Radu Mares, Când ne vom intoarce, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010
Am ajuns la acest roman incitata de câteva cronici elogioase si, evident, de prestigiosul premiu al Uniunii Scriitorilor pentru proza primit de Radu Mares in 2010. Decisiv insa a fost entuziasmul colegului de redactie Alex Goldis, cu care rareori s-a intâmplat sa am divergente de gust semnificative.
Presentimentul disocierii, de aceasta data, de verdictul lui Alex Goldis l-am avut de la primele pagini. Nu era un dezacord violent, ci mai degraba un aspect de teorie a romanului: Goldis vorbea, in cronica sa („Un roman exceptional“, „Cultura“, 2 iunie 2011), de „realismul“ cartii, iar mie imi parea ca asist mai degraba la relatarea scrisa a unor segmente cinematografice. Intrarea unui tren in gara, de pilda: „Desprinsa de garnitura ca sa-si refaca plinul de apa la pompa, locomotiva suiera scurt, si un nor dens de aburi imbratisa, acoperi toate vagoanele din partea din fata a garniturii. Cele doua siluete ale unicilor pasageri coborâti din tren putura fi, din cauza asta, doar ghicite, mai intâi ca niste umbre negre in norul de aburi“. Doua siluete ca umbre negre in norul de aburi al locomotivei nu mai reprezinta, astazi, o imagine „realista“, ci una culeasa din carti sau din filme; dupa cum un roman cu trasuri si domni inmanusati nu mai e roman realist, ci prelucrare livresca, fictiune istoriografica etc. Romanul balzacian – ca reflectare a problematicii socio-economice a epocii – ar trebui sa insemne astazi o scriere in care eroii sunt patroni de corporatii sau aspiranti, urcatori si coborâtori din SUV-uri sau, dupa caz, din metrou. Alt exemplu: „Pavajul curat al peronului lucea, dar luceau si obrajii rasi cu briciul la sânge, lucea si sticla afumata a cerului ud.“ Din nou: livrescul pur. Si nu problema unei judecati de valoare se punea aici, autorul conformându-se unei constrângeri generalisime: nimeni nu se mai poate raporta la o perioada pe care n-a trait-o altfel decât livresc/ documentar. Discutabila mi-a parut, asadar, la primul contact cu acest roman, doar receptarea lui ca „fresca“ sau ca „document“ al interbelicului românesc.
Prima lectura curge, in rest, fara alte mari provocari „teoretice“, simpla relatare la persoana a treia a unor evenimente plasate in interbelicul româno-bucovinean, in jurul anului de gratie 1935, când protagonistul Gavril M., proaspat numit administrator la o „ferma“ din Bucovina, descinde pe peronul garii din localitatea X. Miza aparenta a romanului este tratarea in cheie clasica (narator omniscient si omniprezent) a unei istorii „de dragoste si de moarte“, intr-un decor divers etnic si antropologic (suntem la granita dintre imperii), in care se amesteca deriva identitara si ideologia – tânarul cuplu Gavril M. si Katria (Ecaterina) Suhoverschi fiind sacrificat absurd pe altarul prigoanei legionare.
Dar autorul a vrut mai mult decât atât.
Naratorul unic-personaj
ca alibi al autorului
Autorul a vrut sa scrie un roman cu teza si in acelasi timp corect politic. Scris pâna atunci la persoana a treia, de la pagina 417 romanul vireaza brusc spre o naratiune la persoana intâi, narator revelându-se Tavi Vorobchievici, seful de gara al micii localitati de granita unde se desfasoara actiunea, care-si asuma intreaga relatare de pâna atunci. Asadar, intreg romanul este confesia acestui brav sef de gara, octogenar probabil, care vorbeste pret de 400 de pagini la persoana a treia (inclusiv in scenele in care apare si el ca personaj – „tânar abia trecut de treiscinci de ani“) si pret de inca vreo 60 la persoana intâi. Un argument solid pentru unitatea (i. e. monotonia) stilistica a romanului, asadar, si amorsa pentru traficarea unor pozitionari ideologice oricât de incomode.
El afirma ca intreaga naratiune a fost facuta pe baza confesiunilor dragilor sai prieteni, românul Gavril M. si nemtoaica-ucraineanca Ecaterina Suhoverschi; avem asadar o naratie la patrat, fapt câtusi de putin neobisnuit in proza literara moderna sau traditionala. Nici problema onestitatii acestui nou revelat narator nu supara: n-ar fi nici primul, nici ultimul locutor care se recomanda drept etalon al rectitudinii – profesionist in „duelul ideilor“, cu vorba „rea si muscatoare“ (si e crezut pe cuvânt: vezi cronica lui Daniel Cristea-Enache, „Good old times“, I-II, „Observator cultural“,
nr. 565-566, 2011: „Tânarul sef de gara de pe aceasta frontiera a României Mari, pirpiriu si totodata demn, curios si in acelasi timp selectiv si «elitist» in alegerea prietenilor este – s-o recunoastem – naratorul ideal in acest roman“). Mai mult chiar, lipsa detaliilor erotice, care-l face pe Paul Cernat („Un roman de la periferia Istoriei“, „Observator cultural“, nr. 579, 2011) sa se indoiasca de calitatea erotica a cartii s-ar explica tocmai prin caracterul explicabil lacunar al acestei confesiuni prin intermediar.
Suspiciunile apar in momentul in care, pus in garda asupra identitatii naratorului, reiei totul de la capat, cu alti ochi. Altfel suna acum prolepsa in care, anume parca pentru a-si intari onestitatea, naratorul se devoaleaza drept infloritor de povesti: „Despre toate astea va povesti el insusi, cu nenumarate inflorituri, nu peste mult, partenerilor de tarok cu care se aseza la masa in fiecare duminica seara, deocamdata fara sa-i treaca prin cap ce va fi mai departe“. Diavolul sta insa ascuns in alte detalii. Te intrebi cât de plauzibil e ca protagonistul Gavril M. sa-i fi facut cunoscut sefului de gara amanunte precum „colbul era gros de o palma“ ori felul in care se risipise, la o anume ora a zilei, fumul unei anume tigari; sau cât de plauzibil e ca indragostitii Gavril si Katria sa-i fi relatat si lui, sefului de gara, cu aceleasi amanunte, pretioasele povesti de viata pe care si le facusera cunoscute unul altuia, intr-un soi de tatonare prenuptiala. Apoi, cine a spus ce? Ce a aflat naratorul-cheferist de la Katria si ce de la Gavril? Imposibil de precizat: seful de gara seamana izbitor cu un romancier amator, care detine in linii mari o schema de plecare si pune restul de la el.
Dificultatea acceptarii unui asemenea narator creste cu cât adâncesti lectura: Gavril M. ii povesteste, de pilda, lui Tavi Vorobchievici impresiile primului contact cu mica localitate de granita si-i descrie ceea ce acesta din urma de buna seama ca stia de mult: cum arata casele, ulita, biserica. De parca i-ar fi transferat imaginile imprimate pe globul ocular, cu surpriza descoperirii lor pentru prima oara, de la peronul garii, pâna la cârdul de gâste care se leganau „ametite de caldura dulce a miezului de zi“ si pâna la infinitezimale psihice greu de cuantificat si cu atât mai mult de tinut minte si redat intr-o a doua forma, de alt narator: „simtea cum resturile nelinistii dinainte se dilueaza tot mai tare, pâna la disparitie. In locul lor (…) se instala mica ameteala a starii de bine, de nepasare, de pace, o falsa somnolenta voluptuoasa“; „vocile aveau (…) sunetul special al nerabdarii cu care se pregateste ceva deosebit pentru toata lumea“ etc. Sau ceva ce distinge doar privirea unui traitor aievea, netransferabil in povestirea (tacla) catre un prieten (poate doar in jurnal, dar nu stim ca Gavril ar fi tinut unul): „Locul era pustiu cât vedeai cu ochii, cu tufisuri incâlcite in câte un luminis. Mai era si pulberea luminoasa pe care o cern frunzisurile si câte o spartura deasupra capului prin care aparea un ochi albastru si pur de cer matinal“; „peste curtea vasta rasuna doar uguitul ca un latrat al sutelor de porumbei pititi in umbra uscata, fierbinte de sub streasina conacului“… Ca o umbra nedeslipita, ca un cip implantat in creierul protagonistului, Tavi are obsesia detaliului si a atmosferei, preocupat mai mult de aspectul literar al relatarii decât de onestitatea ei.
O fotografie fidela a unui jurnal intim al altuia, pe zile si ore, s-ar spune. Nu putea fi insa naratie la persoana intâi, odata ce personajul principal era sortit pieirii. Trebuia un martor, care sa retina si sa povesteasca totul, peste ani. Dar un martor care sa fi fost prezent si la cele mai intime detalii psihice – sau care sa le fi retinut pe acestea din povestirea protagonistului – nu e o solutie credibila. Caci ori fidelitate si ubicuitate de cip, de umbra nedeslipita, ori martorul care nu se teme a „inflori“ marturia altuia. S-a vorbit despre acest roman in termeni de „basm modern“ si, da, este un basm, in cea mai elementara acceptie, de basna, daca admitem solutia naratorului necreditabil Tavi V., laolalta insa cu prabusirea oricarei veleitati de roman realist, de fresca s.a.m.d.
Nici pomeneala, apoi, de fericitul tratament ambiguu al personajelor, de care au vorbit Alex Goldis si Daniel Cristea-Enache. Autorele, prin mandatatul sau, naratorul Tavi Vorobchievici, face eforturi uriase pentru a evidentia caracterul imaculat al protagonistilor, iar asta nu numai ferindu-i pe ei de greseli manifeste, oricât de veniale (Gavril M. nu bea, nu fumeaza, nu joaca tarok, nu dracuie, nu râde macar si indeosebi posteste, dovedind o cerbicie si o rigoare prea putin… românesti), ci facând la tot pasul cunoscut cititorului buna parere a celorlalti oameni de bine din roman despre Gavril M. sau despre Katria. De la profesorul Volcinschi, seful de gara Vorobchievici, preotul Posteuca, contabilul Onofrei si pâna la bucatareasa tiganca Tina – toti sunt traversati de revelatii asupra calitatii umane si morale a protagonistului, pe care nu ezita sa le exprime intr-un stil mai mult sau mai putin direct. Numai vatafii Raului – „omul mic si negru“, cu „privirea (…) neagra si rea, fara zâmbet“, alias seful de post Gogu Popescu, dimpreuna cu gorilele sale (ce alte iluzii sa-ti faci in privinta unor indivizi numiti Tilihoi si Prepelita?!) – cata sa doboare lujerii sanatatii morale absolute incarnate in „calugarasul“ Iliuta (pictat in prea stravezii culori christice) si in Gavril M. (spita de arhanghel!). Ce fel de om este, însã, acest Gavril M. care da fuguta la seful de gara pentru a-i turna o spovedanie gatita cu tot felul de elemente de „compunere“ scolara? Curatia sufleteasca a acestui personaj se imbina insa vârtos cu proasta crestere si cu tâfna inexplicabila: cum de accepti invitatia la prânz in casa viitoarei sotii si – imbiat cu de toate, dupa ce gazdele, cu toate rezerva lor, facusera pregatiri epocale – nu te atingi de mâncare sub pretextul ca „te rogi si postesti“? Scena ca atare, intinsa pe zeci de pagini, era probabil conceputa anume pentru a ingrosa câinosenia tatânelui fetei, românofob declarat, care, sfidator, refuza sa vorbeasca româneste la masa, si a pune in lumina natura diafana, spirituala, a prezumtivului ginere – un românas cuminte, „crestin imaculat“, care n-avea alt vis decât zidirea unei biserici pe mosia data lui in grija de un Stat intruchipat de instanta Camerei Agricole…
Alibiul acestei polarizari acute a personajelor pare sa stea tocmai in aceea ca romanul expune exclusiv si integral punctul de vedere al unui martor imperfect si sporadic, altfel spus, ca „Tavi Vorobchievici n’est pas moi, l’auteur“. Chiar si asa insa, faptul ca nu exista discurs alternativ – cu toate rezervele facute de narator: „se zice“, „am auzit ca“, „lumea spune ca“ etc. – face ca acest discurs asumat de un singur locutor sa fie, de fapt, identic, ca solutie narativa, unei banale expuneri la persoana a treia, omniscienta si omniprezenta, din traditia romanului clasic. Autorul nu poate fi prin urmare exonerat de suspiciunile de tezism. In fapt, Tavi Vorobchievici este chiar autorul si nimic nu ne impiedica sa credem asta. Daca ar fi fost un scriitor inteligent, Radu Mares ar fi sters orice urma a imixtiunii sale, ca alteritate auctoriala, in discursul personajului-narator unic. S-ar fi abtinut, de pilda, sa-i puna sub condei traite si vazute la care nu putea avea acces. Aceasta este, in fapt, proba nesustenabilitatii unui personaj-narator unic, in romanul discutat: identificarea unor detalii pe care nici Gavril M., primul filtru naratorial, si nici Tavi Vorobchievici, al doilea narator, n-aveau cum sa le cunoasca. Id est: proba ca exista un alt narator, omniscient, care insa, din varii pricini, nu doreste sa apara „in acte“. Si exemple sunt, din pacate, destule: de pilda, intruziunea in convingerile si trairile intime ale lui Onofrei, batrânul contabil al „fermei“, ce „Nu impartasea deloc graba tinereasca si rabdarea, care poate deveni de la o clipa la alta nesabuinta. Nu-i scapase nici aerul distrat, neglijent, parca dispretuitor cu care acest «baiat» rascolise prin hârtiile prezentate de el“ si alte asemenea, pe pagini intregi (pp. 94-98, de pilda, unde Onofrei e prezentat savurând solitar, deci fara martori, o tigara-doua si gândind una-alta despre nou-venitul „administrator“) – trairi la care Gavril nu ar fi avut acces decât daca Onofrei i s-ar fi spovedit la rândul sau, caz in care naratia lui Tavi Vorobchievici ajunge naratie la puterea a treia: povestea lui Onofrei povestita lui Gavril care i-o toarna, la rândul lui, sefului de gara… Oricum, prea multa tacla si confesie intr-un roman cu veleitati realist-istorice – adevarata „fresca“…
Gaselnita naratorului unic-sef de gara se dovedeste, in aceste conditii, mai degraba o solutie facila, care-l scuteste pe autor de chinul si dibacia fabricarii unor stiluri sau marci de discurs individuale, aducând in schimb un beneficiu semnificativ: sub pretextul disocierii autorului de narator, naratorul poate functiona ca tap ispasitor pentru „pacatele“ autorului. Bunaoara, fericitul Tavi, posesor al unei imunitati… naratoriale, n-ar putea fi acuzat de, sa zicem, antisemitism decât tot de o instanta a textului (din intâmplare, niciuna nu e dispusa la riposta). „La urma urmei, opineaza el candid undeva, cine introdusese moda asasinatului politic intr-o tara de tarani analfabeti care stiu sa se bata cu mâinile goale si-n cel mai rau caz cu topoarele, dar numai dupa ce au baut zdravan? Cine? De micutul ovrei care, hodoronc-tronc impuscase si el un ministru român nu mai pomenea nimeni“. Discursul lui Tavi Vorobchievici aduce aici suspect de bine cu ideile unui Radu Mares, care, intr-un articol de acum câtiva ani, sugera ca unele manifestari antisemite din istoria României recente sunt mai degraba inscenari din afara, puse pe nedrept „pe socoteala românilor“ ignoranti – ca si taranii analfabeti ai lui Vorobchievici – in practicile terorismului (v. „Pentru binele cauzei“, „Vatra“, nr. 9-10, 2007). Idem in chestiunea relatiei Bisericii cu Legiunea: preotimea, interpretata aici de popa Posteuca, se dezice de mijloacele sanguinare ale „zelotilor“ Capitanului, caci „tot ce au facut in anii din urma e strain de biserica stramoseasca“. Fie! Dar popa Posteuca – citim mai sus, cu vorbele blagoslovitului Tavi alias Radu Mares – e „oleaca las“! Sângerosi, instrainati, otraviti vor fi fost, dar nu si lasi, legionarii…
Putine romane mi-au mai dat, ca acest roman, senzatia ca distinctia narator-autor e doar o futilitate simandicoasa.
Cliseele identitare
Chiar sunt exploatate din gros, nu vad nimic care sa sugereze instrumentarea lor (auto)ironica de care vorbeste Daniel Cristea-Enache in articolul citat: tiganca, bucatareasa „fermei“, nu e prea curatica nici fizic, nici metafizic (se indeletniceste cu vrajitoria), neamtul merge dupa „reguli“, românul „fura“, jidovul face comert etc. – in tuse preluate apud – si la mare distanta de – un Sadoveanu, de pilda, ori de Arghezi (tiganca fiind numita ba Tina, ba Tinca) sau, fiindca e nevoie si de surprinderea unor caractere germanice, de la scriitorii ardeleni – Slavici sau Agârbiceanu. Jocul cu cliseele identitare, elogiat de cronicarul „Observatorului cultural“, nu e chiar atât de izbutit. Pariez, de pilda, ca atunci când a adaugat multiplelor virtuti ale calugarasului Iliuta refuzul de a-si bate mintea cu „ce vom mânca deseara“, naratorul alias autorul, cu vorbele biblicului Solomon in minte, a tintit accentuarea naturii caste, spirituale, a personajului. Doar ca seraficul slujitor al Celui de Sus nu pe postire si-a intemeiat refuzul, de vreme ce nu ezita, la ceas de seara, sa smulga si sa puna la jar câtiva „ciucalai“ de pe ogorul unui imbuibat – care in loc sa cugete la cele sfinte, s-a indeletnicit, se vede treaba, doar cu aratul si sapatul. Scena pârpalirii ciucalailor, când Iliuta si Gavril dezbat de zor legitimitati spirituale si nationale, s-a vrut probabil pura si idilica; un fel de Paradis in care ridici mâna si culegi de pe creanga, ridicând slava unui Dumnezeu care s-a ingrijit de nevoile creaturii sale. In fond insa, ca român verde ce se afla, Iliuta fura fara rusine, chiar pe sub nasul naratorului ocupat sa-i potriveasca tot felul de aluri christice. In aceeasi categorie a jocului cu cliseele identitare scapat de sub control – de data asta cu concursul unei evidente erori de tipar – se inscrie pasajul in care citim negru pe alb ca „jidovii“ vând „holera ssic!t falsificata“. Banala „holerca“ se transforma intr-o plaga crunta – in buna rezonanta cu celelalte clisee antisemite din paragraf. Numai ca, independent de ce va fi voit autorul in pasajul respectiv, plaga adusa de ovrei se dovedeste… falsa. Graba redactorului de carte (dar nici un critic atent ca Daniel Cristea-Enache n-a observat, citând pasajul respectiv, eroarea de tipar!) a creat aici o semantica noua, involuntara.
Tavi-Condei Vorobchievici
Sa abandonam insa discutia despre tezismul romanului si sa ne concentram asupra calitatii sale literare. Ca sa fiu in logica autorului, nu voi discuta despre cât de bun/ slab scriitor e Radu Mares, ci loctiitorul sau textual, seful de gara Tavi Vorobchievici. Sunt evidente, din prima, ticurile beletriste ale acestuia: emotia il „napadeste“, câmpia „se topeste in departari“, ferastraul „isi infige coltii in lemn“. Iata apoi ce vocabule fac parte din langajul „cheferistului“ de la periferia regatului: „cos sde trasurat elansat“, „energia misterioasa, fluidul care emana din corpul leganat“; „vegetatia navalnica cu agresivitatea ei insidioasa o mânca incet, milimetric“; „privi cu acelasi frison de nerabdare cerul curat, cu stralucirea lui dureroasa pentru retina“, apoi iarasi „retina“ (alt tic de scriitor, individul fara veleitatile autorlâcului spunând, simplu, „ochi“): lanurile de secara sunt inghitite de „flacara de spirt a departarii cu pâlpâitul ei orbitor care raneste retina“ etc.
Ca maestru al tensiunii, e insa novice: nu era greu sa-ti dai seama, de la primele pagini ale cartii ca eroul o va sfârsi „de tânar“ – fiind vorba de un roman politic, plasat in interbelic, nu era greu de ghicit nici pricina – caci naratorul a tinut cu tot dinadinsul sa dea de gol – prin exces de tabuizare – pronosticurile fatale ale tigancii chiromante. Agasanta e doar impresia naratorului ca-si introduce cu grija loviturile de teatru sau „secretele“. O adevarata propaganda a secretizarii si nenumirii traverseaza romanul, cu convingerea ca a spune unui lucru pe nume e plebeian, in schimb a face joc de glezne in jurul unui „mister“ aflat la mintea cocosului e arta inalta. Alex Goldis scrie ca „prozatorul nu surprinde doctrine, evenimente politice (…) si totusi o tensiune aproape irationala incepe sa-si faca simtita prezenta in psihologia si in preocuparile eroilor centrali“ – nu e insa o tensiune autentica, indusa de roman, ci de cartea de istorie, de faptul ca noi toti stim ce s-a intâmplat si ce a urmat in epoca. David Lodge critica odata o nuvela a lui Gogol gasind-o mai slaba decât altele intrucât miza pe inducerea unei atmosfere terifiante prin simpla vehiculare a vocabulelor „ingrozitor“ sau „terifiant“. Or, un text, daca stârneste spaima, n-o face in niciun caz prin simpla indexare nominala a starii cu pricina. Ce sa mai spui de romanul lui Mares, unde aproape totul e „misterios“ si „ciudat“ fara ca misteriosul si ciudatul sa poposeasca vreodata in text? La aceasta senzatie de misterioza ratata contribuie in mod sigur si puternica impresie de lectura post la lettre, de ingânare si aglutinare a unor formule cu adevarat de impact, nimerite de altii, inaintea lui („schimbarea la fata a României“, „delirul istoriei“, timpul care nu mai are rabdare etc.); iar daca portretul mamei lui Gavril M. are o forta – ea e intens tributara Vitoriei sadoveniene. Tavi Vorobchievici alias Radu Mares n-a facut decât s-o modifice in spectre neesentiale si, in mare, Sofica M. se retine ca o Vitorie trecuta la „pocaiti“.
„Când ne vom intoarce“ este, apoi, o constructie prea indatorata coincidentelor facile, croite pe calapod telenovelist sau, in cel mai bun caz, cinematografic: el si ea, in stepa inghetata, dau sa vorbeasca amândoi in acelasi timp, se fâstâcesc si rosesc…; in alta parte, se pomeneste de „farmecul electric unic al intâlnirii lor in câmp“, în peisaj hibernal; stânjeneii adusi de el in dar au aceeasi, azurie, culoare ca rochia, pardon, ca ochii ei… Mania coincidentelor si a vânarii de simboluri aiureste intr-atât lectura, incât esti indemnat sa le vezi peste tot, chiar si acolo unde nu sunt: Paul Cernat, de pilda, crede ca scena finala, a razbunarii Katriei pe ucigasii sotului, e „desfasurata – coincidenta – tot in decor iernatic inghetat“, desi autorul garnisise tot acest dramatism cu târâit de greieri…
Peste tot apar cogitatii pedestre, de „Formula As“ („sGavril M.t isi presimtea chemarea pentru un efort in plus si un dor mai de mult. Cât de mult? Atât de mult incât surplusul de forta necheltuit pe care-l stia incapsulat undeva in suflet sa poata fi daruit pâna la ultimul sau atom“; „Soarta e chiar succesiunea acestor semne ieroglifice presarate pe traseul care duce la deznodamânt si din care am reusit sa nu uitam doar o mica parte, poate nu cea mai importanta“), intr-un limbaj crispat de neologismele scrisului amator („ulterior“, „realiza“, „gen“ – „In acest gen de suflete s-a acumulat o inertie ingrozitoare“, „cam acelasi gen de nemultumire (…) traise si el“ etc.) si de un pasunism cenaclier persistent („mamuca improviza un culcus“, boii rumega „hipnotic“ etc.). Nu lipsesc din arsenalul virtutilor literare ale naratorului anacoluturile sau hipercorectitudinile specifice unei exprimari semidocte.
Suparator e si abuzul de prolepsa („va afla ulterior“, „isi va da seama pe urma“ etc.), desi rolul acesteia in cauza naratorului unic e de inteles. Ma tem insa ca, la Tavi Vorobchievici alias Radu Mares, scrisul precar nu e o simpla optiune narativa, ci o fatalitate.
Cele mai viabile literar sunt portretele ne-românilor: Wagner, disparutul fara urma, mos Onofrei, român, dar fidel inca mostenirii austriece, Herr Franz, patronul hulubilor – meticulosi pâna la autism, oameni de tabla, tãcãnind de rotite si zimti, purtatori de „esarfe“ si „corteluri“, dar si de mustati tunse scurt si suvite cazute in diagonala peste frunte, care lui Gavril M. ii amintesc „ceva confuz“ – sau mai degraba de cineva – caci daca personajul e confuzat asupra mustatii scurte si a suvitei, cititorul e, in schimb deja plictisit de stravezimea aluziei.
Mai mult o veleitate enumerativa, de inventar de obiecte si tipologii, decât una de constructie se poate recunoaste acestei carti. Sunt mai placute paginile in care contabilul si administratorul (re)descopera arhivele conacului si ale „fermei“ (nu inteleg insa evitarea sistematica a termenului „mosie“ sau „gospodarie“, in favoarea implauzibilului, in anii ‘30, „ferma“), „culcusul“ lui Wagner, soba cu usite si „cahle“, scrumiera facuta dintr-o „jumatate de obuz“, de pilda, ori in care sunt narate tabieturile nemtesti, decât scenele cu trosnet de harapnic si cavalcade prin stepa inghetata – melodramatice, emanând un romantism de bâlci sau de reclama la iaurt sârbesc.
Una peste alta, un narator cu mai multa vointa, decât putinta de a scrie bine, la care se adauga incapacitatea autorului de a sustine de la cap la coada autonomia acestui narator unic, de a nu se dizolva in el.
Concluzii
Exista oameni care pot fi confundati cu legionarii (i. e. in binele facut de acestia: in vocatia ridicarii de temelii si a ispravirii, in moralitate, pocainta etc.; nu si in rau insa, in vocatia supunerii, a mâinii croite pe pistol) si care, printr-o ironie a sortii, primesc aceeasi pedeapsa ca primii. Se intâmpla asadar ca Gavril M. sa cada ucis laolalta cu mai plauzibilul legionar Iliuta Motreanu, dupa cum se intâmpla ca tânara walkirie Katria sa-i ucida (fiind si ea ucisa?!) pe calaii sotului ei (câti si cum nu se stie, in final, naratorul pomeneste de patru cadavre). Adevaratii si falsii legionari sunt, asadar, tovarasi intru moarte; daca-i despartea ceva in viata, moartea ii apropie cu totul, iar in caruta jandarmilor cadavrele lui Iliuta si Gavril stau unul lânga altul.
Pentru sfârsitul sumbru al imaculatilor protagonisti, vinovata nu e stapânirea, nici Siguranta, nici vocea care ordona, nici bratul care ucide; vinovat e hazardul. Vinovata este, la urma urmei, fatala coincidenta „de program“ dintre simplii oameni de bine si legionari. Asa ar fi putut suna filosofia romanului, daca autorul n-ar fi tinut neaparat sa-si incununeze deznodamântul cu o dicotomie fara pic de subtilitate: de o parte moaste (legionari si nelegionari, tâmpla lânga tâmpla, contaminati, prin moarte, unii de (ne)vinovatia altora – „Curati si luminati“ e titlul capitolului final), de celalalta, stârvuri (ucigasii de legionari – caci, in ultima instanta, jandarmii din romanul lui Radu Mares nu plecasera la drum cu intentia de a ucide la nimereala niste oameni de bine…).
Teza autorului este in fond aceea ca exista un Rau si o orbire mai mari decât raul legionar, desi, francamente, intre natângii Tilihoi si Prepelita, pe de o parte, si „martirii“ Mota si Marin, pe de alta, nu e nicio diferenta: si unii si altii asculta de un stapân.
Simptomatica pentru relatia autorului cu teza romanului sau imi pare o scena dintre negustorul evreu Horovitz si noul sau musteriu Gavril M.: „Cât va dura discutia lor, Gavril M. se va tine la un pas distanta cu prudenta rece, taraneasca despre care invatase de mult ca e cea mai buna in asemenea ocazii. Avu grija insa ca fereala sa de vreo atingere, mica repulsie sa nu se vada. Sa nu fie ostentativa, jignitoare“. Aceeasi prudenta care-l opreste sa puna mâna pe pistol, ca legionar, il indeamna si sa se fereasca de atingerea spurcata a jidovului – o grija, de altfel, si a autorului, interesat ca micile sale „repulsii“ (sau adeziuni) sa fie prezente, fara stridente, dar si fara riposte decisive. O anume crispare de a nu gresi emana si acest roman; de a nu apasa prea tare pedala anti-antilegionarismului, o precautie, nu neaparat o arta, asa cum au scris entuziastii sai comentatori. Frica de tezism nu anuleaza tezismul romanului, il face doar mai putin ostentativ, jignitor, compromitator. Problema acestui roman nu este insa tezismul, caci arta – daca este – isi permite orice, ci o calitate literara indoielnica, minata de incapacitatea autorului de a construi un narator credibil distinct de sine insusi. Iar daca se va reprosa ca deficientele naratorului nu sunt de imputat autorului, raspund ca, in acest caz, si laudele (respectiv premiul USR s.cl.) ar fi trebuit acordate tot bravului Tavi Vorobchievici, nu lui Radu Mares.