Fotografia unui copil mort e totdeauna răvăşitoare. Fotografia unui copil mort pe o plajă din Turcia în drum spre mirifica Europă e obscenă. O consternare mimetică a lovit presa Occidentului avidă de senzaţional. Subit, abominabila moarte a lui Aylan Kurdi a dat un chip disperării şi inconştienţei zecilor de mii de refugiaţi din Orientul Mijlociu care au luat cu asalt continentul. Specialişti în decriptarea evenimentelor care anunţă mutaţii istorice şi comentatori improvizaţi în profeţii sumbre au scormonit arhivele şi au readus la lumină fotografiile copilei vietnameze arsă cu napalm aruncat de bombardierele americane, a fetiţei sudaneze prostrată, un corb în spatele ei, în timpul fometei şi a războiului civil, a adolescentului împuşcat de soldaţi israelieni sub obiectivul camerei televiziunii France 2, a copiilor strânşi la pieptul părinţilor goniţi de războaiele din Irak, Afganistan, Libia, Siria. Obscenă, pentru că de-monstrează eşecul politicii migratoare europene şi al dezastrului provocat de intervenţiile americane şi ale NATO în Orientul Mijlociu, şi senzaţională printre miile de fotografii care însoţesc avatarurile migranţilor în Marea Adriatică şi pe continent, imaginea trupului neînsufleţit al micuţului sirian a fost publicată pe prima pagină a majorităţii presei occidentale, cu precădere în Marea Britanie. O anumită pudoare a fost observată în Franţa şi Germania, ţări care primesc mult mai mulţi refugiaţi decât Anglia. A fost publicată şi comentată şi în Canada, ţară obsedată de securitate şi de falşi refugiaţi, unde refugiul este practic inaccesibil şi unde sunt preferaţi imigranţii bogaţi, tineri şi instruiţi care-şi cumpără rezidenţa.
Ocupată cu tăcerile stupide, cu toaletele consoartei şi cu chiriile nedeclarate ale fostului profesor de fizică şi primar care a inaugurat moda papionului prezidenţial, cu ultimele arestări, zvonuri şi scenarii de coaliţii guvernamentale sub insolita, incredibila, suprarealista, conducere a personajului posomorât căruia îi place să i se spună „domnule general“, trezită ceva mai târziu, presa din ţară s-a lansat în consideraţiile care o fac de ani de zile infantilă şi indigerabilă când o surprind evenimente serioase. De altfel, dacă Europa n-ar fi intrat în panică, chestiunea cohortelor de nestăpânit de refugiaţi ar fi rămas la fel de bine anecdotică şi pentru guvernul în suspensie, şi pentru instituţia prezidenţială, şi pentru românii bătuţi în general de gândul de a o întinde din ţară. Gângâvelilor alarmiste, internaţionaliste şi compasionale ale mărunţilor truditori ai presei şi ai televiziunii le-au pus capac declaraţiile halucinante ale ministrului Apărării (care s-ar putea să doarmă cu telefonul sub pernă, aşteptând ordine pentru armata română de la Comandamentul NATO din Spania), cum că Gruparea Statul Islamic şi criza migratoare se datorează… Rusiei; anexarea Crimeei ar fi fost doar un mizilic pe lângă ceea ce Putin a pus la cale şi ceea ce va urma. Cum, deocamdată, până ce vor fi instalaţi cu forţa de inefabilul cuplu politic Merkel-Holland, refugiaţii ocolesc România, pretinşii noştri socialişti guvernanţi s-au pus pe visat şi manevrat concordie naţională şi eternă, iar intelectualitatea oficială nu s-a pronunţat, o zgândăre încă chestiunea condamnării comunismului şi a perenităţii convingerilor de stânga, şi are şi ceva idei despre ameliorarea spiritului civic.
Spre consternarea lor mimetică devenită congenitală, stânga continuă să existe în Europa, spectrul e larg, de la partidele comuniste şi troţkiste la Syrisa şi Podemos. În privinţa crizei migratoare, o parte a stângii europene care confundă bunele sentimente cu politica consideră că singura soluţie este abolirea definitivă a frontierelor, acceptarea „întregii mizerii a lumii“ (fostul prim-ministru socialist Michel Rocard) şi convingerea populaţiilor că imigraţia este bună pentru economie. Dreapta neoliberală susţine cam acelaşi lucru. E şi argumentul fundamental
al Germaniei îmbătrânite, dominatoare şi în căutare de forţă de muncă ieftină şi supusă, atunci când anunţă că este gata sa primească 800.000 de imigranţi. E, în acelaşi timp, şi motivul, ale cărui consecinţe sunt imprevizibile, pentru care refugiaţii caută Germania şi alţii vin şi, indiferent de riscurile exodului, se pregătesc să vină în urma lor. Europa a mai trăit crize migratorii după „căderea comunismului“, dar marea şi haotica imigraţie economică din fostele ţări socialiste n-a fost nici azi resorbită pe deplin şi nici nu va fi vreodată; fără a mai pune la socoteală cerşetoria, prostituţia, delincvenţa şi gravele probleme sociale şi umane care au însoţit-o şi o însoţesc. Soldată cu salvarea băncilor, criza financiară mondială a transformat pretutindeni în lume statul social într-un câmp de ruine, iar singura forţă care ar mai fi putut rezista în faţa avansurilor ideologiei neoliberale, Sectorul public, a fost aproape neutralizată. Cu certitudine, România n-ar fi fost devastată economic şi nu ar fi pierdut trei-patru milioane de locuitori dacă neoliberalismul nu ar fi prins rădăcini în Europa şi dacă frontierele acesteia ar fi continuat să existe. Cei care o traversează azi din Sud spre Nord fără constrângeri dau o idee destul de clară despre ce ar însemna o lume fără frontiere şi oferă o explicaţie cum şi de ce s-a ajuns aici, şi nu e decât un început. Intervenţiile occidentale iresponsabile în Irak, în Afganistan, în Libia au spulberat frontierele, iar în Spaţiul Schengen ţări ca Italia şi Ungaria lasă să curgă valurile migratoare spre Nordul Europei. Nu sunt toţi „refugiaţi“ în sensul Convenţiei de la Geneva, iar scenele de mizericordie din oraşele şi ţările unde s-au hotărât sau nu să rămână difuzate de televiziuni şi răspândite în ziare ţin mai degrabă de o propagandă ieftină pentru buna conştiinţă a populaţiilor practic invadate. S-a mai văzut.
Autor: Constantin StoiciuApărut în nr. 532