David Cronenberg revine pe marile ecrane cu unul dintre cele mai asteptate filme ale anului 2012. Daca penultimul sau film, „A Dangerous Method“, a fost plasat undeva la mijloc, atât criticii, cât si publicul fiind de acord ca pelicula este incompleta, iar relatiile dintre personaje nu sunt atât de puternic accentuate, noul film al regizorului, „Cosmopolis“, se pare ca îsi dezamageste si mai mult fanii, prin ambiguitatea care pluteste în jurul mesajului sau.
Mai mult, vâlva care s-a stârnit în jurul lui tine si de actorii din distributie. Un lucru greu de crezut, atât pentru critici, cât si pentru fani, e acela ca actorul care a interpretat rolul principal în cea mai cunoscuta serie cu vampiri, „Twilight“, ar putea sa îndeplineasca toate conditiile necesare pentru a juca într-un film de Cronenberg. Cu toate acestea, toate criticile pe care le-ati auzit despre Pattinson în rolul vampirului Edward nu au subliniat decât faptul ca el era potrivit pentru acel rol.
La o prima vedere, „Cosmopolis“ poate parea, pentru majoritatea spectatorilor, un film banal, vazut ca un fel de întrunire a unor personaje enigmatice care ajung sa discute despre principii universale ale vietii, pe care nici ei nu par sa le înteleaga. Filmul împrumuta pe alocuri trasaturile teatrului absurd, având o oarecare tenta suprarealista, în momentele în care personajele îsi poarta mastile pâna la final, indiferent ca ele stiu de existenta acestora sau nu. Dar, la o analiza mai profunda, putem observa ca pelicula ia forma unui eseu care trateaza atât probleme de natura sexuala, cât si de natura sociala, toate supradimensionate pe fondul capitalismului brutal si nedrept. Fiind o adaptare dupa romanul lui Don DeLillo, filmul pare pretentios, arogant si respinge orice încercare de descriere. Din pacate, este greu de crezut ca acest film îi apartine lui Cronenberg, având în vedere universul regizorului, atât de bine conturat si dezvoltat în filme mult mai bizare, precum „eXistenZ“ sau chiar „Crash“ .
„Cosmopolis“ spune povestea – sau mai bine zis arata actiunile, caci poveste e mult spus – unui miliardar, Eric Packer (Robert Pattinson), familiarizat îndeajuns de bine cu Wall Street-ul, dar nestiutor în ceea ce priveste averea de care dispune si consecintele puterii sale. Pe masura ce filmul înainteaza, Eric devine un prototip al barbatului puternic, robotic pe alocuri, lipsit de orice emotie, al carui unic tel este acela de a planifica si, totodata, de a distruge. Cu siguranta, unica emotie de care e în stare nu este cea pe care te astepti sa o vezi atunci când întretine mai multe relatii sexuale cu diferite femei, care la rândul lor devin niste jucarii în acest univers brut cronenbergian, ci aceea care apare în momentul unei consultatii medicale, când barbatul pare alarmat, deoarece medicul îi atrage atentia cum ca ar avea o problema cu prostata.
Surprinzator sau nu, actiunea filmului are loc în 24 de ore, un alt motiv pentru care timpul filmic ne da impresia ca ramâne în loc mai mult decât trebuie. Vreme de 24 de ore, Eric Packer îsi da seama sau nu, fiindca dialogul dintre personaje nu ne ofera calea de mijloc, ci ne pune în fata unei bombe pe care noi însine trebuie sa o dezamorsam, ca viata e diferita dincolo de geamurile fumurii ale limuzinei unde îsi petrece majoritatea timpului si ca omul nu mai este om în aceasta lume patata de culorile stridente ale capitalismului. Fireste, echivalarea lui Packer cu un android îsi gaseste sustinerea în scenele în care personajul nostru întrezareste o modalitate de a declansa declinul capitalismului, alaturi de tineri care „jongleaza“ incredibil cu noua tehnologie. Întrebat care este vârsta sa, Eric refuza sa raspunda, lasând sa se întrevada o oarecare melancolie vizavi de cei doi baieti tineri, angajati pentru a-l ajuta pe „maestru“. Un alt lucru care incita (sau enerveaza) spectatorul este calitatea dialogurilor dintre personaje. Pe parcursul zilei, Eric primeste tot felul de „musafiri“ în limuzina sa, „oameni ai informatiei“ care îl ajuta. Într-adevar, aceasta dihotomie dintre afaceri si viata personala pare, pe de-o parte, sa captiveze spectatorul, iar pe de-alta parte, sa-l plictiseasca.
Aflam ca Packer s-a însurat recent cu o tânara poeta, Elise Shifrin (Sarah Gadon), femeie care pare a fi mai degraba întruparea subconstientului mascat al barbatului. Fiind, poate, la fel de robotica în atitudine, dialogurile dintre cei doi scot la iveala adevarul crud pe care îl transmite regizorul. Toate replicile referitoare la sex, bazându-se, înainte de toate, pe dorintele subconstientului nostru, si totusi atât de absurde în ochii unui spectator deja plictisit de actiunea filmului, ar putea sa fie considerate ca fiind parte a mesajului nelinistitor al lui Cronenberg. Cu toate acestea, ar fi fost indicat, în special pentru fanii lui Cronenberg, sa ni se lase posibilitatea de a deduce si întrebarea la care se raporteaza filmul. Mai mult ca sigur, totul se rezuma la un sentiment profund de saturatie si de dezgust fata de lumea în care traim sau fata de filmele care ne modeleaza realitatea, într-un mod cât mai evident, prin ipocrizie si manipulare. Secventele construite în jurul acestui sentiment sunt singurele momente cu adevarat bune ale filmului, în nesfârsita lui calatorie, caci, la urma urmei, „Cosmopolis“ poate fi considerat un „road movie“, indiferent de evolutia personajului principal sau de cautarile sale misterioase, care nu îsi gasesc, poate, explicatia atât de usor precum ar fi presimtit Cronenberg.
„Cosmopolis“ este un studiu de caz pentru a observa diferenta dintre fictiunea în forma ei prozaistica si proza transpusa pe marele ecran prin intermediul actorilor si al dialogului. Cu siguranta, cum se întâmpla în majoritatea adaptarilor, adevaratul sens al operei se pierde printre imagini, dând nastere unui film deopotriva iritant si plictisitor. Spre deosebire de David Lynch, care îsi construieste filmele la fel de abstract, dar care le imprima mult mai mult stil si bravura, Cronenberg pare sa fie interesat în special de partea umana, fragmentând-o si analizând fiecare „piesa“ în parte. Totusi, în acest film, piesele deja au fost distruse si tranformate în niste forme pe care multi dintre noi nu le recunosc, proiectate în relatii pe care nu le consideram credibile, cu toate ca ele iau forma adevarata, asa cum exista în subconstientul nostru, si în dialoguri pe care, de cele mai multe ori, nu le întelegem. Si aici ma întreb daca este cu adevarat vina noastra sau daca nu Cronenberg este, de fapt, vinovat pentru aceasta incapacitate a noastra de a „citi“ filmul.
Un alt minus e scena finala a filmului, care ocupa prea mult din timpul filmic si care atenueaza misterul peliculei. Deznodamântul e chiar amuzant, având în vedere ca singura dorinta a personajului, dusa pâna la extrem, dar abandonata spre final, era de a se tunde; ceea ce ma face sa cred ca gestul lui Eric Packer, cel de a pleca tuns doar într-o singura parte a capului, evidentiaza în mod subtil degradarea sa.
E usor sa anticipam ca, foarte probabil, „Cosmopolis“ va deveni filmul neînteles al anului; un film pe cât de plictisitor prin dialogurile fara sens, pe atât de bine regizat, într-o maniera noua, à la Cronenberg.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 392