Copiii pe care-i creştem

Vin la mine în vizită din Istanbul. O emigrantă din România şi fiul ei. Emigranta, stabilită de peste două decenii în ţara gazdă. Fiul, născut acolo, acum zece ani.
Seara culcăm copilul şi stăm de vorbă. Prietena mea îmi povesteşte că zilnic, pentru a ajunge la lucru, traversează un pod, aproape de casa ei. Sub pod stau claie peste grămadă refugiaţi sirieni. Cu bătrâni. Cu copii.
Îmi aduc aminte că şi la ultima mea vizită în Istanbul, de cum s-a lăsat întunericul, piaţa Taxim s-a umplut de refugiaţi. Dormeau pe pavaj, adunaţi ghem din cauza frigului. Această privelişte mi-a întunecat pentru totdeauna imaginea pe care o purtam frumoasei deschideri a bulevardului Istiklal, cel despre care se spune că este străbătut zilnic de peste un milion de turişti. Ce mai poate fi frumos într-un loc care, la lăsarea întunericului, se umple de oameni lipsiţi de orice speranţă?
În Istanbul iarna a fost grea. Prietena mea plânge. Îmi povesteşte cum lumea adună de prin case lucruri de îmbrăcăminte, adună mâncare, pături şi se duce cu ele sub pod. Din milostivenia cartierului, refugiaţii rezistă de la o zi la alta. Ne gândim la milioanele care trăiesc asemenea lor prin celelalte ţări din jur şi nu numai. Ne aducem aminte de primii noştri ani, grei, de după emigraţie.
La un moment dat se scoală copilul. L-a răzbit foamea. Toată ziua n-a vrut să mănânce nimic. M-am străduit să am casa plină de bunătăţi. Am gătit cu sos şi fără sos, cu carne şi fără carne, m-am bucurat că am copil în casă şi am fiert bolurile de orez cu lapte. Cu miere. Cu scorţişoară. Cu nuci. Nimic nu i-a plăcut. Nimic nu i-a trebuit. Şi nici acum, răzbit de foame, nu acceptă nimic din ceea ce îi ofer. Fiindcă vrea hamburgeri. Fiindcă vrea ca mama lui să se îmbrace acum, aproape de miezul nopţii şi să se ducă să-i cumpere hamburgeri, de la magazinele McDonalds, deschise non stop. Şi mama, spre stupoarea mea, se îmbracă să dea fuga la colţ.
Îmi explică ceea ce n-aş fi crezut niciodată că se poate. Anume, că băiatul ei un mănâncă decât fast-food. Fiindcă aşa s-a învăţat de la şcoală. Şi că este un întreg bairam în casă, dacă dimineaţa, la plecarea spre şcoală, nu i se pun în mână banii pentru mâncarea „de-afară“. Fiindcă, spune ea, aşa fac toţi copiii. Vin de acasă cu bani, să mănânce „afară“. Să nu mai mănânci mâncarea gătită în casă este o formă de emancipare. Să mănânci hamburgeri de la McDonalds este o formă de statut social.
Mă gândesc la şcoala la care predau în Atena. Tot copii din familii de emigranţi. Peste drum se află o cafenea. În galantare se găsesc sandvişuri. Vechi, probabil. Nesănătoase. Cu pâine prea multă. Cu mezeluri expirate. Cu o roşie tăiată în zece şi coaptă la comandă, fără nici o valoare nutritivă şi fără gust. Dar la pauza de prânz, copiii se adună acolo cârd. Mănâncă şi ei „de-afară“. Lecţiile la şcoală sunt gratuite. Din dorinţa câtorva oameni din diaspora de-a nu ne trezi la un moment dat cu nişte proşti la uşă, care se pierd printre ţări, limbi, alfabete şi practic nu au nici o bază culturală, nici o certitudine identitară, şi nici un Dumnezeu. Lecţii, deci, le predăm voluntar. Cel care câştigă este proprietarul cafenelei de peste drum, unde ei mănâncă „de-afară“.
Mă întorc din Franţa, dintr-o familie de emigranţi. Ziua începe acolo cu: „ce vreţi să îmbrăcaţi astăzi?“ Şi plozii, de câţiva ani, stau în faţa dulapurilor burduşite de haine, şi spun: „asta nu“, „asta nu“. Se apropie ora plecării la grădiniţă, dar hotărârile nu sunt încă definitive. Ba schimbăm pantalonii, ba şosetele, ba naiba mai ştie ce. Mă înverzesc de indignare. Le spun că alţi copii tremură de frig şi dorm prin parcuri. Le spun că alţi copii n-au părinţi şi nu găsesc o pătură să se-nvelească. Ce obrăznicie e asta, să stai dimineaţa o oră în faţa dulapului şi să nu ştii cu ce să te-mbraci pentru grădiniţă?
Mama lor îmi spune însă că n-am dreptate. Mama lor citeşte cărţi de psihologie infantilă. Şi în aceste cărţi scrie că nu ai voie să încalci libertatea copilului. Şi că trebuie să-i dai dreptul să-şi exprime voinţa. Să-şi manifeste dorinţa de a alege.
O cunosc bine pe mama lor. Şi-mi aduc aminte cum, la plecarea din România, copil, avea o singură pereche de pantofi, din pânză. Cu pantofii aceia a înfruntat ploile fără sfârşit o toamnă, o iarnă şi-o primăvară, până când n-au mai putut fi purtaţi, fiindcă-i crescuseră picioarele şi se găuriseră la degete. Un maiou de câţiva cenţi, cumpărat de la tarabele din piaţă, a fost vreme îndelungată singura piesă de rezistenţă din garderoba ei.
Îmi spune consternată o prietenă româncă din Olanda că la un moment dat conducea maşina şi o femeie i-a apărut în faţă, obligând-o să frâneze în panică.
„De ce n-ai trecut peste ea?“, a întrebat-o fiul ei, pe care-l ducea la şcoală. I-a explicat apoi tot drumul că, potrivit jocurilor pe care le joacă el de dimineaţa până seara pe „tabletă“, era dreptul ei s-o calce, fiindcă, nu ştiu cum, atunci când vii din dreapta şi muţi în stânga…
Copiii de pe bulevardul Istiklal trec zilnic podul spre McDonalds-ul de unde, cu banii strânşi în pumn, îşi cumpără hamburgerul, fără de care nu-şi pot confirma personalitatea. Ideea că sub pod unii mor de foame este departe de ei ca soarele de pe cer.
La fel cei din Franţa, din faţa garderobelor, care sunt învăţaţi să se gândească la orice, numai la ideea că alţi copii mor de frig, nu.
La fel cei din Atena, care nu înţeleg că părinţii sunt în şomaj şi le vine greu să le dea zilnic bani pentru sandvişul împuţit de la cafenea.
La fel cei din Olanda, care sunt convinşi că pot face moarte de om, dacă aşa le arată „tableta“.
Doamne, ce copii am ajuns să creştem? Şi cum să nu fie ei astfel depersonalizaţi, capabili s-o pornească, în turmă, în orice parte vor fi împinşi, cu McDonalds-uri, cu hainele cu etichete, cu „tabletele“ fără de care nu mai ştiu să spună nici cum îi cheamă?
Asta s-a vrut de la noi?
De asta am plecat noi din ţările noastre, „pentru viitorul copiilor“?
Dar parcă în ţările noastre, această caracatiţă a prostiei şi a depersonalizării unei generaţii nu s-a întins şi ea, ca metastazele cancerigene?
Oare ce-i de făcut?