Gheorghe Craciun, Femei albastre, Bucuresti, Editura Polirom, 2013
De obicei, textele ramase în lucru ale scriitorilor decedati beneficiaza de un statut privilegiat odata publicate. Caci fata de produsul finit si liber-criticabil, lucrarea neterminata e protejata chiar de starea ei incompleta: prin mister si prin ce promite, ea solicita empatie, implica jocul deschis al lui „cum ar fi fost daca“. Romanul neterminat al lui Gheorghe Craciun, publicat recent de Polirom, a fost considerat „ok“ de catre prozator la ultima verificare a folderului de prin 2006. Dat fiind însa ca romanul anterior, „Pupa Russa“, trecuse, la rândul sau, prin mai multe variante „ok“ între 2000-2004, e de asteptat ca Gheorghe Craciun sa mai fi revenit asupra textului de fata, daca nu ar fi disparut tragic în 2007. Câteva din declaratiile sale (în raspuns la o ancheta a revistei „Vatra“ din 2005), citate pe larg în prefata lui Carmen Musat, nu lamuresc neaparat cum ar fi aratat în cele din urma acest roman. Ele contureaza, în schimb, starea de spirit a scriitorului, mai detensionat acum („inclusiv stilistic“) dupa efortul sustinut pentru „Pupa Russa“, si îi reconfirma optiunile narative: necredinta în epic si „lipsa de curaj în a construi fictiuni“, credinta, cu accentele ei de abandon si fervoare, în „eros, erotism, explorare somatica“. Pe de alta parte, sumarele marturisiri aduna de data aceasta tot materialul metatextual care, pâna acum, actiona decisiv în stilistica romanelor terminate ale lui Gheorghe Craciun.
Si într-adevar, „Femei albastre“ pare cea dintâi (si cea din urma) proza fara metatext a acestui autor nascut si facut în optzecism. Rezerva se cere totusi pastrata, fiind imposibil de stabilit cu certitudine daca scriitorul si-ar fi publicat finalmente romanul fara a-i insera si obisnuitele comentarii de tip textualist. În forma ramasa însa, fara acea dimensiune meta care îi distanta pe autor si pe cititor de substanta fictionala, romanul e mai accesibil, dar si oarecum anacronic. Caci el nu pare venit din epoca optzecista, ci direct din cea interbelica: naratiunea subiectiva, nepolisata si inegala ca si cum ar urma direct graficul crizei sufletesti, cazuistica sentimentala sau imaginea prismatica a feminitatii amintesc stilul unui Anton Holban. Desigur, Gheorghe Craciun a cochetat dintotdeauna cu proza de analiza, fiind captivat de ontologia personajului, doar ca acest interes a fost, de obicei, concurat de apetentele cerebrale ale prozatorului optzecist, de nevoia sa de a-si problematiza scriitura, de cautarea uneori prea metodica a autenticului.
Naratorul din „Femei albastre“ ramâne, în schimb, aproape integral scufundat în tribulatiile sale existentiale si sentimentale, iar discursul la persoana întâi se cladeste pe frazele stereotipe ale procesului de constiinta („Analizez lucrurile, caut explicatii“, „Nu sînt oare si usor schizofren?“ etc.). Fost profesor de liceu, fost avocat, actualmente înscris la un doctorat si atras tot mai mult de scris (într-o turnura cam neplauzibila, dar menita sa justifice pornirile sale analitice), protagonistul acestui roman îsi rememoreaza viata erotica, ajuns la un fel de criza a vârstei de mijloc. Ada, Ondina, Dani sau Adriana, fostele sale iubite, apar succesiv în prim-planul amintirii, ipostaze feminine diferite, raspunzând dorintelor mai domestice sau mai aventuroase ale eroului. Atractiei exercitate de Ada, „o femeie fatala, cu gheare ascutite de linx“, îi corespunde, de pilda, calmul resimtit în preajma naturii caline a Ondinei.
Asa cum era de asteptat de la teoreticianul „trupului care stie mai mult“, portretele feminine sunt developate pâna la granulatia lor fotografica, cu insistenta pe detaliul senzorial, cu mare sensibilitate la cadentele erotice. Cel mai adesea, aceste femei traiesc doar prin simturile redesteptate în memoria iubitului lor comun; prozatorul nu ajunge, de aceea, sa faca din obiectele dorintei sale personaje rotunde si „sa împinga sub pielea lor seringi de metafizica“, ba chiar „le simplifica uneori ca fiinte“, caci psihologia lor ramâne enigmatica, opaca. De altfel, tot acest teatru de fantasme – palpabile si totusi imprecise – e dominat de un fel de fantasma absoluta, întruchipata de Nicole Kidman, pe care niciun regizor n-a „filmat-o“ vreodata mai vibrant. Figura intangibila si atâtatoare a lui Nicole, vânata de narator prin reviste sau prin filme, electrizeaza multe pagini din acest roman; ea revine pe drept cuvânt ca o cheie muzicala, caci imaginea actritei, amestec de artificialitate si senzualitate, rasfrânge foarte bine temele erotice ale „Femeilor albastre“.
Pe de alta parte, nici chiar Nicole nu poate fi un afrodisiac pentru fictiune. În mod frustrant, dar desigur previzibil, romanul de fata se tine mai ales pe variatiuni la tema, mai ales pe schite de personaj. Daca în ce priveste panoplia feminina, acest aspect de schita se justifica partial (sugerând natura fantasmatica a erosului), el deranjeaza oarecum în cazul personajelor masculine, dar si al fundalului realist. Prietenul emigrant Roland, seful Alain, asa-zisul Teacher, „decanul cabinetului de avocatura“ sau fotograful Marvin Leach sunt personaje ramase în crochiu, pe care prozatorul le încearca din diferite unghiuri (discurs obiectiv, discurs indirect liber etc.). Desigur, acestia pot fi considerati, în dozele lor variabile de hedonism si cinism, alter-egouri pentru personajul central, ramas, probabil nu întâmplator, anonim; si e drept ca fiecare ilustreaza alt rol (dominator sau dominat), corespunzator tematicii erotice a romanului.
Totusi, cel putin în intentie, aceste personaje sunt concepute si ca tipuri sociale, iar prin „capitalistul“ Alain, emigrantul Roland sau Teacher, cel brusc sclifosit o data ce devine „expert UE“, prozatorul îsi propune, de asemenea, sa deschida perspective realiste asupra peisajului de tranzitie al României si promiscuitatii sale morale, respectiv asupra unui Occident devitalizat si aseptic. Or, tocmai pe acest palier realist se vede exercitiul nefinisat al romanului, care decupeaza intermitent niste portiuni realiste, dar nu-si câstiga consecventa si fluenta în sensul respectiv. Aparent solicitat în doua directii ale prozei, una mai autenticist-realista, alta mai analitica, Gheorghe Craciun nu da (nici acum) câstig de cauza celei dintâi. De fapt, pe masura ce naratorul din „Femei albastre“ se afunda în cazuistica sa existentialista si devine tot mai prins în destinul sau de scriitor în formare, planul istoriei mari tinde sa se estompeze. Ceea ce nu înseamna ca, la fel ca alti congeneri optzecisti, la fel ca în propriile eseuri adunate în volumul „Viciile lumii postmoderne“, Gheorghe Craciun nu ajunge sa mai si rabufneasca, pe alocuri, împotriva societatii postdecembriste si a „postmodernitatii“ei-simulacru: „Intrasem într-o lume de parasutisti si parasute. Parasutistele îsi desfaceau costumele de protectie si asteptau nerabdatoare. Parasutistii aterizau la punct fix. Un futing continuu, o isterie indescriptibila. Lumea traia pe rupte. Inventa realitatea, o transforma în hârtie de ziar si se punea pe chefuit“ (p. 160).
Oricum, pentru acest „modernist întârziat“, cum scriitorul însusi se caracteriza într-un interviu din 2006, suprafata realist-istorica reprezinta doar partea de sus a aisbergului, nicidecum cea mai importanta. Singurele „suprafete“ care-l intereseaza sunt cele senzoriale, subsumate adesea unei mize mai largi (si teoretice) de reevaluare a subiectivitatii. E vorba de un prozator prin excelenta analitic, at his best când practica un stil miop, încet de naratiune, învecinat, nu o data, cu eseul. În celelalte proze ale sale, acest stil amesteca trama personajelor cu trama textului. Scuturat de vechiul balast textualist, romanul neterminat „Femei albastre“ demonstreaza însa ca Gheorghe Craciun ar fi putut fi la fel de interesant si daca s-ar fi concentrat doar pe analiza de personaj.