Marele meu Profesor D.D. Rosca, la unul dintre exemplarele lui Cursuri de Istoria Filosofiei, a formulat enuntul „Daca o idee este gândita pâna la capat, ea poate fi si exprimata cu suficienta claritate“. De altfel, cursurile pe care le tinea (sus-tinea) erau ele insele un model de claritate a expresiei si de precizie a termenilor. Enuntul lui D.D. Rosca poate fi dezvoltat, dar, ascultând indemnul lui Aristotel, sa incepem cu precizarea termenilor, in acest caz cu adjectivul „clar“.
Ca si in toate celelalte cazuri, „Dictionarul“ lui Vasile Breban defineste intelesul cuvintelor pe niveluri, de la simplu catre complex, de la fizic catre meta-fizic. Astfel, primul inteles al cuvântului „clar“ este „care se distinge bine; limpede, pur, transparent; (despre aer, cer) senin, luminos“. Al doilea inteles ramâne tot pe plan fizic, dar angajeaza sonoritatea lumii: „(despre sunete, voce) care rasuna distinct“. Cu al treilea inteles urcam pâna la Idee, la gând, asadar in mediul meta-fizic, unde avem sensurile: „usor de inteles; lamurit; evident“. Constantin Noica afirma ca noi oamenii trebuie sa ne „lamurim“ nu numai gândurile, ci si trupurile, daca tot exista expresia populara „lamura trupului“. Intelesul cuvântului „clar“ este relativ clar inca la nivelul vorbirii comune, de unde si expresiile „clar ca apa limpede“ sau „claritate de cristal“. Un echivalent recent al claritatii este transparenta, care poate fi si a ferestrei, dar si a unui proiect politic.
Antonimul lui „clar“ il da cuvântul „obscur“. Si el este definit mai intâi pe plan fizic, unde avem: „lipsit de lumina, intunecos“. Dar al doilea inteles urca in meta-fizic, in Idee, respectiv in gând, care poate fi „nedeslusit, nelamurit, greu de inteles, neclar“. In sfârsit, marginal, cuvântul „obscur“ mai inseamna si „necunoscut sau putin cunoscut; fara merite sau calitati deosebite“. In limbajul nostru, al treilea inteles tine de fundalul anonim, nu de relieful personalizat.
Daca ne intoarcem acum la enuntul lui D.D. Rosca, vom recunoaste ca este mai putin clar ce anume este o idee, respectiv un gând. Chiar „Dictionarul“ invocat ne ofera mai multe sensuri, incât riscam sa ne incurcam intre ele. Vom spune deci simplu, potrivit primului sens din „Dictionar“, ca o idee sau un gând este „un produs al gândirii“, deci nu al imaginatiei sau al sensibilitatii afective. De altfel, la nivelul vietii cotidiene, recunoastem relativ repede daca cineva are sau nu are o idee. Daca nu o are, el se afla doar „in treaba vorbei“, cum ar spune cronicarul. Dar, cu referinta la idee, trebuie sa facem distinctia intre gradele de profunzime ale diverselor idei, iar aici ne intâlnim cu dubletul „profund“ – „superficial“, respectiv „de adâncime“ – „de suprafata“.
Combinând dubletele clar-obscur si profund-superficial ajungem la o tipologie cu cel putin patru alternative:
1) Exista idei care sunt exprimate obscur, dar sunt profunde. Este cazul lui Heraclit, invocat chiar de catre D.D. Rosca. Heraclit era numit si „obscurul din Efes“. Socrate insusi, tânar fiind, l-a citit pe Heraclit, iar marturisirea lui este impresionanta, inclusiv prin profunzimea si claritatea ei. Dupa lectura cartii lui Heraclit, Socrate ne spune ca ceea ce a inteles din textul lui Heraclit este excelent, iar ceea ce nu a inteles presupune ca este la fel de excelent, numai ca trebuie sa fii „un inotator din Delos“ pentru ca intrând in profunzimea lui Heraclit sa iesi cu bine din ea. Inotatorii din Delos erau sportivii de performanta care puteau traversa inotând, pe sub apa, intreaga strâmtoare a Bosforului. In interpretarea lui D.D. Rosca, aceasta „profunzime obscura“ sau „obscuritate profunda“ se datoreaza faptului ca gândirea lui Heraclit era atât de adânca si de noua, incât ea nu putea fi exprimata prin conceptele proprii timpului sau cultural. De aceea, el a recurs la expresii sibilinice si la metafore. Este interesant ca D.D. Rosca il includea si pe Hegel in aceasta prima clasa, autorul „Stiintei logicii“ fiind cunoscut pentru „carapacea“ conceptelor sale. Dar, D.D. Rosca l-a studiat profund pe Hegel, altfel nu putea scrie teza de doctorat „Influenta lui Hegel asupra lui Taine“, teza de valoare si de referinta europeana, citata si azi. Si nu putea face, evident, excelenta traducere a lui Hegel in româneste. Aici D.D. Rosca marturiseste ca, aproape impenetrabile la prima lectura (de unde si metafora cu „carapacea“), Hegel devenea tot mai clar dupa ce treceai sub „carapacea“ conceptelor sale. De altfel, Hegel foloseste cuvintele din limbajul comun, numai ca le coreleaza in constructii sintetice („blocuri lexicale“), pentru a reliefa sensuri noi, necunoscute. Este vorba, asadar, de o „obscuritate“ aparenta, una de suprafata si provizorie.
2) Exista idei care sunt si profunde dar sunt si clar exprimate. Aici ne intâlnim cu modelele clasice, clasicismul fiind inteles, in acest caz, ca un acord optim, respectiv ca un echilibru intre continut si forma, intre un sens si expresia lui. Galeria modelelor merge aici de la Aristotel, prin Toma din Aquino si Kant, pâna la Bergson sau Hartmann. Goethe marturisea ca atunci când citeste o pagina din Kant are senzatia ca „intra intr-o camera luminoasa“. Dar modelul exemplar este aici Descartes, care si face filosofia ideilor „clare si distincte“. Cândva, Constantin Noica m-a intrebat cu o unda de repros: „Ce tot ai cu Aristotel, este mai bine sa-l adâncesti pe Platon!“. A fost unul dintre putinele puncte in care nu am cazut de acord. Pentru mine, Aristotel a fost si ramâne la fel de profund ca si Platon, dar beneficiaza in plus de claritatea de cristal a expresiei, de simtul gradelor si al nuantelor estimate exact, care la Platon sunt sau implicite, sau exprimate metaforic.
3) Exista idei superficiale, plutind peste „suprafata lucrurilor“, care sunt insa exprimate foarte clar. Post-modernismul, care reduce oricare entitate la „suprafata“ ei, fie ea si semnificativa, intra in aceasta categorie. Dar intra aici si cercul aproape fara circumferinta al cliseelor, al „locurilor comune“. Cine „gândeste“ in clisee, de fapt nu gândeste cu adevarat. I se pare doar lui si celor de o seama cu el ca gândeste. Este si comod si fara riscuri sa preiei „monezile curente“ care circula usor si repede pe „piata vorbirii si gândirii“, in loc sa faci efortul de a ajunge la un gând nou, mai ales intr-o situatie noua. Asa numitul „limbaj de lemn“ nu este altceva decât expresia unei „gândiri de lemn“, a unei gândiri „inlemnite“ sau „intepenite“. Si, ca sa iasa din „intepenire“, ea devine foarte adesea doar „intepata“. Pe urmele excelentei carti „Limbajul de lemn“, se considera ca acest limbaj functiona doar „pe vremea comunistilor“. Daca este folosita metafora cu „lemnul (in pofida devastarii padurilor), se poate observa ca „limbajul de lemn“ a fost doar inlocuit cu un alt limbaj, unul de „neo-lemn“. Doar cuvintele se schimba, cliseele ramân si nu se mai stie daca oamenii folosesc cliseele sau ele ii folosesc pe ei. In acest sens, este si nu este surprinzatoare frecventa cu care Victor Ponta, spre exemplu (si nu numai dânsul, desigur), foloseste cuvântul „clar“. Dar frecventa cuvântului „clar“ nu poate masca lipsa de claritate a ideii care nu este cristalizata. De aceea, ascultatorul sau cititorul, dupa câteva secvente verbale, mai mult sau mai putin coerente, nu poate sa spuna decât ca „e clar ca nu-i clar“.
4) Nu putea lipsi din tipologie, ba chiar este foarte frecventa pe „piata gândirii si vorbirii“, situatia in care expresia este obscura, hermetica, insa sub ea gasim o palida idee, absolut superficiala sau nu gasim nici un fel de idee, ci numai iluzia ei. Se pleaca de la premisa psihologica falsa, potrivit careia cu cât esti mai „hermetic“ cu atât esti mai profund. Situatia, chiar „bogata“ fiind, ia cele mai variate ipostaze, care se distribuie intre „pretioasele ridicole“, cu limbajul lor „pasaresc“, si limbajul „aiurit“ al interpretilor si comentatorilor care, incercând sa ne spuna totul, reusesc sa nu ne spuna decât nimicuri. Aici intra, desigur, si „Betia de cuvinte“ teoretizata de catre Titu Maiorescu.
5) Aceasta tipologie se intersecteaza partial cu o distinctie pe care Tudor Vianu o face in „Estetica“ sa, cu referinta la forma de expresie. Oricare expresie (verbala sau non-verbala) are o dubla functie: una tranzitiva, intrucât ea vizeaza ceva si se adreseaza cuiva, dar si una auto-reflexiva, intrucât in si prin ea se exprima cineva (chiar autorul expresiei). Acum, continua Tudor Vianu, daca accentul cade pe functia tranzitiva, expresia risca sa devina banala, iar daca accentul cade pe functia auto-reflexiva, expresia risca sa devina hermetica. Dar in „Problemele metaforei si alte studii de stilistica“, Tudor Vianu face o alta distinctie care vizeaza continutul expresiei. Recurgând la o comparatie intre conceptul teoretic si metafora poetica, autorul conchide: „Metafora apare deci ca o etapa in procesul generalizarii, dar nu una care se dezvolta neaparat intr-o generalizare a inteligentei. Rolul spiritual al metaforei este tocmai acela de a exprima acele asemanari dintre lucruri care nu pot deveni obiectul unei generalizari teoretice“ (p.94). Prin structura ei bi-valenta, metafora este clar-obscura, pentru ca ea dezvaluie si concomitent ascunde. Dar acest clar-obscur, echivalent cu clar-obscurul lui Rembrandt este clar chiar in calitatea lui de clar-obscur. Metafora nu poate fi reprezentata, pentru ca ea coreleaza doua imagini eterogene, dar poate fi intuita, pentru ca este in adâncul ei unitara.
5) In a cincea modalitate a tipologiei, continutul este profund, iar forma de expresie este clar-obscura, in inteles rembrandtian. Daca metaforismul este o proprietate generica a culturii (Lucian Blaga), atunci a cincea modalitate este constitutiva oricarei forme a culturii, fiind o punte de tranzitie (de cruce si de rascruce) intre traditie si inovatie, intre cunoscut si necunoscut.