Exista tentatia de a citi (si comenta) „memoriile“ lui Adrian Marino (pun cuvantul in ghilimele, caci „Viata unui om singur“ este o scriere mai degraba inclasificabila) intr-o singura cheie, contaminati fiind noi insine de negativismul autorului. Ar fi gresit si nedrept. Nu putine rani pe care el pune degetul, si nu numai in cultura, sunt reale, sunt deschise, iar vindecarea lor este improbabila intr-un timp cat de cat previzibil. Din pacate, in cele 26 de capitole ale masivului volum, Adrian Marino pare sa nu fi inteles sau sa fi acceptat ca defectele poporului caruia (totusi) ii apartine sunt si ale lui si ca, oricat s-ar stradui cineva sa se extraga dintr-un anumit sistem, sa anuleze printr-o rafuiala postuma un mod de a exista, un mod de gandire si de situare in lume si in istorie, este imposibil. Dezicerea nu e decat un exercitiu de retorica. Nu mai departe, chiar vocatia negatiei pe care am avea-o noi, romanii, si pe care Marino o denunta, dar o si ilustreaza cu asupra de masura. El afirma ca nu avem vocatia constructiei, supralicitand si reducand insa totul, pentru a argumenta, la cateva exemple, prea putin relevante intr-un, asa-zicand, razboi atat de mare. Singurele noastre contributii la cultura europeana si universala sunt, zice teoreticianul si analistul, de ordin negativ: dadaismul lui Tristan Tzara, negativismul lui Eugen Ionescu si al lui Cioran. „O furie demolatoare mereu refulata – constata apoi cu justete Adrian Marino – tasneste, parca prin toti porii, cand nici nu te astepti“. Si continua semnaland: „Stilul bascalios de golanas de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Catavencu, in ansamblul sau, ilustreaza foarte bine acest «specific national»“.
Oricine i-ar putea intoarce vorba spunandu-i ca nu se simte, ca roman, reprezentat numai de Tristan Tzara si de Eugen Ionesco, ci, in primul rand, de alti creatori, ca, de pilda, Brancusi sau Enescu…
Lui Adrian Marino nu-i plac satul, cultura si civilizatia rurala, cultura citadina fiind pentru el „singura progresista“. Literatura care are ca tema satul si universul taranului roman il dezgusta profund. Magda Ursache imi amintea ca teoreticianul si ideologul nostru a mers pana acolo incat a afirmat ca literatura lui Rebreanu miroase a balegar. La randul meu, mi-am adus aminte ca mai demult Adrian Marino sustinea o enormitate, pentru a-i relua un cuvant drag, si anume ca nu poti trai o criza mistica intr-un lan de papusoi… Pentru el, „Morometii“, o capodopera, e doar o poveste fara rost despre taierea unui salcam… Unde este drama?! Nu o vede, nu are organul corespunzator. Intolerabila este insa pretentia ca ceea ce nu vede si nu simte el nu exista. Despre intelectualul (si scriitorul) roman „la prima generatie“ se pronunta nu o data dispretuitor. Si din acest punct de vedere el se intalneste cu Alexandru George pentru care Marin Preda ar avea stigmatul de a se fi nascut intr-o casa cu lut pe jos si nu in una cu pardoseala, scara interioara si subreta… Oricum, lui Marino, nume ca Marin Preda sau Nichita Stanescu nu-i spun nimic. in „estetica sa personala“, nu se inscrie nici teatrul care e „cea mai artificiala, conventionala si neautentica arta“. De aceea, „nu l-a frecventat niciodata“. Dar lui Marino nu-i place deloc Romania cu tot ce are ea, munti, rauri, istorie, cultura etc: „…nu-mi place tara in care traiesc…Trebuia sa ma fi nascut intr-o alta tara… Dar n-a depins de mine…“ Mai inainte de a face aceasta marturisire teribila, consemnase cu mandrie, fie si retinuta, ca familia sa este una veche si figureaza in „Arhondologia Moldovei“ a lui Sion. Sa fi vrut el o alta… arhondologie! Structural demitizator, Adrian Marino nu uita „miturile nationale“. Nici nu era greu sa le tina minte, fiindca, in opinia sa, sunt doar… doua. Unul, „Mesterul Manole“, si acela de circulatie balcanica, celalalt, „Miorita“, un nefericit mit al capitularii. Sintagma „liturghie cosmica“, cum o caracteriza Mircea Eliade, este ridiculizata.
O observatie subtila si care ar putea constitui tema unei discutii mai ample e aceea ca poporului roman ii lipseste „reflexul de supravietuire istorico-memorialistica. Deoarece, avand o mentalitate etern-taraneasca, el gandeste si memoreaza doar in termeni arhetipali, simbolici si impersonali“. Fara o mentalitate etern-taraneasca, ci, nu-i asa?!, cu una eminamente citadina, Adrian Marino a vrut sa ne dovedeasca probabil ca are „reflexul de supravietuire memorialistica“ scriind „Viata unui om singur“, carte reprezentativa pentru el, de vreme ce „ a presupus cel mai mare efort al vietii mele de concentrare intelectuala si mai ales morala“. Desi precizeaza de nenumarate ori ca opera sa e una de pionierat, de emancipare a criticii si teoriei literare, autorul „Dictionarului de idei literare“, ajuns la varsta memoriilor, nu mai pune mare pret pe cartile sale, ba pe unele chiar regreta ca le-a scris.
O idee care socheaza, ca atatea altele, prin exclusivism si prin lipsa de orice nuanta in formulare este cea potrivit careia „literatura romana nu face parte din literatura universala“, care, aceasta din urma, „se confunda numai cu literatura occidentala“. Un cititor inteligent si avizat i-ar fi putut replica, intrebandu-l: dar literatura rusa? Nici Gogol, nici Dostoievski, nici Tolstoi, nici Cehov etc. nu fac parte din literatura universala?!
Evocand un moment din copilaria si adolescenta sa, Marino scrie: „Cat de simpatici si pitoresti imi apareau primii scriitori ieseni pe care i-am vazut si cunoscut, intr-un fel in copilaria mea. Locuiam gard in gard cu George Toparceanu… Otilia Cazimir, legata la cap cu o basma rosie, scutura de praf, in fiecare dimineata, cu un pamatuf din pene de cocos, diferite obiecte si bibelouri. Cred ca a fost prin anii 1934-1935, caci, intr-o zi, a venit la gard si ne-a spus: «Copii, faceti liniste. Domnul Toparceanu este bolnav». A murit in 1936“. Pentru o clipa iti vine sa crezi ca Adrian Marino este un sentimental care se ignora, iar confesiunea pe care am reprodus-o ar putea sugera ca se nastea, atunci, la varsta de 12-13 ani, cati avea „memorialistul“, un admirator al tagmei scriitoricesti. Nimic mai fals. Matur, biograful si exegetul unui mare poet – Alexandru Macedonski – in destinul caruia i se pare ca descopera oarece asemanari cu al sau, confirma ceea ce spusese Cioran despre ei: „Tarfe ce se cearta pentru acelasi trotuar“. Exista insa tarfe si… tarfe. A se vedea, de exemplu, ce inseamna Dostoievski, a carui opera, culmea, nu face parte din literatura occidentala, pentru Cioran: „Dostoievski este singurul care a mers pana la originea actelor noastre (…) Pentru mine, Dostoievski este cel mai mare romancier… I-am citit enorm pe rusi si, natural, pe Cehov“. Noroc ca Dumnezeu nu tine cont de punctele cardinale. Rusofobia lui Adrian Marino, care declara ca tot ce e rusesc ii repugna, poate provoca la randu-i repulsie oricarui intelectual lucid, oricarui om de buna-credinta. Sa-i faci lui Zinoviev o vina fiindca, dupa ani de exil, s-a intors in patria sa, sa nu accepti ca Soljenitin are dreptul sa mai si critice Occidentul, tu, care respingi mitizarile, este de neinteles. Ar fi vrut Adrian Marino ca exilul rusesc sa semene cu exilul romanesc ale carui mizerii si noncaractere el insusi le deplora. Doar el este cel care, explicand de ce a devenit „antipatic si odios asa-zisei scoli Noica“, scrie negru pe alb: „Fiindca introduceam acidul cel mai corosiv, dizolvantul cel mai periculos al oricarei adeziuni absolute: spiritul critic“.
Nu putine opinii si diagnostice ale lui Adrian Marino, chiar si cele ce nu pot fi impartasite intru totul, sunt, repet, demne de toata atentia. Cand se refera la viata politica, dincolo de unele naivitati sau prejudecati, observatiile sale sunt acute. Figuri de prim plan din epoca postdecembrista sunt caracterizate fara mila si inspirat: Tökes, de pilda, este „o fosila politica iesita parca dintr-o caverna uitata a istoriei“. Detesta „profesiunea de rezistent“, dar si pe cea de disident si constata cu uimire si revolta ca unii au parvenit la privilegii si posturi importante dupa cateva zeci de ore de arest in acel decembrie tulbure. Fara alte merite. Ca vechi taranist, este profund dezamagit de PNTCD, de calitatea morala si ideologica de tot precara a multor lideri ai acestei formatiuni (fratii Boila, de exemplu). Un partid lipsit de ideal si de un program care sa vizeze tara si nu interese meschine, cum ar fi redobandirea propriilor averi si privilegii, scop in care cei din puscarie ii asteptau cu sufletul la gura pe americani. Confuzia ideologica postdecembrista a PNTCD ar incepe din insasi denumirea lui. Ar fi trebuit sa se numeasca, in opinia lui Marino, Partidul Crestin Democrat. Este ingrijorat de „revenirea, in forta, a extremei drepte“, notand ca in „Cotidianul“ din 22 septembrie 1997, un preot ortodox, fost detinut politic, cerea legalizarea Garzii de Fier. Are oroare de orice forma de rasism, dar cand vine vorba de „Partidul Moldovenilor“, altminteri o gogoasa politicianisto-provinciala care s-a dezumflat repede, ii ironizeaza pe Constantin Simirad si Nichita Danilov – „numai romani pursange“. Nu e de acord cu salarizarea preotilor intr-un stat laic si se declara adeptul unei prevederi din ultima Constitutie franceza: „Republica franceza tolereaza toate confesiunile si nu subventioneaza nici una“. Nu se sfieste sa ironizeze stilul mahalagesc de a-i considera pe unii scriitori si critici contemporani, atunci cand mor, „pierderi literare ireparabile“, in timp ce personalitati de seama ale culturii sunt date uitarii. Mihai Ralea, exemplifica el, „a ramas un mare necunoscut“, ceea ce i se pare „o mare nedreptate“.
Prin „Viata unui om singur“, o carte trista, in care e multa ura si foarte putina iubire, pe care Editura Polirom avea obligatia morala si culturala de a o publica, se pare ca Adrian Marino si-a asigurat „supravietuirea istorico-memorialistica“. Ea va fi asa cum si-a dorit-o.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 268