Mircea Mihaies, Ce ramâne. William Faulkner si misterele tinutului Yoknapatawpha, Editura Polirom, Iasi, 2012.
Cum poti scrie despre o carte pe care n-ai citit-o? Nu stiu. Sunt câteva „manuale“ disponibile, în acest sens, pe piata. În schimb, am aflat cum poti cunoaste o groaza de lucruri despre anumite carti fara sa le citesti. „Monografia“ semnata Mircea Mihaies e un asemenea volum-surogat, un volum de prim-ajutor (asta vizavi de studentul nevoias), consacrat vietii si activitatii literare a lui William Faulkner. Într-un anumit sens, volumul seamana cu acele remarcabile „Cambridge Companion to…“. Chiar daca nu e prima ori singura monografie din critica româneasca (vezi Sorin Alexandrescu), trebuie semnalat faptul ca bibliografia „William Faulkner“ n-a cunoscut, cel putin la noi, un volum mai pretios. Trebuie s-o recunoastem, timisorenii au acum, mai mult ca oricând, cu ce se lauda. O traducere în limba engleza este, asadar, imperios necesara, la fel ca existenta/aparitia unor asemenea monografii dedicate scriitorilor români (exista, totusi, câteva aparitii editoriale notabile în acest sens, oferite de critica tânara – numim exemplele cele mai la-ndemâna: Claudiu Turcus cu „Estetica lui Norman Manea“ si „Evreul improbabil“ a lui Mihai Iovanel). S-a „discutat“ enorm, excesiv pe marginea operei lui Faulkner. Ce-ar mai fi de adaugat? Nimic.
Mircea Mihaies stie asta, motiv pentru care, în ultimul sau volum vorbeste nu doar despre ceea ce e, daca putem spune asa, extra muros, în afara zidurilor cetatii sau „tinutului“ imaginar Yoknapatawpha. Pentru cei mai pedanti, vom spune, deci, ca Mihaies ne arata exact ce titlul volumului indica: ceea „Ce ramâne. William Faulkner si misterele tinutului Yoknapatawpha“ – un dincolo, o forma imanenta a transcendentei. Trecând repede cu vederea peste precizarile prezente si pe coperta a 4-a, „precipitatul cultural“ faulknerian e format, iata, din carti, din cartile despre carti si, spune universitarul timisorean, dintr-o filosofie de viata. Aceasta din urma e comoara, mostenirea literara pe care Faulkner ne-o lasa prin opera sa – cel mai valoros testament al sau.
O monografie indirecta
Extrem de bine documentat, autorul face pasi marunti, calculati, schitând un traiect pe cât de realist si modest, pe atât de impresionant. Împartita în sapte capitole, cercetarea lui Mihaies pare a se înscrie într-un proiect mai amplu, specific american. Pe de o parte, pragmatic, (chiar pragmatist), autorul îsi propune „sa ofere, indirect, portretul psihologic, moral si estetic al scriitorului“; pe de alta parte, mesianic, profesorul de literatura simte nevoia repunerii în drepturi depline a operei si vietii scriitorului american. Chiar daca volumul nu se vrea a fi un studiu exhaustiv ori definitiv, cert e ca perspectiva adoptata e una „contra-pozitivista“. De altfel, tot ceea ce intuiesti despre volumul lui Mihaies îti este imediat confirmat, deseori, la modul cel mai direct cu putinta. Fiindca asa le sta bine criticilor, Mihaies re-examineaza atât opera literara a romancierului american, cât si „glosele“ din marginea acesteia. Important e ca frazele celui ce semna în 2000 „Masca de fiere“ sunt ca niste scurte incizii chirurgicale în maduva simbolica a scrierilor faulkneriene. Fiecare fraza a lui Mihaies explica si descrie câte o marca înregistrata a poeticii scriitorului. O atentie deosebita o primeste relatia dintre modurile de expresie moderniste, avangardiste si continutul anti-modernist, de ariergarda al romanelor lui Faulkner. Extrem de concis, criticul discuta teme si obsesii, fara a uita sa le exemplifice. Destructurarea creativa a operei lui Faulkner emite pretentia unei altfel de analize, daca nu mai performante, cel putin mai expresive. Din pacate, preia unele concepte (de pilda, cele de la Jankélévitch – mai-nimicul si nu-stiu-ce-ul), chiar daca acestea nu sunt dintre cele mai limpezi.
O mostenire stranie
Fiecare capitol contine, în incipit, un soi de rezumat daca nu de sorginte, cel putin cu inflexiuni de factura sainte-beauviana. Spectaculos e modul în care criticul da buzna în atelierul (intim) de lucru al scriitorului american, uitându-se peste umarul lui si oferindu-i, postum, niscaiva sfaturi si sugestii. Aceasta „privire din spate“ constituie mostenirea mentionata mai sus: citind, ai impresia ca te afli în pozitia celui ce priveste, de pilda, faimosul tablou al lui Caspar David, „Wanderer“. Fascinati, realizam, fiind complicii unor observatii inedite – Mihaies surprinde mici defecte tehnice sau neajunsuri scriitoricesti –, ca volumul e o excursie virtuala, retroactiva, cu ajutorul careia devenim, parca, martori ai modului în care un critic matur ar putea însoti un scriitor tânar, în plina formare. Cu alte cuvinte, e ca si cum Mihaies i-ar da meditatii lui Faulkner în cadrul unui seminar de creative writing. Biografismul e doar unul dintre filoanele investigatiei lui Mihaies, autorul etalându-si, cu lejeritate, întreaga paleta de capacitati teoretice si comparatiste, în vederea unei analize ca la carte. Mihaies desface ghemul structural, subsolul fiecarui text, restabilind desenele viitoarelor covoare narative. Mai mult, urmareste firul rosu trasat de nodurile personajelor – adevaratii stâlpi de sustinere ai catedralelor faulkneriene. E drept ca, atunci când nu stie de unde sa-l apuce, îsi întoarce privirea spre unul din interpretii cei mai de seama ai scriitorului, având, totusi, aproape întotdeauna câte o completare esentiala în vederea întelegerii textelor. Influentele apar sub forma unor indicii pe care Mihaies le urmareste cu mina si mintea (lucida) a unui detectiv – cherchez la femme. Universitarul lasa impresia ca se joaca cu cuvintele, cu sintagmele, dar, în fapt, el stie, cu exactitate, instrumentele si momentele precise cu care si în care trebuie sa opereze. Avansând, pe de o parte, cronologic, criticul reuseste sa „batuceasca“ opera faulkneriana, fara a opera însa o nivelare axiologica a ei, finalul fiind rezervat, spune Mihaies, capodoperelor.
Hollywood Boulevard
Titlurile capitolelor vibreaza datorita enormei capacitati descriptive si imaginative pe care o emana, fapt ce ne îngaduie sa le asemanam acelor imense reclame electrice hollywoodiene (asemeni scenariilor pe care, din motive materiale, Faulkner le „producea“) ce atrag atentia, în primul rând, asupra lor, trimitând, abia apoi, la continutul vizat. Efervescenta si exuberanta lor e imediat diminuata datorita calitatii fiecarui capitol ce ar putea reprezenta, pe buna dreptate, studii individuale, de sine statatoare. Echilibrul e, la Mihaies, cuvântul-cheie. Cu toate astea, sintagmele, conceptele folosite pot fi citite (cu usurinta) ca fiind protagonistii acestei „carti-fluviu“, cum o numeste Claudiu Turcus („Observator cultural“, Nr. 387/ 11-17 octombrie 2012). Cu cât lui Mihaies îi place mai mult un roman, cu atât acel roman devine mai „complicat“ si exegeza sa mai delicioasa, transformându-se, la rândul ei, într-o meta-naratiune. În sfârsit, chiar daca în aparenta ludice, afirmatiile urmatoare vin sa descrie cu fidelitate tipul de critica cultivata de Mihaies: el nu studiaza scrierile faulkneriene, ci le re-scrie; nu citeste opera, ci o interpreteaza; si, în final, criticul nu scrie despre romanele scriitorului american, ci le traieste. Cu alte cuvinte, vom spune ca Mihaies propune o critica transfigurativa, expresiva. Chiar si asa, nicio particica a volumului nu imprima senzatia de balast. Extrem de empatic, discursul lui Mihaies tradeaza totusi o anumita deontologie profesional-intelectuala, detaliile picante si micile anecdote biografice venind sa completeze placerea lecturii.