Tudor Hagi Tudorache zambea visator in imbelsugata sa pravalie. Nu era timp de zabava, dar, pentru batranul negustor, pentru o clipa, timpul s-a topit si viata intreaga i s-a asternut in fata. Fiul de taran de odinioara, al carui nume era de fapt Tudor Tudoran, era imbracat acum cu un costum frumos si bogat, cu giubea imblanita cu samur, anteriu si un brau de matase si era nedespartit de mataniile lui din cel mai fin chihlimbar. Avea o viata de familie implinita si o afacere cum putini se puteau lauda.
Varietatea si abundenta marfurilor si a clientelei, legaturile cu strainatatea, flerul in afaceri si buna organizare, dar si idealul de stapan pe care il intruchipa pentru ucenicii si slujitorii lui il faceau cel mai stralucit exemplu al marelui comert al vremii lui. El stia asta si, uneori, pe furis, fara sa exagereze, se lasa in voia acestui sentiment de implinire totala, dar din care isi revenea destul de repede. Pragmatismul meseriei lui sta de paza. Apoi, parca, musteriii veniti zaboveau cam prea mult. Batranul si bogatul negustor isi indrepta privirea spre grupul de la tejghea, dar ciracii si vanzatorii sai reusira repede sa-i multumeasca pe galagiosii cumparatori. Negustorul ofta usurel, cu un zambet tacut in coltul gurii, caci stiut e ca de priceperea, ravna si cinstea negustorului depinde succesul intreprinderii sale, lucru pe care il cunosteau si cei aflati in slujba sa si care voiau sa-i calce pe urme.
Comerciantii purtau in actele redactate in limba slava numele de „cupeti“ (adica negustori, din „kupiti“, „a cumpara“), cuvant care s-a pastrat si astazi – chiar daca nu se mai foloseste ca altadata – sub forma „precupet“ (1). Mai vechi decat „cupet“, provenind din fondul romanic al limbii, este termenul „negutator“ (negotiatorius), pastrat pana astazi cu forma „negustor“ (2).
La inceput, negustorii au desfasurat o activitate mai mult ambulanta, ei fiind cei care alergau dupa clienti, si nu invers. Prosperandu-le afacerile, comerciantii norocosi, chiar daca plecau mereu dupa marfa la Lipsca, Stanbul ori Paris, au deschis in Bucuresti puncte fixe unde isi vindeau produsele. Si astfel lucrurile s-au schimbat pentru a doua jumatate a secolului al XIX-lea, comertul bucurestean imbracand doua forme: comertul stabil si comertul ambulant. Comertul stabil presupunea existenta unei firme si a unui spatiu inchiriat sau particular, unde se putea desfasura activitatea propriu-zisa de comercializare a diferitelor produse. Comertul ambulant avea ca loc de manifestare strada, fiind necesara si o autorizatie din partea oficialitatilor pentru a fi practicat.
Comertul stabil
In lucrarea sa, „Istoria comertului“, Mihai Iorgulescu preciza foarte clar cauzele aparitiei comertului stabil: „Cand comertul devine o meserie consolidata si unanim recunoscuta ca utila, cand el apare ca o functie economica nationala prin serviciile aduse tuturor, apare si negustorul cu dugheana si firma la care vine clientul“ (3).
Daca inainte vreme obiceiul era ca negustorul sa vina la boier acasa cu bocceaua cu marfuri in spinare, cu timpul, boierul si – mai ales – boieroaica au inceput sa mearga la negustor, acesta din urma randuindu-si o pravalie unde-si avea marfurile si isi primea musteriii.
Despre comercianti se spunea ca nu produc, nu creeaza un lucru de valoare, ci dau valoare lucrurilor realizate de altii. Cu toate acestea, practicarea comertului implica o temeinica pregatire, ea nefiind o indeletnicire atat de usoara pe cat s-ar parea (4). Formarea unui viitor comerciant incepea din copilarie. Majoritatea erau baieti de la tara, dar nu lipseau nici cei nascuti in capitala. Aveau in jur de 12 ani si se angajau pe trei ani ca baieti de pravalie, cu casa, masa, spalat, si cel mult 140 lei pe an. Cei mai dezghetati, dupa un an sau doi, deveneau tejghetari la casa, iar dupa trei, deveneau vanzatori. Atunci erau chemati parintii tanarului si se tocmeau pe anul urmator, dupa aptitudinile baiatului. Spre exemplu, la bacanii aveau cautare baieti mai voinici, la lipscanii, cei mai ageri, mai vorbareti. Suma tocmelii varia in jurul a 400 de lei. Se facea invoiala pe un an sau doi si, dupa aceea, urma o alta tocmeala pentru o noua perioada. Pe acesti bani munceau baietii pana erau luati la armata. Dar nu se foloseau deloc de ei, toata suma fiind pastrata de „jupan“ si destinata inceperii mai tarziu a unei negustorii pe cont propriu. Astfel, ei puteau sa-si deschida singuri, ori in tovarasie, o pravalie. Au fost destule cazuri cand unii au ajuns gineri, asociati sau succesori ai stapanilor, devenind proprietari sau coproprietari ai firmelor unde intrasera ca ucenici (5). Unul dintre cele mai elocvente exemple a fost cel al bogatului negustor Tudor Hagi Tudorache. Acesta, slujindu-si cu credinta jupanul, pe Tudorache Hagiu, i-au ramas, la moartea acestuia, intreaga pravalie, cu tot ce era in ea, si toata averea. A existat insa si o conditie respectata cu sfintenie, ca tanarul jupan sa poarte numele binefacatorului sau.
Astfel, mari negustori au fost, chiar daca destul de putini, si dintre romani si nu neaparat fii de negustori, ci si de tarani, care au muncit de mici pentru a-si face un viitor stralucit.
Tinerii negustori de succes se casatoreau de regula cu fete de negustori si, odata cu ascensiunea in afaceri, cumparau case, mosii, paduri. Marfurile si le aduceau de la Lipsca, Paris ori Viena. Avand bani, puteau sa plateasca cate un comisionar si adesea renumiti agenti de cumparare de marfuri de la Viena ori Paris, cum era, spre exemplu, celebrul comisionar Rotschild, lucrau pentru bogatii de acum negustori romani.
Odata starea materiala asigurata, la fel ca si cea sociala, unii dintre comercianti au inceput sa faca si politica. Au fost senatori si deputati, au indeplinit functii inalte in Primaria capitalei, alesi in cadrul Camerei de Comert, precum si intr-o serie de comitete si comisii comerciale si bancare, ori altele care n-aveau de-a face cu negustoria, cum a fost cazul marelui negustor roman Stancu Becheanu (21 mai 1826 – 10/23 mai 1907), a carui cariera a fost realmente fulminanta. A fost si decorat cu „Coroana Romaniei, Comandor si Mare Ofiter“, distinctie care in acele vremuri rar se putea obtine. Nu trebuie uitat si faptul ca toti marii negustori romani, fara exceptie, faceau importante danii catre biserici.
Neuitand nici o clipa de unde au pornit, ei isi puneau si fiii la treaba. Pentru a invata meseria tatalui, acestia erau obligati sa treaca prin toate fazele, pornind de la conditia de baiat de pravalie, nefacandu-se „nici un rabat de la aceste faze in care copilul trebuia sa dovedeasca pricepere si harnicie pentru a ajunge un stapan priceput, cunoscator al tuturor amanuntelor de organizare ale unei mari case comerciale, dar mai cu seama de a fi un stapan drept si bun fata de slujitorii sai“ (6).
Daca unii dintre negustori erau analfabeti, si totusi geniali in arta cifrelor, altii aveau stiinta de carte si stiau si limbi straine. E cazul lui Nicolae Kirilof (1775-1849), roman de origine, pe numele lui adevarat Nicolae Chiru, care isi schimbase numele, se pare, pentru a-si usura afacerile pe care le avea mai ales cu Rusia. De altfel, acest negustor mai merita a fi mentionat si datorita inteligentei sale si a intuitiei in afaceri, el orientandu-se spre comertul cu blanuri din Rusia, cand putini se gandeau la acest lucru, fapt care l-a imbogatit rapid. Blanurile de samur si de vulpe argintie din Siberia, dar nu numai ele, foarte cautate in Europa, au fost duse de Chiru-Kirilof din Rusia la o tabacarie din Lipsca, renumita pentru metodele deosebite de lucru. De acolo blanurile „samuri muscalesti, cacom (ermina), vulpi negre, vulpi albe argintii, sangeapi negri, jder, ras“, extrem de bine si ingrijit tabacite, luau drumul Bucurestilor la Hanul cu Tei, unde, datorita calitatii superioare a lor, toata lumea buna se inghesuia sa le cumpere.
Inainte vreme, obiceiul nu era ca boierii sa intre in pravalii sa cumpere, ci sa trimita vorba negustorilor sa vina cu marfa la ei, pentru ca nevestele lor sa poata alege in voie tot ce isi doreau, ori aveau nevoie. Negustorii, direct interesati, fie veneau ei, personal, fie trimiteau baietii de pravalie si vanzatorii principali cu tot ceea ce considerau a fi mai bun, indesat in boccele. Marele negustor Tudor Hagi Tudorache a gandit si un comert ambulant pe scara larga in afara Bucurestilor. Astfel, el a organizat o serie de carute mari cu coviltir, trase de cai, in care marfa era asezata pe rafturi, ca in magazin, si care erau trimise prin sate. Marfurile au avut mare succes, ele raspunzand nevoilor din gospodariile taranesti. Acesti vanzatori ambulanti se numeau „mamulari“ si erau asteptati cu nerabdare de toti satenii, dispusi sa cumpere ce aveau nevoie, ori macar sa priveasca belsugul de produse, daca buzunarele le erau prea goale.
Onestitatea in negustorie inainte vreme era definitorie. De multe ori marfa era data doar pe baza cuvantului dat, care atarna foarte greu in lumea negustoreasca. Se stabileau termene pentru plata datoriei si se batea palma. Multi nici nu asteptau sa se ajunga la scadenta, platindu-si datoriile inainte de termen. Rare erau cazurile in care negustorii nu plateau la timp, acest lucru echivaland de fapt cu excluderea lor din comert. Comerciantii romani s-au bucurat intotdeauna de o mare incredere nu numai in tara, ci si – mai ales – in afara. Aceasta incredere a fost probata indeosebi dupa marele incendiu din 1847, cand multor negustori le-a ars toata marfa pe care o aveau prin hanuri si pravalii. Ei s-au trezit dintr-o data aproape saraci, dar cu ce-au mai putut strange si-au platit datoriile de pe pietele europene pana la ultimul ban, motiv pentru care au fost creditati in continuare si si-au refacut averile, cum a fost cazul negustorului Hagi Tudorache, cel care-si luase numele de la mesterul sau grec, pe care il si mostenise.
Odata cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, s-a constatat o inrautatire a raporturilor sociale existente in cadrul comertului; negotul de odinioara, bazat pe cinste si corectitudine capatand o alta turnura, dupa modificarile semnificative suferite de societatea romaneasca si infiltrarea in sistemul comercial a numerosi negustori dubiosi. Daca, pana in anul 1830, comertul din Bucuresti s-a desfasurat in hanuri, in cele cateva piete si, periodic, in targuri, iarmaroace si balciuri, dupa aceasta data au inceput sa se deschida pravalii ai caror proprietari erau mai mult strainii. Cum una dintre libertatile de care s-au bucurat acestia in tara la noi a fost libertatea comertului, nu era de mirare ca majoritatea erau negustori. Monopol al celor veniti din afara, comertul a fost considerat o ocupatie usoara si destul de profitabila pentru cei care il practicau. Afacerile negustorilor greci, turci, armeni, bulgari, sarbi, germani, evrei etc. au prosperat de-a lungul timpului, iar numarul tuturor celor care se ocupau de negot a devenit tot mai mare. „De aceea tara in care sa fie mai numerosi comercianti decat in Romania – nota Xenopol – nu este pe lume, si mai ales nu este tara in care procentul platit comerciantului sa fie asa de urcat“ (7).
Conditiile s-au schimbat si pentru cei care incercau sa castige o paine ori sa-si faca un nume. Copiii si tinerii trebuiau sa munceasca din greu si sa asculte orbeste de stapan, mai ales cei cu familii sarace, care nu le puteau fi de prea mult ajutor. Odata intrati la stapan, acesta le era si tata, si mama. Despre ei, despre calfele si baietii de pravalie, scria Henri Stahl: „Sarman copil! Slab, nedormit, batut si ocarat, in contact ziua si noaptea cu betivi scandalagii, hidosi; cu sortu-i-batista murdar, nu cred sa fie copil mai harnic si mai nenorocit decat sarmanul baiat de pravalie“ (8).
Cu toate neajunsurile ivite, progresul comercial era vizibil si semnificativ. Chiar daca si in a doua jumatate a secolului al XIX-lea o buna parte dintre negustori continuau sa-si vanda marfurile in pravaliile inchiriate in hanuri, incepuse totusi sa se simta tot mai pregnant nevoia de innoire. Astfel, au fost amenajate noi spatii, moderne si luminoase, adecvate unui comert in pas cu vremurile. A aparut si reclama. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, s-a observat faptul ca marile magazine au devenit tot mai multe, tinzand treptat sa ia locul micilor magazine. Marile magazine, cu vitrine feeric luminate, pline de marfuri diverse ori specializate, au ajuns, in primele decenii ale secolului al XX-lea, sa satisfaca cele mai diferite gusturi. Unele aveau preturi destul de rezonabile (deoarece nu se plateau dobanzi la capitalul investit in marfuri) si personal specializat, capabil sa ofere informatii clientilor in legatura cu marfurile expuse, reprezentand astfel rivale de temut pentru micile magazine, cu vitrinele lor prost luminate si cu marfuri mai putine si mai scumpe (9). Micul si marele negustor, aflati fata in fata intr-o lupta surda, aveau un neinduplecat arbitru: publicul consumator. In fata acestuia se desfasura un adevarat ritual de convingere, in care un prim rol il avea vitrina, reclama vie a magazinului, caci „icoana magazinului, e podoaba strazilor… La vitrina rad fericitii, plang dezmostenitii“ (10). O inovatie a fost aparitia magazinului universal cu preturi fixe. Romanii, invatati cu mentalitatea orientala, n-au privit cu ochi buni aparitia acestui magazin, uimiti fiind cum se poate sa cumperi ceva fara sa te tocmesti la pret. Nu-i dadeau acestui tip de magazin prea multa vreme de trait. Cu toate acestea, el a rezistat si s-a si perpetuat.
Pravaliile si magazinele, in afara faptului ca s-au tot inmultit, au ajuns sa se si specializeze intr-o anumita masura. In acest fel, proprietarii au inceput sa fie numiti fie dupa locul de unde se aprovizionau ori dupa cel de provenienta – lipscani, gabroveni, brasoveni –, fie dupa produsele vandute: bacani, bijutieri, palarieri, matasari, sticlari.
(va urma)
Note:
(1) C.C. Giurescu, „Istoria Bucurestilor“, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979, p. 251.
(2) „Dictionarul explicativ al limbii romane“, Editura Academiei, 1975, p. 593.
(3) Mihail Iorgulescu, „Istoria comertului“, Editura „Ancora“, Bucuresti, 1926, p. 5.
(4) Prezeanu, „Virtutile unui comerciant“, in „Comertul liber“, anul I, nr.4, Bucuresti, 5 iulie 1928, f.1.
(5) Ionyon, „Functionarul comercial“, in „Comertul, industria si finantele“, anul VI, nr. 26-27, Bucuresti, 28 iulie 1926, f.3.
(6) Dr. Nicolae I. Angelescu, „Negustorii de odinioara“, Institutul de Arte Grafice „Luceafarul“ S.A. Bucuresti, 1931, pp. 4-5.
(7) A.D. Xenopol, „Studii economice“, Tipografia Steaua Romaniei, 1879, p. 143.
(8) Henri Stahl, „Bucurestii ce se duc“, Editura Do-minor, 2002, Bucuresti, pp. 93-94.
(9) St. Cosambescu, „Comertul in mare, comertul in mic“, in „Comertul, industria si finantele“, anul III, nr.1, Bucuresti, 7 ianuarie, 1923, p. 1.
(10) I. Radian, „Vitrina“, in „Comertul, industria si finantele“, anul III, nr.13, Bucuresti, 9 aprilie 1923, p. 1.