O revistă – Apostrof – m-a invitat să definesc cititorul (meu) ideal. Am încercat, dar mi-a fost destul de greu să fac portretul cititorului ideal. Când vreau să-l portretizez, mă trezesc între două dileme, două imagini, poate două necunoscute: un cititor abstract, singur ca persoană, absurd dacă ne gândim că o persoană poate fi înghesuită într-o abstracţiune, şi eu, cititorul pe care îl cunosc cel mai bine, făcut din carne, oase şi lecturi, plin de contradicţii şi greu de aproximat.
Gândindu-mă la cititorul acela unic, ideal, care are toate atributele cerute de o lectură participativă şi parafrazându-l pe Eminescu, mă pot întreba: unde voi găsi cititorul ce-mi citeşte adevărul? Întrebarea rămâne retorică.
Există situaţii, desigur, când – ca autor de text literar – îţi poţi găsi împlinirea de receptare în lectura făcută de prietenă, iubită sau soţie (respectiv, prieten, iubit sau soţ, în cazul… poeteselor, nu?), dar câţi scriitori îşi găsesc împlinirea într-o iubire perfectă? Cei rămaşi singuri îşi caută împlinirea de lectură într-o abstracţiune. Sătui de însingurare, vor visa un lector plural. Se vor consola mizând pe un număr cât mai mare de cititori. Cititorul ideal va fi dat de un număr maxim de persoane aplecate peste cărţile lor. Vor fi fericiţi să aibă „tiraj“, un tiraj purtat pe umeri de o masă absolută de cititori. Numai că, hélas!, în marele nostru univers există un singur Autor despre care se poate spune că e citit de toate sufletele. Citit, uneori chiar greu de înţeles, dar crezut (pe Cuvânt).
Nu mă iluzionez crezând că pot spune cum arată cititorul meu ideal. Sper să existe, printre cei care îmi cumpără cărţile sau le primesc cu dedicaţie, din partea mea, printre cei cu care mă mai întâlnesc la o lansare de carte, o „manifestare“ literară, o lectură publică. Uneori apare între noi o boare de însufleţire. O idee de lectură. Poate un dialog. Un dialog pe care îl sper dezvoltat prin intermediul cărţilor. Dacă n-aş crede că există (şi) un asemenea cititor, mai ales unul cu care nu mă voi întâlni niciodată faţă în faţă, nu aş scrie. Ce rost ar avea să-mi petrec viaţa scriindu-mă, în speranţa că voi avea cândva timp să mă citesc?
Citesc tot ce văd!
Cititorul meu ideal nu are chip. El e neînchipuit. Dar îl bănuiesc ca fiind foarte concret. Îl caut fără să-l definesc precis. Acesta descinde hotărât dintr-o nebuloasă, venind spre mine în timp ce eu înaintez spre el. Astfel ne (în)scriem într-o constelaţie. Frumos spus, nu prea uşor de crezut…
Numai că, atunci când întorc gândul spre mine, trebuie să mă întreb ce fel de cititor sunt, totuşi, eu? Unul care citeşte ca să înveţe cum să scrie? Unul care vrea să vadă despre ce să nu mai scrie? Unul care citeşte ca să spună altora – suprem orgoliu – ce să citească? Unul care citeşte din pură plăcere sau dintr-un viciu pe care nici nu ştie cum să-l definească? Numai că eu – precum semenii mei – nu sunt doar un cititor de cărţi. Şi nici doar un cititor în stele, visător. Cât mă ţin puterile, încerc să citesc tot ceea ce se desfăşoară în jurul meu. Oare văd tot ceea ce citesc?
Trăim într-o societate a vizualului, a vederii ce se vrea desluşită sau, de ce nu, desluşitoare, în care, văzând, încercăm să înţelegem, să decriptăm ceea ce ni se arată. Nu doar ceea ce ni se arată „De Sus“, într-o cheie, dacă mi se permite, religioasă, ci imaginile care vin mereu peste noi, copleşitoare, încărcate de tot felul de semne. Încărcate, deja, de tot felul de tălmăciri. Gata făcute. Pline de mistificări, din al căror hăţiş e greu să mai ieşi.
Mare lucru este să poţi ieşi, dumirit, din hăţişul semnelor vremii. Toţi îţi vorbesc cu înţelesuri. Nu numai scriitorii. Toţi folosesc un limbaj dublu, „transpuşi“ într-un discurs compus dintr-o parte secretă, greu accesibilă, şi o parte, în aparenţă, total „denotativizată“, referenţială, pe care o vezi şi parcă inima te îndeamnă totuşi să n-o crezi. Cum poţi să spargi platoşa de minciună a unui asemenea discurs dacă nu venind cu exerciţiul lecturii cărţilor, care are o funcţie dublă – informativă şi revelatorie – şi care îţi oferă deliberat privilegiul punerii sub semnul întrebării a tuturor evidenţelor clişeizate şi perdante pentru fiinţă?
Un „text“ din care cărţile se retrag sau sunt eliminate constant
Lectura, azi, nu mai este o simplă afacere legată de carte, apanajul unor grupuri privilegiate, chiar dacă ştiinţa lecturii (cărţilor) s-a specializat foarte tare, s-a umplut de nuanţe şi a progresat – probabil – în adâncirea sensurilor unui text (literar). Dacă vorbesc de importanţa lecturii, nu ţin să fac un elogiu al realităţilor livreşti. Lectura a cucerit o sferă mult mai largă de manifestare decât universul strict al cărţilor, a extins această sferă, implicând în actul decriptării o masă vastă şi foarte eterogenă de lectori. Lumea (reprezentată de această masă informă de lectori) încearcă să dezlege mereu semnele vremii din textul lumii, semne venite spre ea prin evenimentele ce au loc, prin discursuri, presă, cărţi, lideri politici sau de opinie, manifestanţi pacifişti sau terorişti şi tot bestiarul inclus aici. Şi lucrul acesta se întâmplă în timp ce interesul pentru carte (ca obiect de lectură) se restrânge constant. Scade numărul cărţilor citite în vreme ce creşte numărul lectorilor. În această situaţie, este firesc să ne întrebăm cine ce citeşte. Avem de o parte această masă „informă“ de lectori (nu-i numesc cititori, deoarece aş face o trimitere gratuită la carte) şi textul de lecturat, din care cărţile se retrag continuu. (Folosind termenul „text“, nu ţin neapărat să „textualizez“.) Numărul lectorilor se diversifică şi, în acelaşi timp, intră în noi exerciţii (poate grile) de lectură, pe un „text“ din care cărţile se retrag sau sunt eliminate constant, într-o practică deplânsă de scriitori şi ignorată de societate.
Se schimbă condiţia lecturii?
Ce se întîmplă într-o asemenea situaţie? Se schimbă condiţia lecturii? E de meditat. Actul lecturii nu-şi pierde esenţa, e bine configurat în practica atâtor milenii de lectură. Lectura ca instrument de decriptare a semnelor lumii, ajunsă de largă folosinţă (fapt de neglijat), îşi pierde din calităţi. Utilizat de „masa“ informă a cititorilor, care nu sunt cât de cât pregătiţi (prin varii metode) de utilizarea lui, instrumentul lecturii se toceşte, devine rudimentar şi este folosit într-un mod rudimentar. E ca şi cum un bisturiu ar fi mânuit de cineva la spart nuci… Acest instrument de lectură (tocit printr-un proces de ignoranţă de care nu-i vinovat doar şi nici în primul rând lectorul) este exersat pe un text din care cărţile sunt treptat excluse. Falşii „autori“ ai zilelor noastre (dintre care scriitorii sunt excluşi sau se autoexclud) produc un „text“ prolix, eterogen, confuz, livrat unui instrument de lectură rudimentar, într-un exerciţiu adesea barbar. Intenţia unui asemenea act este de a îmbrăca lumea într-un voal mistificator, sub care chipul ei real este dezvăluit cu greu. Lectura se desprinde de carte, ea nu mai ţine – în actul falşilor autori – de descifrarea corectă a semnelor vremii, ci de împingerea virtualilor lectori în exerciţiul unei lecturi mistificatoare, care se naşte mereu din esenţa ei falsă. Şi iată că, într-o asemenea „lectură“, citim cu atenţie, seară de seară (la TV, să zicem), sânii cu silicoane sau tatuajele vedetelor de-o noapte, costumele Armani ale baronilor de partid, maşinile de lux ale beizadelelor, înghesuiala înfometaţilor de la sarmalele primarilor şi multe altele, toate parcă menite să deruteze sau să deturneze ochiul lectorului de la adevărul tot mai ascuns al lumii. Cu o uluitoare rapiditate, în chiar ordinea curgerii timpului istoric, proliferează falsa lectură produsă pe un text mistificator, care blochează sau epuizează tacit toate energiile de lectură autentică. Ce-i de făcut?
Semnele timpului
şi semnele cărţilor
Este momentul să conştientizăm, încă o dată, că semnele timpului se amestecă atât de expresiv cu semnele cărţilor. Restabilirea ordinii de lectură nu se poate face decât apelând la lectura cărţilor. Nu cred că punem o sarcină prea mare în seama Cărţii. Sincopele realităţii sunt marcate de semne de carte. Discursul cărţilor sau al lecturilor interferează subtil, uneori atroce, cu discursul realităţii. Chiar şi într-o lectură „ludică“ realitatea (ca viaţă, ca fiinţare) este o prezenţă incontestabilă. Eşti orb dacă încerci să înaintezi prin realitate fără să ai exerciţiul şi ştiinţa lecturii cărţilor. Nu-i vorba de comportamentul „şoarecelui de bibliotecă“, cvasidispărut din universul bibliotecilor. Cititorul ideal este cel care priveşte semnele realităţii prin ocheanul lecturilor, realizând un echilibru între imaginaţia personală şi imaginaţia realităţii. O asemenea relaţie contribuie, poate nu în mod absolut, dar evident, la limpezirea lucrurilor, la un plus de înţelepciune în citirea semnelor lumii în care trăim.
Autor: Olimpiu NuşfeleanApărut în nr. 510