Convorbiri cu Dan C. Mihailescu

– Pare ca ati avut o copilarie destul de apasatoare, cu cei cinci (!) tati „care nu aveau nici un talent de parinte“. Vreti sa vorbim putin si despre ei, despre felul in care v-au marcat copilaria si traiectoria ulterioara? Le datorati ceva, in sensul bun sau in cel rau al termenului?
– Sa stii ca numai interviurile si raspunsurile la diverse anchete literare sunt de vina ca mi-au readus in ultima vreme asa de presant, fermecator sau, dimpotriva, agasant anii copilariei. Daca era dupa mine, nu l-as fi avut in prim-plan pe ecranul memoriei decât pe bunicul din partea mamei, nea Costica Cristea zis Vânatoru’, copil de tarani sud-dunareni  plecat la 15 ani din comuna Modelu de lânga Calarasi sa-si faca rost la oras. De la el mi-a ramas amintirea aia teribila, de neuitat: când a fost sa revina acasa in primul concediu, isi cumparase cea dintâi pereche de incaltari domnesti (adica de oras) din viata. Venind de la gara si fiind atent la fiecare pas sa nu-si murdareasca de praf pantofii pe care-i lustruia din vreme in vreme cu batista, avea sa treaca mai bine de un kilometru de poarta casei…
A fost toata viata forjor, la Malaxa, la Lemaitre („Timpuri Noi“) si apoi la „Autobuzul“ (fosta „Tudor Vladimirescu“), stând zece ore pe zi intr-un picior, cu talpa cealalta pe pedala ciocanului pneumatic si cu mâinile invârtind clestele cu bucati de fier incandescent, la nu stiu câte sute de grade. Sudoare nesfârsita, vuiet infernal, efort colosal, totul dublat de-un kil de tescovina sau drojdie pe zi, damigene de vin rosu, pelin, pastrame, mititei, fleici, miei la protap, vreo sapte rânduri de fini prin diverse comune, plus destui copii din flori raspânditi prin satele unde tragea-n gazda, pe modelul Alexandru cel Bun. Era vânator maniac si pescar impatimit, batea frenetic baltile Mostistei dupa gâste si rate salbatice, ma lua cu el la vânatoare de prepelite, sitari, fazani, aveam casa plina de pasari impaiate (stârci serpari, gaite, egrete, gainuse de munte, un erete, o prigorie), dadea o pensie intreaga pe o lanseta si-o mulineta frantuzeasca, ii repara pustile de vânatoare ministrului Dalea de la Agricultura, ii insoteam la sapte, opt ani, libatiile rontaind nuci si cântând romante („S-au scuturat toti trandafirii“, „Rita“, Zavaidoc si Cristian Vasile), ii duceam mâncare cu sufertasul, peste Ferentari, la „Autobuzul“, il urmaream cu nesat când impusca sobolanii din magazie, care se roteau in aer si cadeau pe zapada cu firul de sânge la coltul gurii, aveam câte patru ogari de vânatoare, cutreieram miristile dupa becatine, la patru dimineata eram pe balta la Afumati, Voluntari, Movilita, Sindrilita, dupa carasei, rosioare, bibani sau crapi chinezesti. Când se ridicau ceturile de pe balta si cântau cocosii, noi deja aruncam in balta bucati din turta de malai si seminte de floarea soarelui, ca sa atragem pestii…
Capitolul tatilor mei e unul cât se poate de coticit si amar. Daca accept sa-i dam importanta, e numai din cauza ca el explica esentialul relatiei mele dintotdeauna cu tot ce va sa zica Autoritate: in educatie, politica, administratie, viata militara si civila, dar mai ales in critica literara, unde insubordonarea a ramas obsesia mea suprema. Sa fiu „al nimanui“, sa nu depind de nimeni, sa nu slujesc pe nimeni, sa nu ma leg niciodata la un par, sa fiu mereu imprevizibil, sa nu fiu tutarul nimanui. Astea vin de la ei, de la tipii astia pe care niciodata n-am sa stiu de unde i-a cules biata maica-mea, in fixatia ei de a face mereu acte maritale, ca sa nu râda colegii de mine cum ca am o mama cu ibovnici.
Cu Titi Mihailescu, fiul notarului Petrache din Contestii de Dâmbovita, a fost simplu. Ea avea 21 de ani, el era frumos, jemanfisist, bun de gura, ametea numaidecât vânzatoarele si ospataritele, facea rost de mâncare, numai ca i-a aparut brusc si violent (când eu aveam trei ani, in 1956) o fosta iubita, cu o fiica de vârsta mea. (Vorba lui: „pentru câteva minute de placere, am platit 18 ani pensie alimentara“). Divort, fireste, tambalau, l-am revazut când aveam vreo 14, apoi 18 ani, apoi 24, pentru ca din 1990 sa nu-l mai vad decât de doua ori, la o lansare de carte si la o conferinta, când a avut grija sa-mi spuna „nu pentru tine am venit, ci pentru el“ (aratând spre VIP-ul mediatic alaturi de care eram), respectiv: „ma urasti, dar sa stii ca n-ai dreptate“. De la ai mei mi-a ramas misterul in veci insolubil al bâlbâielii. El sustinea ca ea m-a scapat din brate pe când aveam trei ani, de m-am lovit cu ceafa de piatra scarilor pe care fugeam ca sa scapam de furiile lui, in vreme ce ea sustinea ca el a venit ametit acasa de la un bal mascat, purtând o masca de lup pe fata, m-a trezit brusc din somn, iar eu am urlat mai ceva ca-n filmele horror, de unde – pac ! – declicul din tartacuta. Ma rog, asta e.
Pe când era in divort cu Mihailescu, de maica-mea s-a indragostit Stelian Streja de la Agerpres. Ea intrase la 18 ani acolo, dactilografa si contabila (desi nu si-a terminat niciodata liceul), in foamea de atunci a Aparatului ideologic de tineri „cu origine sociala sanatoasa“. Iubire mare, insa Streja avea din casatoria precedenta (cu fiica lui Ilie Pintilie!) o fata cu un an, doi mai mare ca mine, pe care o adora la fel de mult ca maica-mea pe mine. Fiecare-si facuse zeu din propriul copil, de unde neintelegerile de fiecare zi, cu banii, cu dulciurile, cu hainutele, jucariile, aniversarile, concediile. Bun. A urmat divortul (când l-am reintâlnit, de vreo doua, trei ori, spre finele anilor ’80, Streja mi-a marturisit ca n-a iubit pe nimeni asa ca pe maica-mea si era sincer mirat si bucuros de evolutia mea literara „in ciuda vietii pe care ai avut-o“).
De aici incepe calvarul. Odata intorsi in maghernita bunicilor de pe Soseaua Giurgiului, cu wc-ul in curte, gaini decapitate cu toporul, vecini tigani si cismeaua la capatul strazii, soba cu lemne, spalat la lighean, soareci sub dusumea s.a.m.d., maica-mea n-a avut decât un vis: sa plecam de acolo. Asa l-a gasit, când eu aveam zece ani, pe Pricop Alexe de pe Soseaua Viilor 43, tip sportiv, antrenant, viril, antrenorul echipei de volei feminin a fabricii de ulei „Muntenia“ (pentru care vezi bine ca aproape fiecare componenta a echipei fusese sau era era o prezenta senzuala cât se poate de generos– familiara), care o batea sistematic (inclusiv târnuit de par prin curte) si care nu ma suferea: o data din pura gelozie (din pricina fanatismului maica-mii pentru mine si, in consecinta, pentru buna mea educatie, ceea ce, fireste, cerea mereu bani), iar a doua oara din cauza sensibilitatii mele exagerate. Voleibalistul din el a tot incercat sa ma duca la meciuri, chiar ma descurcam binisor ca ridicator, ma tot strecura in vestiarele gâlgâind de mistouri si hormoni ale fetelor, ori la baia comuna de dupa meciuri, doar-doar voi intra in rândul lumii macho, in timp ce eu adunam carti ca apucatul, plângeam ca proasta la filme, citeam in nestire la lumânare si ma topeam dupa baclavale, halva, alvita, savarine si joffre, astfel incât orice bruma de speranta intr-o cariera sportiva disparuse mintenas. Culmea cu el a fost de ziua mea, când am facut 11 ani si am mâncat in câteva minute juma de tort si doua cutii de bomboane „Vinga“. Atunci m-a bagat in pivnita vreo doua ceasuri, la miezul noptii, dupa care – probabil certat de maica-mea ca ma manânca soarecii – m-a gonit noaptea de acasa, in camasa de noapte, de m-a umilit pe viata faptul c-am vrut sa ma arunc in fata unei masini ca sa scap de tot, dar – ale naibii masini! – nu trecea nici una pe sosea la ora aia. M-a gasit un sectorist pe banca la Chirigiu si m-a adus acasa. Au urmat alt divort si alti trei ani de feerica saracie in cosmelia bunicilor de pe Giurgiului.
La orizont, cosmarul numarul patru: militianul Grigoras Ioan din Rahova, alcoolic tiganos, fumator de trei pachete de „Select“ pe zi, care si el o palmuia metodic pe maica-mea, dupa ce ma incuia in camera si urla de teroriza tot blocul. Eram deja intr-a noua, primisem casa in Balta Alba si din cauza mobilei, a radioului si televizorului, eram inglodati in datorii. Chestia cu Grigoras, in afara betiilor crunte, a fost ca nu accepta in ruptul capului divortul (sindromul sadicilor: „eu n-am nevasta de lasat“), drept pentru care am ajuns sa-l reclamam la partid si la sindicat, sa tocmim martori care sa ateste grozaviile etc. Basca un avort al maica-mii, de-am colindat hipnotizat saloanele cu munti de vata insângerata si gramajoare de fetusi aruncati pe holuri, de la Caritas….
Booon. Si ajung in anul doi sau trei de facultate, dupa ce o rugasem pe maica-mea sa aiba jdemii de amanti dar sa nu mai faca nici un act marital, ca mie mi s-a urât de tatii de ocazie. Ei bine, in masochismul ei, saraca, s-a maritat cu inginerul Baicu de la o fabrica de avioane din Brasov. Initial, m-am bucurat, teoretic, ca n-o las singura. Om la locul lui, cu leafa buna, gospodar, pasionat de vilegiaturi, nefumator, nebautor, cum sa nu aiba omul, totusi, un defect major: zgârcenia! De unde si conflictul. Chiar daca eram deja „la casa mea“, maica-mea traia in continuare numai si numai pentru mine. Nu suporta ideea sa nu ne faca mâncare, sa nu ne cumpere toate alea, sa nu faca rate pentru canapeaua noastra, pentru aspirator sau frigider. „Atentatul de la Sarajevo“ pentru intentarea divortului a fost taxiul de la nunta noastra, când Baicu – „socrul mare“, nu-i asa ? – a zis ca nu el trebuie sa-l plateasca, ci socrul mic, „ca doar d-aia s-a insurat Dan“.
Asa ca maica-mea a trait singura si pustiita pâna la moarte, convinsa de nerecunostinta mea, bucuroasa de reusitele mele, dar neconsolata de fantasma „partidelor“ pe care le-as fi putut face.
Ma intrebi ce datorez acestui manej aiuritor. Pai, mai intâi sunt multumit ca, din disputarea mea cu ingerul, dracul n-a reusit sa ma insface pentru el. De buna seama ca n-am devenit nici pe departe o fiinta angelica, dar cel putin stiu ca demonic n-am ajuns. Puteam foarte bine sa fiu o fiara, un infractor, un puscarias, adica exact ce mi-a prezis in 1956 tatal meu, Mihailescu Constantin, care nici macar acum n-a pierdut otravita speranta ca se va alege cât mai degraba praful de mine! In al doilea rând, toate rotirile punctate mai sus m-au determinat (intre multe altele) sa venerez Feminitatea. „Tu sa nu faci niciodata asa ceva! Sa nu-ti injuri, sa nu-ti inseli si sa nu-ti bati nevasta!“ – asta imi tot striga printre lacrimi biata maica-mea, cu ochii invinetiti de lovituri, cu narile si buzele sângerând.
Asa ceva nu se poate uita.
Ei, cum sa nu descifrez in toate astea vesnicul meu impuls de a fenta Autoritatea, de-a sfida Paternul, de a-l contrazice si a-i face in ciuda ? Nu, nicidecum nu ma laud cu cine stie ce insurgente sau insubordonari politice, ci numai cu fobia la tutela paterna. Critic literar fiind, niciodata nu am dorit propriu-zis putere – functii, bani, onoruri – ci numai prestigiu. Nu stiu daca e bine, fiindca un critic adevarat trebuie sa-si doreasca, cel putin de la un punct (al notorietatii) incolo, sa domine, sa coaguleze grupari, sa stabileasca ierarhiile, sa determine stiluri, curente, scoli, sa-si striveasca in polemici adversarii, sa cucereasca turniruri s.a.m.d. Acesta-i idealul criticului viril. Or, eu am ramas un feminoid, un patetic liricos, evanescent, calofil, retractil fata de breasla, deloc interesat sa-mi adun, sa-mi formez, sa-mi domin si sa-mi pun (egocentric) la lucru electoratul. Imi fac cu fervoare micul show nastrusnic, asa cum imi organizam zilnic, la 12, 13 ani, cele câteva zeci de cartulii in vitrina sifonierului, care-mi fusese harazita ca biblioteca.
In sfârsit, ca sa revin, cu strângere de inima si inchidere de ochi, la maica-mea, sa-ti citez cea mai scumpa dedicatie a vietii mele. Este datata 12 decembrie 1965, când implineam 12 ani, pe Teatrul lui Shakespeare editat la ELU in 1964: „Draga Danut, mamica ta iti ofera cu mult drag aceasta carte. Când vei fi mare, cred ca iti va folosi si, bineinteles, iti va si place“. Shakespeare la 12 ani…!
Uf ! Zic sa mergem mai departe.

Fragment dintr-un volum de Convorbiri cu Dan C. Mihailescu, in lucru