Nevrând sa cada viu pe mâna „odioasei vieti literare“, Adrian Marino a dispus ca memorile sale – „Viata unui om singur“ – sa fie publicate, la Polirom, dupa ce va fi trecut un lustru de la moartea sa. „Caderea“ este totusi inevitabila. Intr-o nota asupra editiei ni se spune ca „volumul captiveaza prin traseul unei vieti de exceptie, ca si prin valoarea culturala a marturiei pe care o aduce“. Verbul „captiveaza“ nu este insa confirmat intrutotul de lectura cartii. Un text scris intr-un stil cvasiinexpresiv, stufos, redundant si, pâna la urma, obositor, de-a lungul caruia „memorialistul“ isi exhiba complexele, obsesiile si resentimentele pâna dincolo de limitele saturatiei. Adrian Marino considera ca „aceasta carte (care) a presupus cel mai mare efort al vietii mele de concentrare intelectuala si mai ales morala“ ar fi „cartea cea mai libera, personala si independenta“ a sa. E vorba deci, in conceptia lui, de o mare, daca nu chiar de cea mai mare miza in ceea ce-l priveste. De altfel, reputatul carturar isi descopera cu surprindere „un adevarat «complex al confesiunii»“.
Nu e singurul. Unul dintre autoportretele pe care si le schiteaza arata astfel: „…de multe ori, iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibitii, de mult ascunse s…t Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, „imposibil“. Uneori chiar mie insumi s…t. Dar obstacolul cel mai dificil este al subiectivitatii adesea excesive: nu m-am placut niciodata. Nici cum am fost, nici cum am fost obligat sa traiesc“. Suferinta sau macar tristetea se amplifica atunci când lui Adrian Marino nu-i place aproape nimic, inclusiv poporul român, si nimeni dintre cei cu care vine in contact direct sau mijlocit. Ceea ce i-a afectat nefericit existenta si, in consecinta, scrierea memorialistica, in sensul ca aceasta in loc sa fie povestea unei vieti si a unei opere este mai mult o rafuiala, un pamflet. Si inca unul scris fara talent epic. Un text câltos, sec, „antiliterar“ al cuiva care s-a ocupat totusi cu literatura, chiar daca din perspectiva teoretica si ideologica, dar care – dupa propria-i marturisire – nu iubeste literatura si mai ales nu-i iubeste pe scriitori.
In ce ar consta singuratatea lui Adrian Marino? In primul rând in faptul ca „de sase decenii, cel putin, gândesc mereu altfel, aproape in toate domeniile. Scara mea de valori, incepând cu valorile culturale si ideologice, este net deosebita de a mediilor sociale si culturale pe care le-am strabatut obligat sau nu“. Aceasta ar explica in buna parte si criza perpetua de comunicare, a carei cauza, de altfel, o pune in mod onest si in propria sarcina. Epoca, fiind rea cu el, i-a alterat profund caracterul si l-a „mizantropizat“ (este cuvântul sau) peste masura. Nu e insa numai vina epocii. Adrian Marino declara triumfator ca i-a respins pe profesori, a respins orice model, dar si „autoeducatia“, deviza lui Plotin: „Sculpteaza-ti intr-una propria statuie“ fiind, in opinia sa, a „unui perfect monomaniac paranoid“. Or, Adrian Marino nu vrea sa fie un maniac paranoid – dar oare si reuseste?! -, asa cum nu crede nici ca ar suferi de mania persecutiei ori de ceea ce numeste „complexul de inferioritate-superioritate“. Constata cu oarecare severitate ca nu are amintiri frumoase, iar viata sa – „in momentele esentiale cel putin“ – nu a fost „decât o succesiune de „pagini negre“„. A suportat-o, a parcurs-o cu un stoicism pe care si-l revendica ori de câte ori are prilejul. Ceea ce nu exclude resentimentul: „Confirmat sau mai curând infirmat de Max Scheler, am o opinie personala despre valoarea resentimentului. Mai intâi, orice s-ar spune, el este inevitabil. Si, adesea, necesar. Si chiar legitim-justitiar. Face dreptate. s…t A „ierta“ oricând, orice si pe oricine este si o imposibilitate si o imensa nedreptate. Si, intr-un fel, si o rupere grava a echilibrului cosmic etc. Din care cauza nu pot asimila doctrina crestina a iertarii. Mult mai logica si mai justificata, moral si chiar ontologic, mi se pare „legea talionului“. Fiindca ea pune in loc ceva, ceea ce a fost distrus, desfiintat. Umple „un gol“. Reface un echilibru rupt“.
E limpede ca „Viata unui om singur“ a fost scrisa tocmai in virtutea acestui principiu. O critica dura, necrutatoare, o revansa de dincolo de mormânt. Cu riscul, asumat, de a se sinucide postum. Un risc, oricum, preferat de „memorialist“ unei expuneri asa-zicând „pe viu“. „Posibilitatea ca un personaj oarecare (Dan C. Mihailescu, de pilda, cu care nu am, eufemistic spus, nici o afinitate, dar nu numai: Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Cornel Regman etc.) sa poata intra cu agresivitate, in intimitatea vietii mele ma umple, de pe acum, de oroare. Numai acest gând ma exaspereaza si imi da fiori. Cel putin dupa moartea mea, voi fi ferit de astfel de contacte impure“. Acest mod prezumtios de a judeca lucrurile ii este caracteristic lui Adrian Marino.
Cum era si firesc intr-o autobiografie, Adrian Marino isi evoca anii copilariei, ai adolescentei, ai studentiei, petrecuti la Iasi, orasul in care s-a nascut la 5 septembrie 1921, terifianta perioada concentrationara (timp de 8 ani trece prin 19 aresturi si puscarii), domiciliul obligatoriu in Baragan, la Latesti, alaturi de Paul Goma, de Doamna maresal Antonescu, de Doamna Codreanu, sotia Capitanului, o femeie admirabila, care crestea gaini si de la care cumpara oua proaspete. Apoi, debutul editorial cu „Viata lui Alexandru Macedonski“, prodigioasa activitate de hermeneut, teoretician, ideolog literar, materializata in lucrari de referinta, unele de pionierat, precum „Biografia ideii de literatura“ sau „Dictionarul de idei literare“. Duce o viata de izolat, de inadaptat si inadaptabil, in cursul careia identifica totusi câte un „accident fericit“, cum este cel privind norocul de a se fi nascut intr-un mediu citadin si intr-o familie de intelectuali, veche, dintre cele mentionate in „Arhondologia Moldovei“ a Paharnicului Sion si, mai nou, intr-o lucrare a istoricului Mihai-Razvan Ungureanu. Parintii insa nu-l satisfac. Tatal – „om subtire in felul sau, diplomat la Charlottenburg, in Germania, amator de carti, cu studii si de pian la Conservator. Dar steril, timid, dominat de o sotie tiranica…“ Mama – „O fire de armeanca avara si mercantila. Voiam sa mai adaug inca un adjectiv foarte exact, dar ma stapânesc…“ Intr-un alt loc marturiseste ca face un efort in a se retine pentru a nu-si „denigra“ mama. Amintiri deloc placute are si despre profesorii si colegii de liceu si de facultate, cu vreo doua-trei exceptii, de pilda cea a profesorului N.I. Popa de la Universitatea din Iasi, un pionier al studiilor de literatura comparata, care l-a si initiat in acest domeniu. Un incident din timpul clasei a opta, când profesorul de româna il palmuieste, i se pare „premonitoriu“. Momentul este evocat in capitolul intitulat „Primele represiuni“. La celebrul Liceu Internat din Iasi, unde se transfera de la cel Militar, este coleg cu multe „mediocritati“ (un cliseu aplicat cu neingaduita usurinta), intre care cei doi fii ai lui Ionel Teodoreanu. De la Universitatea din Bucuresti, il remarca doar pe Tudor Vianu – „cu oratoria sa academica, placida, dar cu idei limpezi si bine organizate“. In astfel de conditii, formarea sa nu se putea produce decât „in cel mai pur spirit autodidact“. In aceasta ordine de idei, face elogiul Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi, unde putea gasi raritati si noutati. Debuteaza publicistic – ca si alti tineri studiosi si talentati – in „Jurnalul literar“ (1939) al lui G. Calinescu. Notez ca in Compendiul la „Istoria literaturii române“, marele critic precizeaza ca saptamânalul fondat si condus de el la Iasi „a urmarit in primul rând sa formeze critici si eseisti cu cultura solida, universitara“. Printre tinerii „cu un merit inegalabil“ Calinescu ii mentioneaza pe Al. Piru, Adrian Marino, G. Margarit si G. Ivascu. Despre Marino scrie ca „e mai ales un eseist, curios si malign, mare scotocitor de carti, cu un stil intelectual si acut, inca de pe acum, de excursie livresca“. Din profilul schitat, nu cred ca l-ar fi putut deranja mai târziu decât doar afirmatia ca „e mai ales un eseist“, Adrian Marino ironizându-i pe eseisti si considerând eseistica o preocupare facila, el preferând lucrarile de sinteza, capabile sa edifice o cultura care sa aspire la sincronizarea cu cultura occidentala. Calinescu, caruia Marino i-a fost si asistent, este personajul cel mai obsedant si cel mai anatemizat pe tot parcursul cartii, indeosebi in capitolul ce poarta un titlu transant „Marele esec: G. Calinescu“. Un esec dublu. Al celui ce i-a fost colaborator, dar in primul rând al lui Calinescu insusi care a ignorat Occidentul, practicând o critica literaturizata, depasita, dar câte alte pacate n-a avut? Marino regreta profund ca a acceptat sa-i fie asistent unui om „fara nici o constiinta etica si civica“, un cinic, un cabotin, un ipocrit, un oportunist, un las, „un profitor al spolierii boierimii decavate, ajunsa la talcioc“, fiindca a cumparat câteva obiecte puse in vânzare. Singura calitate pe care i-o recunoaste este „talentul literar“.
A-l interoga pe Calinescu – „Când s-a ocupat vreodata de critica ideilor literare, de teoria literaturii, de hermeneutica, de comparatistica? De reviste, publicatii si carti in limbi straine si alte activitati de acest gen?“, e absurd si ridicol. Ca sa nu mai vorbim ca, de fapt, Calinescu a facut si comparatistica. Dar de ce ar fi trebuit sa se ocupe Calinescu de domeniile enumerate si ilustrate de Marino? Poate ca i-a lasat lui acest rol. Sa nu glumim insa si sa mai intrebam fie si retoric: trebuia ca G. Calinescu sa urmeze programul lui Marino avant la lettre? La rigoare, Adrian Marino are tot dreptul sa considere ca modul de a face critica si istorie literara al lui Calinescu este „incompatibil“ cu viziunea si conceptia sa. Si chiar este. Dar asta nu-l micsoreaza cu nimic pe „scriitorul total“ si criticul genial. Când Calinescu l-a intrebat: „Dar ce, dumneata esti scriitor?“, Marino a luat-o ca pe o „insulta suprema“. Pentru ca, zice criticul ideilor literare: „nimeni nu este …obligat, nici macar prin lege, sa fie scriitor“ (si pune cuvântul scriitor in ghilimele). Dar Calinescu era obligat sa faca ceea ce ar fi dorit, ceea ce ar fi vrut Adrian Marino? Ii reproseaza lui Calinescu pâna si faptul ca a inregistrat fonic poezii in lectura proprie: „cântate, tipate, stridente, cu un glas pitigaiat penibil. I s-ar face un imens serviciu daca toate aceste discuri Electrecord ar fi sparte si aruncate la cos“. Cunosc toate inregistrarile cu glasul lui Calinescu, nu doar cele ale poeziilor, ci si ale faimoaselor conferinte despre Eminescu, Caragiale si Sadoveanu din Fonoteca de Aur a Radioului. Sunt adevarate valori de… aur. Distrugerea inregistrarilor cu vocea lui Calinescu ar fi o crima.
Capitolul „Marele esec: G.Calinescu“ este, imi pare rau sa o spun, veninos si descalificant intelectual si moral.
(va urma)