Simona Sora, Hotel Universal, Editura Polirom, Iasi, 2012, 272 p.
Cartea „Hotel Universal“ a Simonei Sora era, este o carte de premii. Si nu pentru putini critici aceasta a fost o certitudine înca de la primele topuri ale anului 2012. Cartea a fost din start una de premiu si pentru însasi autoarea ei, critic literar recunoscut si validat emitent de grile de evaluare estetica. Ca prima carte de proza a autoarei, romanul a fost întocmai scris pentru a fi confirmat de critica si de public. De aici îi vin si plusurile, si minusurile.
„Hotel Universal“ este povestea unei vechi cladiri din centrul Bucurestiului, fost han si bezesten turcesc cu incerta destinatie în comunism, improvizat camin studentesc dupa anii ’90. Asistam, prin intermediul memoriei familiei, în stilul scriitorilor sud-americani, la reconstructia unei istorii de 150 de ani deopotriva a locurilor si oamenilor. În jurul ritualului prepararii unei dulceti de trandafiri, bunica construieste fictional trecutul familiei – veritabil talent narativ, batrâna povestitoare „adauga un nou amanunt uitat, inventat sau trecut pâna atunci sub tacere“. Romanul dobândeste, astfel, o dimensiune metatextuala, venita la tanc în întâmpinarea pregatirii de filolog a nepoatei, devoalata ulterior drept voce narativa a romanului.
Autoarea suprapune, în acest fel, realismul epocii crunte de dupa Revolutie – prezentul Maiei din „Hotel Universal“ – magicului unor naratiuni întemeietoare de care este responsabila bunica. Trecutul îndepartat al familiei se întretaie livresc cu experienta lui Vasile Capsa în cautarea „dulcelui perfect“, ceea ce permite draparea povestii într-un val mistic de ciocolata. De domeniul fantasticului este si semnul distinctiv pe piele, sub forma de harta, transmis în familie pe linie materna si tradus prin puterea premonitiilor si a viselor. E un univers prin excelenta al Femeii (numita alternativ Rada sau Maria), univers din care barbatii s-au retras prin moarte, cu totii, prea devreme. Singura figura masculina conturata din poveste este bunicul, si el învaluit, însa, în mult mister. Autenticitatea si misterul deopotriva sunt efectul unor scrisori vechi din istoria familiei pe care Maia le transcrie întocmai, redând grafic inclusiv pasajele în care scrisul este sters. De altfel, toate aceste povestiri prin care fantasticul umple golurile realului, reconstituite ingenios pe bucati, aduc în scena un univers fictional de tip sud-american, excelent conturat.
Metafizic si organic
De „vina“ pentru atmosfera sunt mai ales inteligenta si talentul lingvistic al autoarei. Iata, de pilda capacitatea de transpunere a senzorialitatii în mistic: „îsi simtea maxilarele largindu-se, ca o cupa rotunjita, limba curbându-se si adaptându-se printr-o mie de senzori noi imploziei, peretii obrajilor secretând un fel de licoare astringenta în care urma sa se dizolve, dupa stratul de nuca pralinata, visina tinuta în alcool, cu sâmburele ei rotund pe care-l pastra în gura, plimbându-l dintr-o parte în cealalta, pâna când termina de povestit viitorul ce nu pregeta niciodata sa se-arate“. Altadata, uimeste scena nasterii, privita din afara, metafizic si profund organic în acelasi timp. Batalia trupului de gelatina cu întunericul si spatiul închis echivaleaza, pentru Simona Sora, cu uitarea a ceea ce ai fost înainte de expulzarea în lumea exterioara. „socul nasterii tale, pelicula aceea rosiatica si înecacioasa prin care înaintai ca printr-un tunel prea strâmt, întunecos si jilav, capcana în care fata ta de gelatina s-a prins singura, pentru ca, epuizata de efort si ametita de tirbusonul lichid care te impingea, ai adormit si ai visat ca ploua“. Aceasta pagina din care am decupat doar începutul e o mostra elocventa ca prozatoarea are verva, simtul limbii si imaginarul unui scriitor mare.
La polul opus sta lumea anilor ’90 unde în relieful vocii Maiei, studenta literata, ghicim prea des vocea autoarei, studenta dupa Revolutie în chiar caminul „Universal“, dupa cum marturiseste într-un interviu. Suprapunerea pâna la indistinctie a vocilor serveste, s-ar putea argumenta, realismului. Mediul post-revolutionar din roman, „o lume înca neasezata si cu iluziile intacte“, se învârteste în jurul puterii Ligii Studentilor care împartea locurile în Universal, caci „pentru ce murisera studentii în ’89? Pentru Hotel Universal“. O atare ironizare a idealurilor revolutionare nu e deloc întâmplatoare. Prea putin supusa unor legi si reguli clare, comunitatea Universalului cuprinde personaje „universale“: Mohicanu în carucior cu Ludmila lui, Diana studenta de la limbi straine, Aliona ghicitoarea, clanul Turnenilor, etc.
„Hotel Universal“ este bântuit si de lectiile de viata, cam ridicole si obositoare pentru auditori, ale unui asistent universitar –întruparea narativa a intelectualului filosof. De aici pâna la dialectica iubirii, cea mai la îndemâna tema de filosofat într-o carte, e doar un pas de câteva pagini. Iubirea, utilitatea, casatoria sunt îmbracate frumos într-o lectie data unei „ardelence provinciale“ „cu lecturile nedigerate“ (expresia din urma, de regasit în cel putin doua momente ale romanului, da seama, în cheie psihanalitica, de vreo obsesie profesorala a autoarei). Iata si încununarea discutiei despre iubire, numai buna de pus în gura vreunui erou camilpetrescian – nu-i vorba, filosoful Pavel Dreptu are mult din Ladima: „într-o iubire între fiinte de aceeasi natura fiecare este pentru cealalta punctul final al întâlnirilor“.
Apasând la maximum pedala filosofarii, autoarea simte nevoia sa întocmeasca, prin cuvintele lui, un portret de generatie ’90: „întreaga generatie nu stie nimic bine, nici muzica, nici matematica, nici chimie, nici psihologie, nu stiti nici macar sa desenati un cer astral ca lumea, cica nu credeti în emanatiile planetelor, de parca trebuie sa crezi; ce e sus e si jos, indiferent ce crezi tu. Nu sunteti întregi pentru ca nu faceti nimic pâna la capat. Învatati ceva repede si mecanic, ca sa aveti moneda de schimb, apoi uitati repede si de voi însiva, uitati si nu va amintiti nici când va cade cerul în cap.“ Daca aici nu sunt de identificat parti-pris-urile filologice ale autoarei, intertextualitatea devine evidenta atunci când Maia face pe asistenta si este poreclita „buna Maia“ sau când se reda imaginea cititoarei feminine în conceptia apocaliptica a bunicii: un iad cu „femei inconstiente care, în loc sa-si vada de viata lor, de barbat, de copii si de casa, citeau romane subtiri, sute de romane din colectii populare, poate chiar din Romanul de dragoste“.
Reteta romanului
Unii ar putea acuza cantonarea obsedanta în mediul literatilor. Nu asta deranjeaza, e lumea pe care autoarea mizeaza si pe care o pune în scena în contrapunct cu celelalte tipologii ale Universalului pestrit. Ancheta sinuciderii profesorului Pavel Dreptu, de exemplu, redata printr-un grupaj de proces-verbal care reuneste marturiile celor din camin, este un nou prilej de tipologizare: studentul la drept care nu suporta „gargara“ filologilor, vesnicul protestatar, ideologul etc. Memorabil ramâne si criticul literar de pahar, scaldând opera scriitoarei Maia din „Hotelul Universal“ în apele lui Cosbuc, Goga, Vlahuta: „romanul se scrie la batrânete, doamna, trebuie sa afli cum sta treaba cu viata sau cu moartea ori macar cu scrisul, trebuie sa poti sa creezi viata, sa-i tii personajele, daca stii ce-s alea, în palma, sa legi planurile, nu sa copiezi, doamna, din Goga sau Cosbuc“. Concluzia: „Asta nu-i literatura, e reportaj poate“. Tare ma tem ca Simona Sora si-a scris cartea cu gândul la acest cititor. Care trebuia combatut. Si planurile, vorba criticului de ocazie, „legate“.
În aceasta intentie de a face cu orice pret literatura (a se citi: un discurs suprasaturat de tehnici metatextuale) stau micile stângacii ale romanului. Polifonia e de efect de-a lungul cartii, caci vocea narativa se schimba de la o fraza la alta, cu urmari antrenante pentru cititor. Justificata narativ si provocatoare la lectura, aceasta polifonie este, însa, din pacate, explicitata în epilog, prin discursul unei psihanaliste. Întregul roman e o punere în abis a unei sedinte de terapie a Maiei, dupa episodul sinuciderii profesorului. Ca exercitiu de asociere libera prin scris, toata povestea este interpretata de psihanalist fie în varianta „metatextuala“ – Maia „n-ar fi vrut sa spuna ceva, ci sa respuna, sa despuna, sa nespuna“ –, fie în varianta psihanalitica: diagnostic disfazie – „scria despre ea însasi la persoana a treia, ca perlabora fragmentar si discontinuu, ca reusea sa se puna în pielea tuturor personajelor despre care scria, dar nu în a ei însesi“.
Probe, toate acestea, ca scriitoarea îi suprapune autoarei de proza Simona Sora pe criticul, filologul Simona Sora si ne explica alegerea narativa – nu „meta“ de aceasta data, ci psihanalitic. Tot acolo e. Universul fictional atât de reusit conturat în 250 de pagini se prabuseste pe canapea, sub penita unui medic psihanalist. Pacat. Povestea statea bine de tot în picioare si fara sa fie pusa „programatic“ în seama unei bolnave.