Sari la conținut
Autor: RODICA GRIGORE
Apărut în nr. 280

Cu ardoare, despre literatura

    Vladimir Nabokov, Ada sau ardoarea. O cronica de familie,
    traducere de Horia Florian Popescu, Iasi, Editura Polirom, 2008.

    A fost numit „roman dificil“, exemplu perfect de „proza experimentala“ sau chiar de literatura science-fiction. Admirat de o parte a criticii, transformat rapid intr-un adevarat obiect de cult al literaturii (americane si nu numai) din cea de-a doua jumatate a secolului XX, dar privit cu reticenta de o alta parte a interpretilor, „Ada sau ardoarea.

    O cronica de familie“ ramane, poate, cea mai disputata dintre creatiile lui Vladimir Nabokov. Aparuta in 1969 si etichetata (asa cum se intamplase si in cazul „Lolitei“, care, dupa cateva lecturi superficiale fusese considerata o carte „despre pedofilie“) drept un „roman despre incest“, opera aceasta a suscitat nenumarate controverse atat in ceea ce priveste tema generala, cat si modul de tratare a subiectului. Caci, desigur, pentru a clarifica de la bun inceput cel putin una dintre etichetele inadecvate de care a avut parte, „Ada“ e o carte „despre incest“ in aceeasi masura in care „Moby Dick“ este una „despre pescuit“… Caci, dincolo de pretextul narativ – mai mult sau mai putin socant (dragostea incestuoasa si pasionala a foarte tinerilor Ada si Van Veen, oficial veri primari, dar avand, practic, acelasi tata, pe Demon Veen) – romanul lui Nabokov reuseste sa abordeze cat se poate de convingator cateva mari teme ale literaturii dintotdeauna: spatiul mitico-paradisiac (iubirea celor doi se consuma in parcul Palatului Ardis, veritabila ipostaza a unui nou Eden pe care, fatalmente, vor sfarsi prin a-l pierde), esenta temporalitatii, problema identitatii si relatia cu Celalalt, precum si natura iubirii. Carte menita, apoi, „a exprima insasi esenta fericirii“, dupa cum unele voci ale criticii (Michael Wood) n-au ezitat sa afirme, dar si efectele pe care distanta in spatiu si indepartarea in timp le au asupra acesteia, „roman poerotic par excellence“ (sintagma ii apartine lui Maurice Couturier), dar, de asta data, spre deosebire de „Lolita“, avand latura livresc-metatextuala mult mai accentuata, sau uluitor exercitiu stilistic si extrem de subtil joc implicand toate nivelurile limbajului (Martin Amis), totul infuzat de nostalgia Paradisului pierdut (Danilo Kis), „Ada“ se dovedeste, la fel ca toate marile romane ale literaturii universale, a scapa de fiecare data incercarilor de a o prinde si fixa definitiv in caracterizari succinte. Caci aceasta creatie a lui Vladimir Nabokov, cel mai vast din toate romanele sale, reprezinta nu doar o cronica de familie, ci si o veritabila cronica (facuta cu ardoare!) a literaturii, cata vreme autorul isi indeamna subtextual cititorul sa se transforme intr-un adevarat Sherlock Holmes si sa descifreze toate dificultatile si capcanele (tinand fie de un profund estetism ori de o atentie acordata detaliului vizual, in buna descendenta a lui Henry James, fie de tonalitatea elegiaca, trimitand la proza lui Joseph Roth) pe care naratiunea le include. Se intampla asa deoarece Nabokov e maestrul transformarii – la nivel textual si nu numai – a intregii lumi si a elementelor care o compun, stiind mereu cum sa priveasca realitatea ca si cum absolut totul ar fi nou, utilizand, parca, tehnica lui ?klovski, dar dandu-i o precizie si o intensitate flaubertiene si avand ca rezultat o complexitate a expresiei ce poate fi comparata pe drept cuvant cu cea din „Finnegan’s Wake“ de James Joyce.
    Jocul cu cititorul – si cu literatura – incepe, de altfel, inca din primele randuri ale cartii, caci iata cum suna primele fraze din „Ada“: „Toate familiile nefericite seamana una cu alta, fiecare familie fericita e fericita in felul ei, spune un scriitor rus de prima marime la inceputul unui roman celebru („Anna Arkadievici Karenina“).“ Desigur, marele scriitor este nimeni altul decat L. N. Tolstoi, insa titlul romanului celebru, ca si citatul, sunt distorsionate in mod voit, cata vreme se stie ca autorul romanului „Anna Karenina“ spune altceva la inceputul cartii sale (dar si ca patronimul masculin Arkadievici nu are ce cauta in cazul unei femei): „Toate familiile fericite se aseamana intre ele. Fiecare familie nefericita, insa, este nefericita in felul ei.“ Nabokov semnaleaza, deci, prin greselile intentionate, traducerile ridicole realizate in limba engleza din marii scriitori rusi, dar deopotriva, isi informeaza, indirect, cititorul, ca aceasta nu va fi o simpla lectura de delectare, ci una menita a sublinia la tot pasul sensurile profunde ale literaturii si ale unei intregi traditii literare pe care, insa, autorul nu ezita, adesea, sa le distorsioneze – evident, tot voit. Caci, daca literatura de pe vechea Terra il are pe Borges drept maestru indiscutabil al fictiunii, pe Antiterra, locul unde este plasata actiunea din „Ada“, e guvernat, din punct de vedere intelectual, de Osberg – nimic altceva, in fond, decat anagrama numelui celebrului scriitor argentinian. „Fiecare roman original este, intr-un anumit fel, anti-“, spunea Vladimir Nabokov, „deoarece prin insasi definitia originalitatii sale el nu seamana nici ca gen, si nici ca modalitate de realizare artistica, cu vreunul din textele care l-au precedat.“ Cu toate acestea, „Ada“ nu e, asa cum ne-am putea astepta, din punctul de vedere al acestei afirmatii, un „antiroman“, ci o carte indreptata impotriva tuturor conventiilor literare ale epocii in care a fost scrisa sau de pana atunci. De aici si latura sa subversiva, precum si o anumita calitate „stiintifica“ a scriiturii: Nabokov, legat el insusi de stiinta prin pasiunea pentru lepidoptere, era convins ca „in orice opera de arta trebuie sa fie prezenta atat precizia exprimarii poetice“ (poezia incluzand, in opinia sa, orice adevarat act creator), cat si tensiunea ce caracterizeaza discursul stiintific.
    Prin urmare, autorul isi va orchestra romanul folosindu-se de la bun inceput de o excelent dozata tehnica a distorsionarii, astfel incat timpul, spatiul si sexualitatea sa poata fi analizate la multiple niveluri de semnificatie si in toata complexitatea lor. Astfel, lumea mijlocului secolului XX si cea a secolului al XIX-lea se intrepatrund la tot pasul, iar emisferele de pe Antiterra sunt inversate, rezultatul fiind noul continent Amerussia, ai carui locuitori fac nenumarate speculatii cu privire la existenta Terrei, dupa modelul acelora facute de locuitorii Terrei despre Paradis. Inversiunile, insa, nu se opresc aici  caci, ca o noua intrupare a imaginii primilor oameni, Adam si Eva devin Ada si Van, cei care se misca cu o deplina familiaritate in aceasta lume pe dos, doar pentru ca, in acest fel, cititorul sa-i poata evalua acesteia mai bine modul de functionare si dimensiunile fizice si psiho-sociale, ca masura a esentei fiintei umane insasi. Asemanarile de structura cu opera lui H. G. Welles sau Kurt Vonnegut exista, fara indoiala, insa ele nu trebuie absolutizate, deoarece „Ada“ nu devine simplu discurs distopic, ci tinde, in anumite momente, sa substituie mitul cu faptul brut, Nabokov raportandu-se, implicit, la notiunile de „mythos“ si „logos“, doar pentru a demonstra ca, la nivelul naratiunii din acest roman, ele desemneaza aceeasi realitate. Nu intamplator, pana si cele mai simple expresii sunt distorsionate, „Thank God“ devenind „Thank Log“, la fel ca si in proza lui Robert Graves sau Anthony Burgess. Nu e, deci, o surpriza ca Van va deveni, la un moment dat, chiar convins ca Antiterra vazuta ca logos si Terra vazuta ca mythos sunt, in fond, identice… Iar la nivel psihologic, personajul va demonstra el insusi aceasta convingere prin intermediul cartii „Textura timpului“, pe care o va definitiva de-a lungul anilor. Caci, reprezentand, impreuna cu mult iubita sa Ada, o versiune schizoida a lui John Shade, poetul din „Foc palid“, romanul lui Nabokov din 1962, Van desavarseste cartea ca mijloc privilegiat de a se intelege si de a se explica pe sine, precum si straniul raport cu Ada, cea mistuita, la fel ca el, de o extrema ardoare. Insa din punct de vedere simbolic, intelegerea de sine reprezinta un suicid secret, pentru ca adevarata supravietuire sa aiba loc la nivelul conceptelor menite sa dureze. Fara indoiala, Nabokov are, aici, in vedere, si legatura dintre Paradis si Infern, cata vreme, la fel ca Doctorul Faust din tragedia lui Cristopher Marlowe, personajele din „Ada“ se pot afla in Infern fara ca macar sa realizeze acest lucru, si nu si-l pot reprezenta cu adevarat pana in clipa in care imaginea Paradisului ia nastere in inima lor. Tot de aici deriva, desigur, si conceptia asupra timpului, exprimata de Van in chiar „Textura timpului“. Pentru el, asa cum se intampla si in „Sirenele de pe Titan“ de Kurt Vonnegut, exista doar doua dimensiuni ale temporalitatii: trecutul (echivalat cu memoria) si prezentul caruia clipa traita in intensitatea ei ii da valoare si, deci, realitate. Nabokov merge, insa, mai departe, deoarece prin intermediul intregului sau roman, desfasurat asemenea unei calatorii dinspre trecut inspre prezent, el construieste o structura care, pe drept cuvant, poate fi numita transtemporala, in care se dezvaluie dimensiunea spatiala a Estotiei, noua versiune a unui nou „taram al pustietatii“, cata vreme cel creat de T. S. Eliot in „The Waste Land“ reprezinta, pentru romancier, unul din punctele esentiale de plecare. Iar daca opera lui Eliot era axata pe prezentarea unei ample miscari in timp, dinspre prezent spre trecut, si in spatiu, de la vest la est, romanul lui Nabokov inverseaza sensul deplasarii, prin aceeasi tehnica a distorsionarii controlate pe acre am amintit-o deja. Insa trimiterile livresti nu se limiteaza la autorul „Tarii pustii“, ci sunt mult mai numeroase in „Ada“, daca e sa amintim doar aluziile la opera lui Shakespeare, Byron, Chateaubriand, Poe, Stendhal, Proust sau Joyce, menite, toate, de a sublinia nu atat caracteristicile de cronica de familie ale acestui roman, cat, desigur, pe acelea de cronica a literaturii apreciate de insusi Nabokov. Iar daca marile teme din „Ada“, timpul, dragostea, spatiul privilegiat sunt, in fond, marile teme ale literaturii din toate epocile, nu trebuie sa pierdem din vedere capacitatea autorului de a le da, in acest roman, o noua consistenta si interpretare.
    Nabokov utilizeaza, practic, de-a lungul intregului roman, o perfect mascata – dar la fel de perfect insusita – tehnica proustiana: el readuce in actualitate, prin intermediul evocarii, exact acele lucruri a caror pierdere o deplange implicit. Iar frazele sale desavarsite si, ca sa-i repetam formularea, de-a dreptul „sinestezice“, sunt capabile sa redea o dubla dimensiune temporala, perfect echilibrata intre trecut si prezent, dar si sa exprime pe de-a-ntregul ardoarea Adei (si /sau a lui Van!) – care doar in acest fel devine cu adevarat universala.