Dintre toate biografiile unor mari scriitori pe care le-am citit in ultimele decenii – si n-au fost putine – trei sunt, din punctul meu de vedere, opere de vârf ale genului. In ordinea editarii lor in româneste, este vorba de „Hemingway“ a Fernandei Pivano (1988), „Cehov“ a lui Henri Troyat (2006) si recent aparuta „Gabriel Garcia Marquez. O viata“, de Gerald Martin, la Litera International (traducere: Alexandru Macovei), intr-un timp record, dupa nici un an de la editia prima, publicata in engleza (2008), si inaintea celei franceze. Un exemplu de cum trebuie sa lucreze o editura care se respecta.
Când in presa internationala si din România au inceput sa apara stiri si scurte relatari privind biografia ce urma sa fie editata, considerata una oficiala sau, cum s-a mai spus, autorizata de creatorul „Veacului de singuratate“, dar despre care Gerald Martin ne informeaza ca ar fi doar „tolerata“, iar el „unicul biograf tolerat in mod oficial!“ al lui Marquez, imi era teama ca la noi nu prea se va grabi cineva sa o traduca si sa o publice intr-un timp rezonabil. ae cunosc idiosincraziile multora dintre cei care descopera in fiecare zi câte un prozator… european pe malurile Dâmbovitei, Bahluiului, aomesului, Bistritei, Begai si ale altor râuri românesti, dar care strâmba din nas, din ratiuni de obicei extraestetice, vreau sa spun ideologice, la literatura unor mari scriitori ca Marquez, pe care biograful englez il caracterizeaza folosind un epitet inspirat si, in fond, definitoriu: global. Un scriitor global precum ahakespeare, Tolstoi, Cehov ori Cervantes. „ae prea poate – apreciaza Gerald Martin – ca lucrarea sa de referinta, «Un veac de singuratate», publicata in 1967 si aparuta in punctul de cumpana al tranzitiei de la fictiunea «modernista» la cea «postmodernista», sa fie singurul roman scris intre 1950 si 2000 care a gasit cititori entuziasti in aproape toate tarile si culturile lumii. In acest sens, atât in termenii subiectului sau – in mare, ciocnirea dintre «traditie» si «modernitate» – cât si ai receptarii sale, nu ar fi probabil nici o exagerare in a sustine ca a fost primul roman cu adevarat «global» al lumii“.
Un filosof dâmbovitean (suntem o tara plina de filosofi si de profesori universitari), lipsit total de „organ“ in materie de literatura – cum de altfel si recunostea cu seninatate – a comis nu demult un text cu accente pamfletare despre Marquez. Nu exclud ca aberantul articol, care de fapt nu dovedea nimic, sa fi fost provocat de chiar aparitia in româneste a biografiei marelui scriitor. Tristetea e ca el a putut sa fie gazduit de o revista a Uniunii acriitorilor, deci preponderent literara. Macar de ar fi fost una de… filosofie! Ceea ce ii isterizeaza pe asemenea nepriceputi, pe care neputinta ii face agresivi, este nu atât ca Márquez a fost preocupat de putere si s-a aflat mereu in proximitatea puterii (Alexandru Ivasiuc afirma in anii ’70 ca mai presus de averile lui Mos Goriot, astazi sunt puterile lui Mos Goriot), dar ca ideile si actiunile lui politice au fost si sunt consecvent de stânga. Un alt mare scriitor, Mario Vargas Llosa, care, alaturi de Carlos Fuentes, G.G. Márquez, Jose Donoso si Julio Cortazar reprezinta faimosul Boom din fabulosul continent latinoamerican, a facut si mai face si el politica, dar de dreapta. Ba chiar a candidat pentru functia de presedinte al statului Peru. Cu exceptia câtorva prieteni si, mai ales, a sotiei sale, nimeni nu i-a reprosat insa, dupa stiinta mea, militantismul politic si dezertarea, fie si temporara, de la masa de scris, desi aventura sa electorala si rezultatul ei au fost lamentabile.
In 2007, aniversarea a opt decenii de viata, a saizeci de ani de la debutul literar, a patruzeci de la aparitia „Veacului de singuratate“, capodopera egalata doar de Márquez insusi prin „Toamna Patriarhului“, si a unui sfert de secol de la câstigarea Premiului Nobel pentru literatura (1982), a prilejuit o suita de manifestari omagiale intinsa pe o perioada de trei saptamâni. Este evenimentul cu care Gerald Martin isi incheie, cum era si firesc, lucrarea pentru a carei documentare si redactare i-au trebuit nu mai putin de 17 ani. Atunci, in martie 2007, capete incoronate, personalitati politice si culturale, oameni de stat, scriitori si atristi celebri, indeosebi din spatiul iberoamerican, l-au omagiat pe cel despre care nu putini, printre care ma numar, cred ca este cel mai mare prozator al celei de-a doua jumatati a secolului XX. Si poate nu numai al acesteia. Au venit atunci la Cartagena regele apaniei, Bill Clinton, cinci presedinti ai Columbiei, dar, consemneaza biograful celui sarbatorit, nu au putut fi prezenti prietenul de o viata al lui Márquez – Fidel Castro (bolnav) si Papa de la Roma. „Inca o data – observa cel mai avizat cunoscator al biografiei creatorului magicului Macondo – se dovedise ca daca Márquez era obsedat si fascinat de putere, puterea era, la rândul ei, atrasa mereu si ineluctabil catre el. Literatura si politica au fost doua dintre cele mai eficiente cai de-a atinge nemurirea in trecatoarea lume cladita de civilizatia occidentala pe planeta: putini vor fi aceia care sa sustina ca gloria politica e mai durabila decât cea obtinuta prin crearea unei capodopere“.
aimptomatic mi se pare dialogul final al lui Martin cu eroul cartii sale, ca o cortina care incheie spectacolul traiectoriei unui mare destin, redat cu un condei de veritabil prozator in monumentala biografie.
„N-am apucat sa vorbim decât pe fuga inainte ca eu sa parasesc Cartagena. A fost epilogul multor povesti.
– Gabo, ce eveniment minunat, am zis.
– Nu-i asa?
– atii, multi oameni din jurul meu aveau lacrimi in ochi.
– ai eu am plâns, insa pe dinauntru.
– Ei bine, eu unul n-o sa-l uit niciodata.
– E bine c-ai fost de fata, mi-a zis el, ca sa le poti spune tuturor ca n-am inventat nimic din toate astea“.
Mi-a retinut atentia acest „n-am inventat nimic“ ce mi se pare ca are o „bataie“ mult mai lunga si mai adânca, dincolo de evenimentul festiv la care se refera. Priveste adica insesi literatura si ziaristica lui Marquez, priveste inclusiv dezvaluirile, confesiunile, povestirile lui despre sine, la urma urmei despre cum au fost (si cum sunt) viata omului si evolutia scriitorului. Toate – aceste dezvaluiri, marturisiri – niciodata neadevarate, dar aproape intotdeauna derutante, inclusiv pentru biograful lui tolerat oficial, care, nu o data, nu stie ce sa creada despre un fapt sau altul relatat ori comentat de ilustrul sau personaj pe care, din când in când, destul de rar, l-a avut ca interlocutor de-a lungul a aproape doua decenii. Confruntate cu marturiile celor pe care Gerald Martin i-a intervievat – membri ai familiei scriitorului din generatii succesive, dascali ai sai, colegi de scoala, de jurnalistica in mai multe redactii, camarazi si prieteni politici, in total circa 300 – confesiunile, evocarile lui Márquez sunt ale unui „adept al mistificarii“. Povestitorul de fapte cum s-a autodefinit mereu („Eu am vocatia de povestitor de fapte. Asta este vocatia mea adevarata“) pare sa oculteze adeseori tocmai faptele – nu insa si miezul lor de adevar – asa cum s-au petrecut si cum le-a trait, amestecând realul cu fictiunea si autofictiunea. „N-am inventat nimic“ este ceea ce Márquez a declarat in nenumarate rânduri, inclusiv privind opera sa de fictiune. Mai mult, una din ideile ce revine des in literatura sa confesiva, fie ca aceasta ia forma eseului sau articolului de ziar, fie pe cea a raspunsurilor la intrebarile jurnalistilor ori ale prietenului Plinio Mendoza (vezi „Parfumul de Guayaba“), este cea conform careia nu poti sa-ti imaginezi decât ceea ce ai trait si ai vazut. Asa stând lucrurile, Márquez ar putea da impresia unor naivi ca romanele sale sunt scrieri mai mult memorialistice, iar altora care, precum filosoful dâmbovitean total afon la arta literara, ca sunt rodul unei imaginatii maladive, ba chiar al unui delir. Cert e ca nu putin din celebritatea si audienta enorma de care s-a bucurat si se bucura pe intreg mapamondul Gabo columbianul se datoreaza si acestei ambiguitati pe care a intretinut-o in tot ce a scris si a marturisit. Márquez este fauritorul propriului mit. Nimeni, nici criticii, nici jurnalistii, nici prietenii si admiratorii sai, nici adversarii rosi de invidie, nici detractorii, câti or fi fiind, nici chiar Premiul Nobel nu au contribuit la faurirea mitului Marquez, ca Márquez insusi. ai-a fost intotdeauna cel mai bun si mai credibil exeget si cel mai eficient agent publicitar.
Oarecum altfel stau lucrurile privind monumentala biografie pe care i-a consacrat-o scriitorul, traducatorul, expertul in literatura ibero-americana si specialistul in studii caraibiene Gerald Martin. Angajându-se „in tot soiul de investigatii la care nu s-ar preta decât câinii turbati sau englezii“, cum zice el cu… umor englezesc, scormonind in adâncurile mitului, el a reusit, aidoma lui atephan Zweig, G. Calinescu ori Henri Troyat, sa-l puna in adevarata-i lumina intr-o vasta constructie epica nonfictiva si sa-l potenteze.
(Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 2512009-11-26