Ii sunt dator lui Nicolae Manolescu un raspuns privitor la patriotismul si frivolitatile criticului, dar, inainte de a i-l da, astept de la el o explicatie despre „maculatoarele lui Eminescu“, cum a numit el, banuiesc fara umor, manuscrisele lui Eminescu. Nu stiu daca formula utilizata de el a provocat reactia Ioanei Bot (reactie care m-a trimis direct la D.N.A. pe motiv ca am pradat bugetul statului publicând in facsimil manuscrisele citate mai inainte), dar, oricum, direct sau indirect, a incurajat-o, punând in circulatie o formula atât de minimalizanta, ca sa nu spun altfel. Pentru ca, daca e vorba de niste „maculatoare“, de ce sa cheltuim banii poporului degeaba pe ele?… In orice caz, formula este nefericita, iar coincidenta semnalata este si mai nefericita. Astept, dar, o lamurire din partea ambasadorului român la UNEaCO, o institutie care, dupa câte stiu, se preocupa intre altele de salvarea patrimoniului cultural… Nu de altceva, dar n-as vrea ca numele colegului meu de generatie care, intre altele, este si presedintele Uniunii acriitorilor, sa ramâna legat de aceasta vorba derizorie: „monumentalizarea maculatoarelor lui Eminescu“ sau „sacralizarea manuscriselor“ (vorba pusa in chip incorect pe seama lui Marin aorescu; am aratat la vremea cuvenita ca aorescu se referea la un scriitor contemporan, nu la Eminescu; cum ne-am putea inchipui ca el sa faca aceasta necuviinta dupa ce i-a dedicat autorului „Odei in metru antic“ un poem splendid?)
Pâna sa vina aceasta lamurire, ii sunt dator, ziceam, lui N. Manolescu cu un raspuns. In fapt, cu mai multe pentru ca, observ, criticul se arata in ultima vreme preocupat, iritat, suparat – nu stiu cum sa zic mai bine – când vine vorba de mine si de interventiile mele in viata literara. Sa fie la mijloc accidentul (nefericit) de la Academia Româna asa cum au sugerat unii gazetari suspiciosi si inventivi? Ar fi o absurditate! O mare absurditate pentru ca cel care a propus si a sustinut public titularizarea lui N. Manolescu la Academie este cel care scrie aceste rânduri, nu altcineva. Am propus-o si o sustin, in continuare, pentru ca, dincolo de umorile noastre si de relatiile capricioase dintre doi oameni de litere, consider ca planurile nu pot si nu trebuie confundate. Orice ar fi, eu, unul, nu le confund. Asa ca toate speculatiile facute de jurnalistii banuitori cad alaturi. aimple fantasmagorii.
Dar sa revin la opiniile lui N. Manolescu despre literatura (ma rog: critica) mea. Este singura tema care poate interesa pe cititorii nostri. Cu ce sa incep? Intr-un interviu aparut in „Luceafarul“ (17 iunie 2009), N. Manolescu spune ca, inainte de a scrie despre o carte, „aimion a asteptat totdeauna sa vada ce se intâmpla“, cu alte vorbe: aimion asteapta sa vada ce spun altii si, numai dupa aceea, se apuca sa scrie si el despre cartea care tocmai a aparut… „Eu – zice N. Manolescu – m-am bagat mai repede decât el si inaintea lui, dar n-am avut timp sa-mi documentez cronica“… Ce pot sa raspund, la rândul meu? Zic ca timp de peste 50 de ani de când fac critica literara, s-ar fi putut intâmpla si ceea ce spune N. Manolescu ca s-a intâmplat, si anume ca el sa se fi bagat mai repede decât mine si de cât alti critici din generatia noastra sa scrie despre romanul sau poemul ce tocmai aparuse, dar ce importanta are, intreb, daca scrii primul sau al treilea despre o carte? Important este cine scrie mai bine sau, in cazul criticii de intâmpinare, cine da o judecata mai dreapta. Cine a scris intâiul despre Nichita aanescu? Iata un subiect ce nu ma angoaseaza. atiu doar ca eu si alti critici din generatia mea (Matei Calinescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, G. Dimisianu, N. Manolescu) si altii (Paul Georgescu, de pilda) au primit favorabil debutul lui Nichita atanescu si, apoi, timp de câteva decenii, ne-am batut, realmente, pentru impunerea lui ca mare poet… Dar despre Marin aorescu, Nicolae Breban, atefan Banulescu, Fanus Neagu, Dimov, Blandiana, Adrian Paunescu, aorin Titel, Cezar Baltag si despre ceilalti poeti si prozatori afirmati in anii ’60 ? Cine a scris primul despre ei? N-am nici cea mai vaga idee. N-am facut recensamântul primirilor si refuzurilor in literatura si nici n-am o mare curiozitate sa aflu. Nu sufar de boala preeminentei si, când scriu despre o carte noua, nu ma iau niciodata dupa parerea altuia. aunt, la acest punct, un incoruptibil Toma necredinciosul. Pâna nu pun degetul pe rana, nu cred. Aceasta nu inseamna ca nu pot citi comentariile facute de alt critic mai iute de picior decât mine.
N-am vanitatea, vreau sa spun, de a considera ca numai eu am gust estetic si numai eu pot da judecati bune in literatura. Pot conspecta articolul unui confrate, dar, repet, acest lucru nu inseamna ca accept invariabil punctul lui de vedere. Nu-mi amintesc sa fi facut vreodata aceasta eroare… ai, la urma urmelor, da sau nu in critica nu inseamna nimic fara o justificare estetica si fara capacitatea de expresie, cum ii zicea E. Lovinescu… Asa ca, esential in critica de intâmpinare si, in definitiv, in orice forma de critica este, nu cine se grabeste sa scrie intâi, ci acela care spune esentialul despre o opera literara. Mai stim azi cine a scris intâiul despre Tudor Arghezi (desigur, stim: Al. Macedonski, in 1896 si, ceva mai târziu, G. Ibraileanu care, citindu-i un poem, nu stie daca se afla in fata unui geniu sau a unui dezaxat), dar in mod obligatoriu trebuie sa stim cine a reusit sa-l impuna in literatura, lepadându-se de cei care vedeau in „Cuvinte potrivite“ si „Flori de mucigai“ o poezie pornografica…
N. Manolescu se ocupa (in „România literara“, 11 sept. 2009) si de patriotismul meu, reprosându-mi faptul ca intr-o serie de articole din „Cultura“ am respins ideile lui Eugen Negrici despre „iluziile literaturii române“. El zice ca „l-as fi lichidat“ si ca, in felul acesta, as fi impins „revolta mea de bun cetatean pâna la a-l blestema pe colegul sau sadica pe autorul „Iluziilor“t lipsit de respect fata de valorile nationale“… Nu-mi scapa ironia criticului, nici faptul ca el umfla vorbele si ma baga intr-o categorie („bun cetatean“) derizorie când e vorba de profesiunea noastra. Revolta, cum ar veni, de bun cetatean, indignare patriotica, gogorite nationale etc… Ironia este putin strapezita, fie vorba intre noi, caci o opinie critica, buna sau rea, se sprijina pe altceva decât pe morala bunului cetatean… Nu vreau sa ma apar in cele ce urmeaza de suspiciunile lui N. Manolescu (pe care le gasesc, de altfel neintemeiate si conjuncturale), vreau doar sa spun ca n-a gasit argumentele critice cele mai bune pentru a-l apara pe Eugen Negrici, un istoric literar pe care nu l-am contestat de plano, l-am citit doar cu atentie si s-a intâmplat sa nu fiu de acord cu ceea ce scrie… Cât de condamnabil este acest fapt? De ce mi-am pierdut brusc simtul critic si am cazut in fantasmagoriile bunului cetatean patriot si indignat?… Ia sa vedem, de ce?!
1. N. Manolescu zice ca nu intelege de ce criticul român, in genere, nu accepta ideea ca nu avem „neaparat o mare literatura“… Gaseste aceasta pretentie insuportabila… Tin sa-l asigur ca nici eu nu accept invariabil ideea ca trebuie sa avem „neaparat o literatura mare“, si ca tot ce-i românesc este, inevitabil, sublim sau ca noi, latinii din rasarit, n-am dat decât capodopere, dar nu sunt deloc indiferent când cineva (un critic, un istoric literar, un politolog etc.) vine si spune ca literatura româna este nula si ca Eminescu este un poet „defazat“, iar literatura veche n-ar fi decât o sinistra incoropeala de doua-trei texte pricajite… Este atât de ridicol sa spun ca istoricul literar respectiv nu are dreptate si ca demonstratia lui este neconvingatoare critic?
2. N. Manolescu crede, de asemenea, ca nu sunt nici primul, nici ultimul critic care sufera de „angoasa diminuarii meritelor marilor scriitori din trecut“ si se mira ca eu, monografistul lui E. Lovinescu, resping revizuirile critice… Si nu o data, de doua ori, ci mereu, este de parere directorul „României literare“. „De fiecare data când, dupa 1989, s-a vorbit de revizuiri, tocmai el, monografistul lui Lovinescu, acela care a introdus in literatura noastra conceptul cu pricina, a protestat cu multa ardoare“ – ma culpabilizeaza el. Si adauga: „sa fie scriitorii mai intangibili decât zeii?“ Raspuns: n-am observat pâna acum ca sufar de angoasa mentionata, dar, recunosc, ma intereseaza ce spun revizionistii de azi despre Eminescu, Arghezi, G. Calinescu, Marin Preda si despre alti mari scriitori, vechi si noi… Sa fie asta un semn de boala urâta, sa-mi fi pierdut, asa, deodata, uzul ratiunii si sa fac alergie la ideea de a judeca si rejudeca (revizui) din vreme in vreme operele din trecut si pe autorii lor?
Ma mir, la rândul meu, ca N. Manolescu se mira si ma banuieste de aceasta ratacire. Mirarea mea este si mai mare când vad ca N. Manolescu incurca planurile. Confunda, vreau sa spun, revizuirea critica (in acceptia lui E. Lovinescu) cu pamfletul si, in genere, cu articolele nedrepte, ne-critice, cu notele invariabil negative aparute prin reviste si gazete despre un scriitor sau altul. Pe prima (revizuirea critica) n-am niciun temei sa n-o accept, n-as fi critic literar daca n-as fi de acord cu revizuirea estetica a operelor si chiar cu revizuirea morala, când este cazul. Dar, ma intorc si-l intreb, ce revizuire critica face Eugen Negrici când, venind vorba in „Iluziile literaturii române“, de clasicii literaturii române scrie ca „ne supun unui viol estetic si ne constrâng sa inghitim zilnic si de bunavoie si cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului lor etern si imuabil“? Ce idee sublima este in acest fragment, intreb din nou, ce revizuire esentiala, credibila face criticul, unde este „fireasca relectura“ si care sunt efectele ei benefice? Ideea ca „a miza pe clasici duce la dirijism si intoleranta, da sugestii autoritatilor (…) monitorizeaza literatura si arta“- idee pe care o formuleaza in continuare autorul „Iluziilor literaturii române“ – mi se pare cu totul absurda. „Viol estetic“?, „dirijism“? Ce limba vorbim, despre ce este vorba? si de cine? De clasicii literaturii sau de cei care se folosesc de clasici ca sa-si „monitorizeze“ interesele, frustratiile, incompetentele?…
Este limpede, pentru mine cel putin, ca politica de vorbe (cum zicea I. L. Caragiale) nu este arma cea mai buna a revizuirilor critice. Când acelasi autor (Eugen Negrici) scrie ca Eminescu este „un romantic defazat“ sau ca Arghezi a fost un specialist in „arta detractarilor si a santajului discret“ ori ca proza lui Marin Preda (inclusiv „Morometii“) este fara valoare, fara a aduce un singur argument estetic (unul singur macar), asta cum se cheama? Revizuire critica, semn de constiinta morala si de curaj estetic sau (revin la Caragiale) politica de fraze, publicistica obstinata, lipsita de noima?
3. N. Manolescu crede, tot asa, ca eu sunt victima unei iluzii (sau a revoltei mele – necontrolate – de „bun cetatean“) când ii reprosez autorului „Iluziilor literaturii române“ ca este nedrept cu G. Calinescu si ca-i rastalmaceste in mod inadmisibil pentru un critic autentic ideile despre spiritul national. Vede in el pe marele aatan al literaturii române, pe marele mistificator, sâmburele raului in cultura noastra, precursorul atrocitatilor din vremea proletcultismului etc. G. Calinescu ar fi, dar, cel care, vorbind de miturile românesti, a provocat detestabila „germinatie de mituri“ si „ciupercaria de idoli“ – cum zice, cu o metafora agrara, Eugen Negrici… Luându-i apararea, N. Manolescu ma invinovateste pe mine ca, respingând acest mod de a judeca lucrurile, ma complac in postura de apologet – „fara discernamânt si fara umor“ – al valorilor nationale… Daca apologet inseamna sa spun ca miturile nu sunt, neconditionat, o pacoste intr-o literatura, ca Eminescu este mai mult decât un poet „defazat“ si ca G. Calinescu nu-i marele mistificator, modelul negativ, apologetul nationalismului in critica literara, atunci accept invinuirea si ironia caustica a colegului meu de generatie, atent, observ, sa nu incalce „corectitudinea politica“, chiar daca, dupa opinia mea, el sacrifica, in cazul de fata, adevarul… aunt situatii, vreau sa zic, in care umorul este o forma de complezenta, un instrument nefunctional. Nu ne putem amuza, la infinit, când e vorba de literatura si de valorile ei, in fata absurditatilor, iluziilor, injustitiilor…
4. In fine, presedintele Uniunii acriitorilor se teme de patriotismul criticului român si deplânge incapacitatea lui de a-si asuma –“fie si numai ca ipoteza critica“ – iluziile de care vorbeste Eugen Negrici… Criticul român, incheie el, are nevoie azi de „un proces cinstit de constiinta“… Curios, dar asa cred si eu. „Un proces cinstit de constiinta“, prin care eu inteleg: o judecata dreapta a literaturii in totalitatea ei si a fiecarei opere in parte: o relectura critica (din unghi estetic) a operei, o denuntare (in linie maioresciana) a neadevarurilor din literatura, o respingere sistematica a zelatorilor, dar si a denigratorilor care rasar periodic in preajma marilor creatori, in fine, printr-un „proces cinstit de constiinta“ in critica literara de azi inteleg, inainte de orice, refuzul prin mijloace critice al iluziilor de tot felul, dar si al celor care resping discursul identitar si considera spiritul national (in acceptia lui G. Calinescu, de exemplu) o forma de localism orb, de condamnabil nationalism si chiar de rasism…
Ce este, dupa mine, inacceptabil in lungul exercitiu negationist care se cheama „Iluziile literaturii române“ este faptul ca autorul a) nu respecta autonomia esteticului când judeca pe marii creatori si b) vorbeste in deriziune si, in fond, combate spiritul national, identificându-l in cele din urma cu extremismul politic si cu imoralitatea in critica literara. Eroare grava, eroare greu de acceptat – nici chiar ca ipoteza critica.
5. N-am zis nimic despre patriotismul criticului de care ma suspecteaza N. Manolescu, in deriziune, bineinteles. „Bun cetatean“, „patriotele national“, apologet al valorilor nationale etc. si fandacsia, ma intelegeti, e gata si dupa ea, vine ironia de rigoare. Nu ma deranjeaza prea mult, trebuie sa spun, aceasta suspiciune (la urma urmei toti trebuie sa fim mai mult sau mai putin patrioti), dar ce nu inteleg prea bine e motivatia pe care i-o da in critica literara colegul meu de generatie, vigilent, cum am zis, sa nu incalce, Doamne pazeste!, corectitudinea politica. Motivatia lui este, s-a vazut, ca nu sunt de acord cu Dl. Eugen Negrici care crede ca literatura româna este asfixiata de mituri false si prin spatiile ei trec, tinându-se de mâna, o ceata de impostori… Asta da: curat patriotism!