Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu, Bucuresti, Grupul Editorial Art, Colectia „Revizitari”, 2012, 272 p.
Desi cartea tinde sa cedeze tot mai multe atribute mass-mediei, exista un transfer si în directia inversa. E aproape sigur ca televizorul si internetul au câstigat competitia pentru suprematie. Ramâne totusi de vazut daca nu cumva hârtiile prinse între coperte vor supravietui gratie efectului reflectorizant, preluat din sfera presei electronice si virtuale. Ne-am obisnuit ca, într-o economie de piata, volumele sa beneficieze de promovare si de marketing. Doar sunt, în prima instanta, niste bunuri de consum. Însa, uneori, si ele contin obsesii ale posturilor de stiri: întâietatea, exclusivitatea sau punerea în discutie a unor chestiuni deja transate. În spatiul cercetarii literare, practicile respective denota interesul pentru înfigerea stindardului într-un teritoriu cunoscut, dar neatins, în stilul lui Neil Armstrong sau al membrilor NASA. O culegere având conformatia unei antene parabolice cu acoperire nationala este „Eminescu, explicat fratelui meu”, semnata de Ioana Bot. Reputata cunoscatoare a operei si a avatarilor cultului scriitorului propune o pedagogie menita sa înlature anumite stereotipii de perceptie, venite din partea cititorului fara pregatire filologica si a „criticii lenese”.
Extrapolari neavenite
Putem cu lejeritate recunoaste în titlu dedicatia lui Baudelaire din poemul „Au lecteur”. Prin urmare, intentia autoarei ar consta în eliminarea ipocriziei din întelegerea scrierilor eminesciene, recte a devierilor de la sistemele de semnificare propuse de poet. Cu toate ca nu o declara, Ioana Bot recurge la strategii semiotice, axate pe descrierea mecanismelor de producere a sensurilor. În schimb, se contureaza pretentia ca întreg demersul are în subsidiar o idee deconstructivista, emisa de Paul de Man în „Allégories de la lecture. Le language figuré chez Rousseau, Nietzsche, Rilke et Proust” (Éditions Galilée, Paris, 1989). Las deoparte faptul ca s-ar fi cuvenit sa se precizeze ca lucrarea a aparut întâi în engleza, în Statele Unite ale Americii (Yale University Press, 1979).
Ce pretinde teoreticianul originar din Belgia? Asemenea deconstructivistilor rasati, nimic nespus pâna la ei. Ifosele lui de Man ar sugera, dupa cum bine indica Ioana Bot, însa fara a mentiona pasajele sau macar a indica paginile, ca „nu se poate vorbi niciodata despre o cunoastere directa, prin lectura, a sensului unui text dat. Orice text este, prin natura sa (ireductibila), ilizibil, ceea ce poate sustine, cred, o reconfigurare semantica a manuscriselor «nebuniei eminesciene» (Calinescu dixit si, dupa el, toti…) cu ale lor exercitii metrice, o regândire critica a scenariilor ilizibilitatii în textele declarate de editori «fara sens», cum ar fi fragmentele din atelierul «Odei (în metru antic)», respectiv din atelierul poemului «Gemenii»” (pp. 18-19). Sa-mi fie cu iertare daca sunt obraznic în fata unei „somitati”, dar de Man vehiculeaza o banalitate rizibila: cu astfel de postulate se ocupa filologia de când s-a întemeiat ca stiinta, prin secolul al XV-lea, multumita umanistilor italieni.
Invocarea lui de Man ca autoritate nu aduce niciun beneficiu. În plus, extrapolarea se dovedeste neavenita si din pricina ignorarii unei evidente simple. Aceea ca editarea operei lui Eminescu a durat mai bine de un secol (si e nevoie sa continue), cu intermitente, cu lectiuni eronate, cu schimbarea responsabililor, cu echipe având putine cunostinte de limba literara, cu specialisti formati pe masura ce lucrau la proiect. Or, dispunând de asemenea date, citarea unei surse straine epateaza fara rost. Asadar, motive empirice, desprinse din contactul cu textul, legitimeaza întreprinderea Ioanei Bot. Trecând peste argumentele necesitatii elaborarii unui îndrumar pentru naivi si îndaratnici, reiese si o intentie polemica fata de G. Calinescu, socotit responsabil pentru împrastierea unei prejudecati, asumate de „toti” criticii si istoricii literari care l-au urmat. Or, numai gândindu-ne la I. Negoitescu, supozitia se destrama: „Poezia lui Eminescu” reprezinta un elogiu adus laboratorului din manuscrisele publicate postum ale poetului.
Peste tot, discursul Ioanei Bot se hraneste din satisfactia primatului. Dar cam majoritatea locurilor vizitate au deja rutele stabilite. De pilda, e doar o senzatie a cercetatoarei ca, prin intermediul sugestiei lui Paul de Man, a stabilit ca, în „Gemenii“, asistam la cautarea „limbii perfecte“ (p. 173), motiv care, în asociere cu neîncrederea în capacitatea de fixare a universului prin cuvânt, ar reprezenta „o foarte moderna constiinta a condamnarii poetului la repetitie“ (p. 174). Analizele ispititoare abuzeaza totusi de pe urma decontextualizarilor. Asa cum a demonstrat Mihai Moraru cu mult înainte, în studiul „«Gemenii» ceresti si «Luceafarul»” (inclus în „De nuptiis Mercurii et Philologiae”, 1997), referinta necunoscuta Ioanei Bot, cautarea graiului divin provine din apocrifele biblice si din cartile de uz bisericesc („Acatistul Precistei”, Râmnic, 1820, aflat cândva în biblioteca ambulanta a scriitorului): „Aceasta lume ideala, a carei limba îngereasca (limba egregorilor) pare a fi si a fost interpretata ca o chemare de tip orfic, este lumea ataraxiei obtinute prin ridicarea deasupra lumii patimilor” („De nuptiis…“, p. 240).
A Map of Misreading
Unul dintre obiectivele principale vizate în „Eminescu explicat fratelui meu” consta în transferarea poetului în alta mentalitate decât aceea în care s-a format si a creat. Teza se sprijina pe o asa-zisa înclinatie spre ironizarea precursorilor atât în pastise, cât si în poemul omagial „Epigonii”, în pofida unei remarci, în descendenta lui D. Popovici, privitoare la asimilarea celor patru tomuri din „Lepturariu românesc”: „Tânarul Eminescu s-a format – la scoala lui Aron Pumnul – în spiritul acestui canon si, implicit, în aceasta întelegere a literaturii, respectiv a functiei limbajului poetic: cele ilustrate de marii sai înaintasi” (p. 131). Este, cel mai probabil, lentila prin care trebuie sa întelegem sintagma de „poet national”. Extraordinara capacitate de acumulare l-a ajutat sa digere izvoare variate, de la scrisul medieval, pâna la colegii din Junimea (Samson Bodnarescu). Astfel, aproape orice scriere a poetului suna eminescian, întrucât nu-si tradeaza filonul decât prin disecari rabdatoare.
Ruperea lui Eminescu de romantism ar proveni, crede Ioana Bot, din tratarea zeflemitoare a precursorilor. Poetul apare în ipostaza unui personaj simulând deferenta, jucându-le renghiuri pasoptistilor. În parte, cercetatoarea este îndreptatita. Destule versuri s-au nascut din prelucrarea lui Heliade-Radulescu, Alexandrescu, Bolintineanu sau Alecsandri. Dar de la aceste constatari unanim acceptate, unele stabilite prin studii temeinice (Stefan Cazimir, „Eminescu si Bolintineanu”, în vol. „Nu numai Caragiale”), pâna la afirmarea unei conceptii estetice înaintate pentru a doua jumatate a secolului al XIX-lea, sunt câtiva pasi facuti fara o busola corespunzatoare, situatie pe care Harold Bloom, atras si el arbitrar în jocul reinventarii eminescologiei, ar fi taxat-o drept o citire gresita (misreading): „Am vazut si cu alte ocazii cum, în scrierile eminesciene, teme romantice (consacrate de uzaje deja celebre în vremea lui Eminescu) sunt puse la încercare, reluate – uneori cu marcaje discrete ale «citarii», ale referintei intertextuale (ironice, subversive prin definitie) – pentru a exprima alegoric o noua mentalitate. Pe aceasta – cu beneficiu de inventar – as numi-o «postromantica», desi cred ca ea este (în aceasta ocurenta nespectaculoasa si neasteptata a sa) însasi paradigma modernismului major european” (pp. 133-134). Nicaieri, exegeta nu ia în calcul varianta ca ironia constituie un indiciu al influentei de tip Biedermeier. De altminteri, nicaieri nu figureaza raportarea în dezacord cu portretul realizat de Caius Dobrescu în „Mihai Eminescu: imaginarul spatiului privat, imaginarul spatiului public” (2004), unde poetul este asezat în zona romantismului domesticit.
Ca sa impuna un Eminescu peste vremurile în care trait, Ioana Bot muta atentia de la conceptul de literatura întrebuintat de acesta (bazat pe umplerea unor tipare metrice, dupa cu precizeaza autoarea însa?i) la receptarea imediata a operei. Or, scriitorul nu este nici primul, nici ultimul care nu s-a bucurat de aprecieri juste în timpul vietii. Nu trebuie sa deplângem evidenta inaderentei cititorilor la modelul eminescian între 1870 si 1900. Tirajele succesive din „Poezii” l-au impus pe poet, cunoscut, pâna atunci, în postura de gazetar: „Receptarea lui Eminescu în contemporaneitatea sa este un exemplu graitor în acest sens. Ea raspunde negativ la întrebarea daca Eminescu a fost… un poet pentru secolul al XIX-lea” (p. 256).
Ar fi cazul ca „fratele” sa nu asculte decât putine explicatii despre Eminescu oferite în aceasta carte, fiindca nu este nici atât de fatarnic, nici atât de neinitiat precum îl banuieste Ioana Bot.