Cristian Teodorescu, „Medgidia, orasul de apoi“, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2009
„Medgidia, orasul de apoi“ al lui Cristian Teodorescu nu e nici cel mai elaborat, nici cel mai sofisticat-postmodern roman din ultimii ani, de fapt nu are nimic de-a face cu artificiile narative ale optzecistilor colegi de generatie ai autorului; stilul lui Cristian Teodorescu e mai degraba desuet, din când in când tuseste si stranuta ca un motor vechi. Naratorul omniscient nu e nici el prea subtil, intra când vrea, in capul cui vrea, si face semne ostentative cu ochiul, atunci când i se pare ca relatarea simpla a faptelor lasa loc pentru interpretari. Insa, cu toate acestea, romanul merge drept la tinta, prinzându-si cititorii in vraja unei lumi ridicate din praful Dobrogei, pe care o face sa retraiasca in mijlocul unui vârtej violent al istoriei.
In acest volum aparut la Editura Cartea Româneasca prozatorul optzecist nu e interesat aproape deloc de analiza psihologica a personajelor sale, care par, in majoritate, decupaje bidimensionale, din carton; dialogurile sunt aproape inexistente, iar la descrieri, culori, senzatii prozatorul apeleaza cu zgârcenie, când nu se poate altfel. In ciuda paletei restrânse de mijloace, Teodorescu reuseste totusi doua lucruri: sa faca o fresca foarte vie a unui oras dobrogean de la cumpana deceniului al IV-lea din secolul trecut si, mai important, sa scrie un roman pe care greu il lasi din mâna.
Prozatorul maratonist
Cartea e compusa aproape numai din fapte si intâmplari, prinse intr-un admirabil maraton narativ. Exista totusi un truc: alergatorul acesta de cursa lunga sprinteaza de peste 100 de ori, in zvâcniri scurte, si de tot atâtea ori isi trage suflul, pentru a o lua de la inceput. Pe coperta a patra se spune, intr-un text de promovare, ca „pentru prima oara in literatura româna, cititorii isi pot scrie singuri romanul, pe masura ce aduna la un loc, cu sufletul la gura, nu doar povestile care il alcatuiesc, ci si firele invizibile care le leaga“ si „puteti incepe sa-l cititi de oriunde. Dinspre sfarsit inapoi, cei mai nerabdatori, de la inceput, dar cu sarituri peste asa-numitele capitole de umplutura“.
Eu unul nu cred ca noul roman al lui Cristian Teodorescu are o structura modulara, in sensul ca poti citi paragrafele pe sarite sau intr-o ordine aleatorie. auccesiunea cronologica e foarte importanta si, in afara de câteva povestiri disparate, ce rezuma in câteva fraze existentele unor personaje pitoresti, intâmplarile fac masa critica, ceea ce inseamna ca fiecare povestire va fi strict dependenta de cele anterioare. Insa pauzele dintre povestiri ii permit maratonistului sa-si dozeze efortul si sa-si recupereze suflul, iar amestecarea povestirilor, precum cartile intr-un pachet de joc, tensioneaza firele narative, in sensul ca astepti mereu sa revii la grupul de personaje centrale, atasante – cârciumarul Fanica Theodorescu, in primul rând, si sotia sa, Virginica, ce tin impreuna restaurantul garii; maiorul acipion, comandantul cazarmii din Medgidia; doctorita ovreica Lea, amanta maiorului acipion; judecatorul orasului; angrosistul Haikis; chelnerul Ionica, mana dreapta a lui Fane Theodorescu.
Un alt truc este dozajul elementului dramatic. Acesta este prezent din plin, in fiecare povestire. Nu veti gasi in acest roman despre viata unor oameni marunti intâmplari marunte, banalitati cotidiene suspendate in aerul somnolent al provinciei. Lucrurile care se intâmpla in carte au mereu de-a face cu moartea, curajul, demnitatea, crima, cu probleme adânci de morala. Ceea ce va face din personajele lui Cristian Teodorescu un fel de papusi de cârpa, cu care istoria da fara oprire de pereti. Ar fi interesant de urmarit o statistica, in câte din cele o suta si ceva de povestiri moare cineva, dispare cineva in mod inexplicabil, innebuneste cineva, se sinucide careva, se prevesteste moartea sau decaderea cuiva sau, cel putin, cineva isi ia o bataie sora cu moartea. Chiar si in povestirile independente, despre vagabondul Costica sau despre dulaul Leutu, evolutia e aceeasi: un protagonist trebuie inventat numai pentru a fi facut tandari, fara regrete si intr-un mod cât mai imaginativ.
Am avut sentimentul ca naratorul exagereaza, in acest punct. Dramatismul destinelor individuale acutizeaza, desigur, apasarea de fond a unor vremuri zbuciumate, o negura densa pluteste peste roman intre rebeliunea legionara, dictatura lui Antonescu, sfârsitul razboiului mondial si ocupatia ruseasca, insa numarul mortilor, disparutilor, accidentatilor, mutilatilor fizic si afectiv l-ar face invidios si pe Quentin Tarantino. Fara ca romanul sa aiba detasarea, gustul pentru violenta gratuita si codurile de comunicare la vedere cu literatura pulp ale unui film de Tarantino.
Mai degraba am simtit in Cristian Teodorescu un moralist al istoriei, iar cartea de care as apropia „Medgidia…“ este „Groapa“ lui Eugen Barbu. O „Groapa“ innobiltata, desigur, pentru ca mahalaua cea violenta este inlocuita de societatea plina de farmec a micii burghezii dobrogene, de clasa negustorilor prosperi care prind cheag si se ridica, impreuna cu familiile lor, pe scara sociala. ai, desigur, alta este perspectiva de aici, spre deosebire de cea din „Groapa“. Istoria este repusa in drepturi, rusii sunt invadatorii barbari, nu fratii eliberatori, sovieticii si comunistii le iau, abuziv, unor oameni muncitori agoniseala de o viata, nu pedepsesc „chiaburii exploatatori“, comunistii sunt personaje in general negative, insi din topor ajunsi peste noapte la putere, nu haiduci cu plete in vânt.
Negustorii curajosi. Medgidia
ai, odata cu istoria este repusa in drepturile ei legitime si o intreaga clasa sociala, mica burghezie interbelica; cârciumarii, comerciantii, potcovarii, boiangii, chiar si patroanele de bordel pot fi acum figuri umane, cu bune si rele, având dreptul sa lupte, fiecare, pentru acumularea de capital intru binele personal. E o perspectiva la care, sunt sigur, multi scriitori din anii ’70 si ’80 ar fi visat, e o intoarcere la normalitate de care, insa, in mod ciudat, foarte putini scriitori au mai avut energia sa se bucure, valorizând-o dupa 1989 intr-un roman.
Fanica Theodorescu, asa cum e el descris – intreprinzator, nepretentios, intuitiv, gata sa alerge ca un ogar pentru afaceri, nici foarte curajos, dar nici chiar las – e un model de astfel de negustor, capabil sa porneasca de jos si sa strânga toata lumea buna a orasului in jurul sau. Nu este un ins cu o psihologie profunda, as spune, chiar, ca e, la fel ca toti ceilalti protagonisti, un personaj bidimensional, insa e unul atasant. ae evidentiaza, cred, mai ales prin faptul ca, aidoma prietenilor sai din „grupul central“, are totusi curaj sa ia atitudine la momentele critice. Nu ca erou, ci ca un individualist tenace, care nu accepta sa-i fie calcata demnitatea in picioare.
E si o distinctie maniheica aici, in sensul ca personajele din „nucleul dur“, Fanica, acipion, doctorita Lea, judecatorul, chelnerul Ion, Haikis, sunt singurele curajoase, in timp ce restul orasului e neputincios, las, inclinat spre turnatorie. Insa cei curajosi nu lupta in numele „binelui“, ai vreunei cauze drepte, au fiecare in parte motive personaje, incâlcite, asa incât deciziile pe care le iau sunt, chiar si pentru prietenii apropiati, greu de inteles.
aimplitatea si liniaritatea naratiunii e compensata de o scriitura colocviala, nu foarte flexibila, pe alocuri gâfâitoare, insa, per ansamblu, fluenta si precisa. ae simte mâna prozatorului incercat, capabil sa simta si sa stapâneasca epicul. Una dintre principalele calitati ale cartii e acest stil, care se potriveste bine efortului de maratonist pornit sa povesteasca, pâna la ultima pagina, la foc continuu. O alta calitate este inteligenta constructiei, vizibila, cumva, de la coada la cap. Ultima povestire face un rezumat al intregii carti, cu elemente de noutate, ce nu apar in istorisirile anterioare. Insa, in sens invers, de la aceasta trecere in revista pe câteva pagini a vietii orasului, pe parcursul a sapte-opt ani, s-au dezvoltat toate celelalte piese ale volumului, fiecare amanunt generând câte o istorisire in profunzime. Punând din nou aceste ramificatii laolalta, obtinem ceva mult mai mult dar, in acelasi timp, mai putin decât istoria mare – mai mult acolo unde imaginatia scriitorului a gasit un teren fertil, unde aceasta a hotarât sa insiste, mai putin in portiunile lasate neexplorate. Literatura e departe de a epuiza istoria, insa aceasta prinde viata, pentru cititor, doar in masura in care va reusi sa intre sub lupa literaturii.
In sfârsit, Medgidia lui Cristian Teodorescu nu e un oras românesc oarecare sau, pur si simplu, orasul de provincie românesc din perioada interbelica: e chiar Medgidia dobrogeana, prafoasa, arsa de soare, dar si multietnica, amestecata, cu tatari, români, turci, tigani, machidoni, greci si evrei traind si invârtind afaceri impreuna. Orasul Medgidia e, as spune, mai bine individualizat, prin amanunte etnice, lingvistice, de culoare locala si chiar de psihologie a provinciei dobrogene, decât multe dintre personajele cartii.
Romanul lui Cristian Teodorescu e departe de a stabili vreo premiera spectaculoasa in literatura româna. In afara de aceea ca un roman asa bine scris, cu mijloace asa simple si precise, apare din ce in ce mai rar, in anii de apoi ai optzecismului.