să ierte pe ticălosul din propria inimă./ O sută zece metri deasupra mării – mai mult de-atâta/ nu suportă cărăbuşul de câmpie/ nici măcar toamna când soarbe vinul turburat/ din albia uriaşă rămasă-n casa bătrânească după naţionalizare –/ aici a văzut copilul mirat cum mustul poate îmbătrâni/ brusc într-o zi. Inima mea e de atunci mereu beată./ Era o vreme de citit cărţi şi de privit la oameni./ Şi n-am mai coborât“. Poemul e un mic studiu de antropologie a inocenţei, culminat cu gestul renunţării la paradis şi al denunţării mirificei sărăcii cu duhul, a iraţionalului miraculos, a naivităţii care levitează deasupra mării, nu şi deasupra istoriei, care naţionalizează, maturizează, raţionalizează. Din această beţie a raţionalităţii – devenită „scârbă“, devenită „postscârbă“ – poezia lui Nicolae Coande nu s-a trezit, din fericire, nici astăzi.