Parca numarul nebunilor din oras a crescut. Sunt din ce in ce mai multi si din ce in ce mai organizati. Strazile sunt tot mai ticsite de haite mârâitoare de soiosi si cersetori, drogati, hoti, psihopati dezorientati, toti dezgustatori, oameni degenerati si murdari care acum traiesc efectiv in aer liber, indiferent de anotimp.
Zona predilecta in care se strâng e Lipscani. Un fel de helesteu de lumina al carui fund nu mai este acum din mâl, ci din clestar limpede, forfotind de tineri dornici de distractie, de tinere insetate de chilipiruri, de oameni lunecosi – o intreaga populatie tulburata de invazia cersetorilor.
Intr-una din serile frumoase de noiembrie am intâlnit un astfel de grup. Era format dintr-o femeie scofâlcita, incaltata cu tenisi fara sireturi, care statea in picioare lânga un stâlp, cu mâna intinsa, in timp ce ingâna fara vlaga: „O mie de lei! Dati-mi o mie de lei! Pentru mâncare! Pentru pâine!“. Lânga ea, o alta femeie buhaita si damnata, cu o basca in cap, pulover si fusta extrem de murdare, cu rani pe picioarele naclaite, cânta si dansa fals, plina de extaz, cu o voce sparta, lânga un adolescent la fel de murdar, care dormea pe jos. Lânga adolescent, statea in picioare un barbat inalt, cu pielea ciocolatie, subtire, si cu ochi salbatici, barbos, de o curatenie neasteptata, care parea numai oase si propovaduia ceva cu voce tare, in timp ce un altul, mic, slabanog, dadea din cap, cu ochii inchisi si il intrerupea mereu cu strigate emotionate de apreciere.
„Copacii au o viata secreta care le este dezvaluita doar celor dispusi sa se catere in ei“, tipa la un moment dat slabanogul, in timp ce interlocutorul lui radie fericit, sfios si surprins.
„Bai, fii atent la mine ca nu mai repet. Tot ce conteaza sunt secretele. De exemplu stiai ca florile au organe de reproducere? Clasa, cum se numeste organul de reproducere?“
Cum nu primi raspuns, insista cu aerul unuia care stie sa tina in frâu o razmerita: „Nu stie nimeni? Nu stie nimeni? Nu stie nimeni? Un penis. Lung si subtire.“
„Exact“, aproba slabanogul, nu mai putin triumfator. „Florile au penis“. Se opri ca sa chicoteasca, apoi râse tare.
Nemultumit de reactia celorlalti, barbosul deveni brusc melancolic si schimba subiectul.
„Inceputul vietii mele a fost inconjurat de o camera plina de femei nefericite, comandate de bunica, Dumnezeu s-o odihneasca in pamânt, inima casei, nu alta, singura femeie pe care am vazut-o urinând din picioare si vorbind cu Dumnezeu in acelasi timp. Strasnica femeie. Nu mai sunt azi femei ca ea. Ea si mama – doua femei adevarate.“
Izbi cu pumnul in capul micului slabanog, gura i se umplu de saliva si continua: „Mama a fost o femeie frumoasa si foarte singura. A cunoscut un singur barbat, pe tatal meu, si s-a bucurat de placerile carnii doar câteva luni si a renuntat apoi la toate acestea pentru tot restul vietii. Castitatea ei a fost mai rea decât a unei virgine. Jur ca asa a fost. Jur pe ce am mai sfânt!“.
Se facu liniste. Pentru cel agresat, acesta era prilejul asteptat. Se apleca peste mâna barbosului, o saruta reverentios si rosti in acelasi timp cu un zâmbet: „Stiu. Stiu ca aveti perfecta dreptate“
„Nu ma mai lingusi ca o sa faci cunostinta cu misterul distrugerii. Cu legea vietii. Asa cum am invatat si eu când am fost mic. Când m-a lovit, mama mea a injurat si a strigat: nenorocitule! samânta rea! A strigat la cer, vreau sa pleci de aici. Dar nu sunt sigur ca isi dorea asta. Dar, acum, stând deasupra mea arata ca un urias trunchi de copac. Si daca nu durea asa de tare, m-as fi pus in genunchi, si as fi rugat-o sa ma loveasca din nou, Apoi a devenit frumoasa.“
Celalalt parea ca simte o stupida multumire de sine. Femeile nu se sinchiseau de intreaga poveste, iar adolescentul dormea dus.
„Cât de draguta era in fusta ei facuta dintr-o rochie mai veche“, continua barbosul cu o privire goala. „Si in bluza furata de la bunica.“
Barbosul isi plimba o privire lacoma in jurul lui – de parc-ar fi vrut sa-si intipareasca pentru totdeauna in memorie fiecare detaliu si chipurile trecatorilor.
„Am vrut sa ma ridic si sa-i cer iertare. Sa spun, mama, ce frumoasa esti astazi. Arati ca una din acele femei de pe felicitarile de Craciun, dar nu am spus nimic datorita nodului din gât. A fost foarte frumos.“
Apoi privi cerul rece si liliachiu. Incepea sa se insereze.
„Cerurile luminate de tunete si fulgere au fost inlocuite de becuri electrice care lumineaza si se sting aiurea. Nu mai poti visa cauza lor. Asta e, nu mai poti trece neobservat.“
O clipa a tacut, ascultându-si rasuflarea. Un zgomot puternic de praf de pusca, asemanator cu cel produs de petarde, venind de undeva, din spatele lui. Vreun pusti incercase sa-i sperie. Femeile au taiat-o la fuga. Adolescentul s-a trezit brusc din somn, buimacit de violenta zgomotului. Doar cei doi slabanogi au ramas impietriti. Barbosul arunca printre dinti câteva injuraturi urâte apoi adauga cu voce tare: „Asa e. Românii sunt singurii in lume care pot fi descoperiti dupa zgomote, e natura lor. Trebuie sa-i deranjeze pe altii. Nici nu se pot bucura, nici nu pot suferi in liniste.“
In scurt timp, din intreg grupul mai ramasese doar adolescentul care hotarâse sa-si continue odihna in acelasi loc. Ceilalti s-au facut, pe rând, nevazuti in forfota de noapte a Lipscaniului.