Sari la conținut
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Apărut în nr. 269

Control perfect (II)

    Cartea româneascã

    Filip Florian, Degete mici, roman, prefata de Simona Sora, Editura Polirom, Iasi, 2007, 256 p.

    Debutul intru totul matur al lui Filip Florian arata un romancier caruia ii place, pur si simplu, sa scrie proza. Textul din „Degete mici“ avanseaza surprinzator si se deschide in mai multe directii, insa frazarea este tacticoasa si cvasi-ceremonioasa, indelung meditata si, probabil, multiplu exersata.
    Daca romanul evolueaza pe vectorul intrigii lui, cu secvente si reprize de dinamism epic, autorul nu se grabeste deloc. Ca si Bogdan Popescu in „Cine adoarme ultimul“ (2007), roman de veritabila luxurianta fantastica, Filip Florian insista asupra fiecarei scene pe care o creeaza, pâna la deplina ei saturare, epuizare de virtualitati. Lentoarea acestei insistente e in primele pagini suparatoare; dupa care cititorul, intrând in ritmurile proprii romancierului, ii va intelege miza si-i va aprecia realizarea literara.
    Fiindca stilul acesta atât de lucrat nu este totusi estetizant, manierist si nu are gratuitatea unui parcurs narativ vidat de evenimential si anecdotic, pentru a fi sustinut exclusiv de scriitura. Se vede cum Filip Florian il subordoneaza constructiei romanului, instrumentalizându-i componentele. Iata de ce tropii sunt mult mai rar utilizati decât figurile de constructie, capilarizând intreaga carte. Enumerarea ampla si aproape exhaustiva, desfasuratorul, inventarul, analogiile care, odata introduse, sunt urmarite pe mai multe pagini (echivalarea fizicului apetisant al lui Jojo, nepoata studenta a doamnei Eugenia Embury, cu un bogat registru horticol; ori transferul in zoologic al reactiilor pustnicului Onufrie la primirea ravaselor trimise de partizanul anticomunist), toate presupun atentie si dexteritate a detalierii. La fel, savoarea „tehnica“ a unor descrieri, prin care autorul isi dovedeste competentele in varii domenii: de la pescuit la fotbal si de la sfera religiosului la cea a reparatiilor de masini.
    Riscul unor asemenea aglomerari consta in supraincarcarea inutila a romanului si, implicit, in descentrarea lui. Inteligenta artistica a tânarului prozator se observa si din modalitatile alese de el ca sa contracareze aceasta abundenta. Filip Florian o taie nu printr-un final intermediar, artificial lipit pe incontinenta descriptiva (cum procedeaza Mircea Cartarescu in „Orbitor“, II), ci prin permanenta dublare, triplare a perspectivelor. Una si aceeasi scena este vazuta prin ochii mai multor personaje si interpretata, cu fiecare dintre ele, in mod diferit. Constructia si reconstructia episoadelor prin reluare din alt unghi sunt posibile insa numai pe spatii mai largi, pe câteva pagini cel putin. Autorul cauta sa obtina varietate si pe centimetru patrat de text, la nivelul frazei. Astfel ca dubleaza si apoi amesteca enunturile, intr-o simultaneitate bine construita, marca Razvan Petrescu. Doua exemple. Unul care presupune, din partea cititorului, acumulare prealabila de informatie epica: „Au urmat minute de liniste, tanti Paulina s-a despartit de ceasca si de lupa, s-a infasurat mai bine in pledul ei caramiziu, a privit afara, nu catre norii imobili, nici catre pâlcul de fagi de peste strada, poate se uita in gol; scriitorul nu avea decât sa-si traiasca indignarea pâna la capat, condamnarea unei crime politice (chiar si inexistente) trebuie sa-l fi facut sa se creada mai bun. O minune e o minune, tu, n-are rost sa cautam explicatii, a spus dumneaei categoric, banii astia vor pune multe lucruri la punct. Si tanti, in cenusiul acela al inserarii, jilav, inchipuindu-se deodata bogata, harazise câte o lectie fiecareia dintre prietenele sale.“ (p. 42). Si unul mai usor de accesat, de o elocventa aproape demonstrativa: „Cartile de joc se intindeau pe masa in tot felul de siruri si pachete, unele pe fata, altele pe dos, nu pricepeam nimic din impartirea lor, din cestile cu ceai iesea abur, mâinile lui tanti Jeni, alb-vinetii, patate, tremurau incet, iar vocea ei se amesteca cu vocea de la radio a unui jurisconsult. Angajatorul are obligatia sa comunice trimestrial camerei de munca judetene… cineva de toba, un barbat, te vorbeste de rau unor prieteni sau unor rude, stie ca esti departe si nu te poti apara, are un interes, n-o face asa degeaba… punctul be, aliniatul trei, se prevede expres ca… trebuie sa lamurim ce e cu intriga asta, fiindca, uite, niste femei si un tinerel, un tinerel, da, iese intruna fantele de cupa, hm! hm! Si sunt bine intentionati, vor sa tina sfat si sa ia o hotarâre importanta… depunând o cerere organului teritorial… de unde vrei, hai, de unde vrei, unspe carti, nu acum, mai intâi taie!“ (pp. 62-63).
    Ca si personajul sau, exotica bunica a ispititoarei Jojo, autorul isi intinde in roman cartile, obligându-se (nu din superstitie, dar pentru o mai buna compozitie) sa le mai si taie. Ultima strategie pe care o retin este alternarea persoanei I cu a III-a, mod traditional de a expune intâmplarile romanului din interiorul si din afara lor: din perspectiva unui personaj implicat in evenimente si care face eforturi serioase sa le inteleaga (aici, arheologul Petrus) si din cea a unei entitati impersonale si atotstiutoare. Constient ca n-a descoperit, cu aceasta, America romanului, Filip Florian introduce, spre final, un scurt fragment meta-prozastic, cu alibiul strângerii firelor intr-unul singur si al derularii faptelor, de la un punct incoace, intr-un fagas comun: „Pe urma, timpurile verbelor si-au gasit un fagas comun, persoanele povestitorilor, intâi si a treia (ultima cu atâtea variante si identitati), au devenit una singura, iar lucrurile s-au ingramadit catre o zi care a inceput indecis si a ramas nehotarâta“ (p. 233). O dovada in plus (daca mai era nevoie) ca autorul nostru nu e un romancier artist la modul autist, sedat de scriitura lui, identificat suta la suta cu un unic registru stilistic. Se dovedeste un regizor inventiv, un scriitor cu mai multe valente si un constructor extrem de atent al romanului pe care il scrie. Din generatia inca tânara de prozatori, e apropiat, sub toate aceste aspecte, de Razvan Radulescu.
    Edificati si asupra „realismului magic“, si in ceea ce priveste stilul „predominant“ al acestei proze, sa vedem – rezumativ – ce se intâmpla in „Degete mici“, cum se deseneaza intriga si care e deznodamântul ei. In mica statiune balnear-montana, cu cladiri „cu desen prusac“ ce o califica drept central-vestica si cu un telescaun si o cascada ce pot suscita interesul turistilor fara probleme de sanatate, explorarea arheologica a unui sit roman (cândva, o garnizoana imperiala dintr-un teritoriu nesigur) se blocheaza la descoperirea unor oase omenesti. „Unor“ e eufemistic spus: mii de oase ies la iveala din groapa facuta in incinta castrului roman, destabilizând orarul arheologic si punând pe jar viata relativ linistita a oraselului de provincie. Evenimentul, pe cât de macabru, pe atât de senzational, face sa se profileze si sa se dinamizeze in functia lor specifica toate categoriile de actanti si martori oculari. Lânga echipa de arheologi apar politistii si militarii, procurorii, un biolog si un fotograf insotit de dromaderul sau perfect asimilat, un fost detinut politic venit sa documenteze o noua-veche mârsavie totalitara, un medic legist, o ziarista, iar mai apoi, o ehipa de… antropologi argentinieni, cinci tineri grupati si uniti ca degetele unei mâini, chemati sa faca lumina in acest caz tenebros. La distanta, deocamdata, de epicentrul romanului, de groapa cu schelete infricosatoare inclusiv prin numarul lor, se afla calugarul Onufrie – care, insa, va aparea si el in acest cadru, spre sfârsit, când va oficia o slujba pentru pomenirea mortilor din groapa.
    Interesant (si, as spune, in strânsa legatura cu toate strategiile compozitionale analizate anterior), Filip Florian nu urmareste pre-istoria acestor ramasite umane dezgropând trecutul odata cu oasele aparute din el. „Degete mici“ s-ar fi calibrat atunci ca un roman istoric, sau istoricizat, sau arheologic in sensul recuperarii unei realitati de epoca si omenesti pierdute. Autorul focalizeaza, in schimb, modurile diferite in care toate aceste personaje se raporteaza la senzationalul eveniment comun; felul in care fiecare dintre martori isi construieste o interpretare a lui. Adâncirea temporala e mai putin importanta, aici, decât „orizontala“ deconcertanta a vocilor prezentului ce preiau Groapa si o transforma in propria poveste simbolica, identitara. Maiorul Maxim, cu viclenia lui unsuroasa, isi vede repede interesul personal: sa sisteze activitatile arheologice, sub pretextul profanarii unor ramasite care, spune el, apartin unor fosti detinuti politici. Nu compasiunea il mâna pe el in lupta, ci dorinta de a se baga in seama, de a da declaratii si interviuri presei, subliniindu-si postura, si, bineinteles, postul de vigilent comandant al politiei locale. Tot in logica simbolica a recuperarii victimelor regimului comunist, dar cu mai multa substanta si cu o compasiune reala, actioneaza si pensionarul Titu Maeriu, fost detinut politic. Când adevarul (adevarul lui) va fi oficializat, inginerul pensionat va realiza un monument de cinstire a martirilor. O groapa cu oase de români torturati vrea si ziarista descinsa aici, din necesitati de tiraj si notorietate suplimentara.
    Pe de alta parte, arheologii si medicul legist, procurorii militari, mai târziu antropologii veniti de la Buenos Aires pentru a ne da versiunea corecta, nu au nici o dificultate in a inregistra vârsta scheletelor, epoca in care groapa acum scoasa la lumina a fost umpluta cu cadavre. Adevarul lor se suprapune cu adevarul istoric. Ramasitele au aproximativ doua sute de ani: „oasele si oscioarele nu erau chiar oale si ulcele, dar implinisera sau se pregateau sa implineasca doua secole.“ (p. 225).
    Pe acest adevar, descoperit cu relativa usurinta sau ocultat cu buna stiinta, gliseaza – intr-un balans foarte bine controlat si motivat – perspectivele individuale: ale unor insi ce-si gasesc centrul de greutate si refugiul in categoria lor profesionala. Ziarista vrea tapaj mediatic, fostul detinut politic se iluzioneaza cu martiriul tovarasilor de suferinta, politistul din urbe viseaza o notorietate baremi balneo-climaterica. Petrus, eroul cu ulcer, dar neulcerat al romanului, vrea sa descopere fara sa pre-determine adevarul; iar pe durata cautarilor lui minutioase, isi face timp sa se bucure si de farmecele lui Jojo. Comportamentul, de departe, cel mai straniu este al colonelului Spiru, venit in fruntea echipei Parchetului pentru a face lumina in acest caz. Daca Maxim e un caraghios in uniforma, un „gogosar hominid“, Spiru apare ca un ticalos cu vechi state de serviciu. Interpretând eronat realitatea gropii, el se razbuna pe fostii dusmani de clasa taindu-le scheletelor degetele mici!… Al lui, de la mâna stânga, si l-a agatat ca porte-bonheur la gât, dupa ce, cu decenii in urma, un detinut stâlcit in batai i-l desprinsese definitiv, printr-o muscatura disperata. Razbunarea dementa a colonelului e sa faca o colectie cât mai bogata de asemenea bucatele din mâinile „vrajmasilor“, sa-i domine canibalic-numeric, luându-i si tinându-i in posesie. Degete mici nu e atât un simbol ridicat in titlul cartii (desi poate primi si o astfel de interpretare: Istoria facuta din microistorii particulare, cu nuantele si amanuntele lor). E colectia oribila a unui scelerat, pentru a carei imbogatire el preia comanda operatiunilor, singur, in nebunia lui, intr-un razboi de mult incheiat.
    Intr-un roman cu destule figuri bine conturate, Spiru e asadar un personaj-cheie. Al doilea, repartizat oarecum simetric de partea binelui, a luminii, este calugarul Onufrie. Biografia acestuia e urmarita in mai multe reprize, intr-un tur de forta narativa, si are aceeasi densitate factuala ca si prezentul agitat al oraselului cu linistea pierduta. Istoria lui Onufrie putea forma un roman de sine statator, având practic toate ingredientele: spectaculos evenimential, fundal social si context istoric, traversarea mai multor medii, cautarea si identificarea unei vocatii, o particularitate stranie, izbitoare (smocul de par ce creste intruna, uluindu-i pe cei ce se intâmpla sa vada nemaivazutul); si, lucrul cel mai important, un registru perfect racordat tematicii existentiale si problematicii spirituale. Istoria lui Onufrie e deopotriva framântata, agitata, convulsionata de nenorociri si de cautarea credintei – si splendid epicizata. Naratorul impersonal si neutru, de o ironie subtire, lasa loc unuia induiosat de felul in care Onufrie isi cauta si isi primeste revelatiile. Un ultim citat si inca o proba a polifoniei de care este capabil, inca de la prima carte, Filip Florian: „fugise pe o coasta lutoasa, apoi pe muchia unui deal, urmarit parca de razele lunii, strigând intruna si cât putea de tare, nu cuvinte, ci prelungiri suierate ale vocalelor, uneori se impiedica si cadea, dar se ridica si fugea mai departe, fugise si strigase pâna când siluetele lucrurilor, copaci, dâmburi, vii, un catun adormit, linia frânta a zarii, o moara, incepusera sa se invârta in jurul lui, ca-n scrânciobul acela din bâlciul unde mersese demult cu baba Vuta si unde invatase ca e lasat in pace daca umbla cu capul acoperit. Si se prabusise. Pe-un umar, in lesin, peste niste tulpini de maselarita. Si-a revenit tremurând, cu fata zgâriata si murdara, lacrimile se amestecau cu praful si cu pamântul farâmitat de pe pleoape si pometi, isi ranise barbia, si in pielea zdrelita, sângerie, licareau pietricele. Nu s-a ridicat, s-a strâns covrig ca un câine ud, plângea cu sughituri, stiind de-acum ca Maica Domnului trebuie sa fi cercetat intinderile din susul si din josul râului pentru a se convinge ca prin preajma nu calca picior de om, trebuie sa-l fi luat in brate si sa-l fi leganat o vreme, sa-l fi scapat de scutec si de spurcaciunile popoului, sa-l fi spalat in apa calduta care baltea pe lânga mal, doar nu era sa-l afunde in suvoiul rece ca gheata, se poate sa-l fi sters si sa-l fi invelit cu o bucata sfâsiata din camasa ori din fusta Ei si, induiosata de scâncete, sa-i fi dat sân. Acelasi sân din care a supt si Fiul sau celalalt? ascultase un cântec de leagan auzit si de El sau de altul? pulpa lui de nou-nascut, cea stânga, fusese laptoasa, stravezie sau trandafirie ca aceea a Pruncului, pe care mai târziu, in ajunul Sfintilor Mihail si Gavril, o intepase cu vârful foarfecii? Plânsul nu i se potolea, fiindca Gherghe afla imaginându-si, se topea si deopotriva se speria de cutezanta celor imaginate si aflate.“ (pp. 166-167). Intr-un singur fragment, sunt topite si in acelasi timp rememorate, actualizate scenic, episoade mai vechi din viata lui Onufrie, invelite in credinta personajului ca au fost, cu toatele, trepte catre Ceva.
    Din istoria lui ascendenta vine si finalul socant din „Degete mici“. Peste groapa clasata de specialistii argentinieni, in a doua noapte de dupa verdictul lor ce incheie cazul, o silueta se prelinge printre zidurile cetatii si goleste deasupra ramasitelor vechi de doua secole un saculet plin cu gloante ruginite si cu fragmentele de os comunist gaurite de ele. Luptatorul din munti, expeditorul de ravase catre pustnicul Onufrie, apare fantomatic din trecut pentru a arunca in groapa adevarul luptei si al credintei lui; si a incheia, intr-un simbolism rotunjit, un formidabil roman de debut.