Erudiţia nu este o însuşire doar pentru academicieni şi poeţi speculativi, din specia lui T. S. Eliot. Erudiţi suntem toţi, mai mult sau mai puţin, chiar dacă ignorăm cu desăvârşire acest fapt, sau îl sesizăm când nu ne mai poate fi de niciun folos. Erudiţia, vreau să zic
şi să conving, este o însuşire universală, inevitabilă…
Citim, de obicei, mult mai vast decât ştim, decât vrem, decât ne-ar plăcea să recunoaştem. Citim mereu şi mereu fără voie şi, adeseori, fără să ne dăm seama, cu coada ochilor, periferic. Acest tip de lectură este predominant în societatea post-modernă. Slavă Domnului, omenirea citeşte. Perseverează. Cei ce deplâng criza lecturii greşesc radical.
Nu mă refer la faptul că experienţa cotidiană a fost numită metaforic „lectură“, iar studiul naturii „interpretare“ (de către Francis Bacon). Nu mă refer la faptul că lumea însăşi este o carte scrisă de arătătorul priceput al lui Dumnezeu în scopul de a ne educa: „liber mundi“. Eu mă refer la cititul propriu-zis, la descifrarea cu ochii de la stânga la drepta (şi invers) a literelor şi cuvintelor.
Când este luat din scurt şi întrebat ce citeşte, insul prezumţios, profesorul de matematici, savantul care nu se teme de ridicul, prozatorul care nu are deloc umor (este, vai, unul şi acelaşi individ grotesc) răspund(e) imediat (în admiraţia vulgului profan): Critica raţiunii pure, Fenomenologia spiritului, Principia mathematica, Fiinţa şi neantul, Biblia… Adică, mă-nţelegi, el citeşte serios. Locuieşte în văzduh, în empireu, chiar sub zodii. Nu se joacă. Altfel spus: nu poţi glumi cu lectura. E o problemă de viaţă şi de moarte la mijloc.
Şi, mai rău, insul nostru, profesorul de hypersuprafeţe şi curburi în spaţiul lui Euclid, chiar crede că aceasta este singura lectură admisibilă. Dacă nu citeşti Kant, dacă nu citeşti Istoria geometriei, The Crest of the Peacock: Non-European Roots of Mathematics (ce titlu!) de George Gheverghese Joseph, eşti un zero barat, neantul învelit în piele de măgar, un burduf de ignoranţă, un neica-nimeni, un ce. Omul nostru se ia prea în serios.
N-are deloc umor şi nici măcar nu ştie că nu ştie.
Trec peste faptul că, la întrebarea „Ce carte citeşti acum?“, eu unul nu pot răspunde niciodată fără să zâmbesc stânjenit. Pe noptieră, am deja vreo zece cărţi deschise şi abandonate. Chiar nu ştiu cu maximă precizie pe care anume o citesc acum. Dino Buzzati sau Houellebecq? Ismail Kadare sau Roberto Bolaño? Seneca sau Michel Eyquem de Montaigne?
În definitiv, întrebarea în cauză face parte din chestionarul care cuprinde minunăţii de genul: „Pe care dintre persoanele Sfintei Treimi o stimezi mai mult?“, „Îţi plac femeile?“, „În ce măsură ţi-a modificat viaţa fraza lui Kant din Critica raţiunii practice: Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine?, „Ce discutau Adam şi Eva în paradis, sub Arbor Scientiae?“, „În ce fel îţi dai seama că eşti fericit?“, „Eşti într-adevăr fericit?“ şi altele de soiul acesta, la fel de adânci şi la fel de insolubile. La astfel de curiozităţi, din câte cunosc, nu există răspuns inteligent, oricât te-ai strădui să găseşti unul. În treacăt fie spus, nici chestionarul (zis al) lui Proust nu este mai isteţ. Nu am o culoare preferată. Nu
m-am gândit la calităţile masculine ale femeilor. Nici la calităţile feminine ale bărbaţilor. Şi nu-mi recunosc nicio trăsătură de caracter (principală ori secundară) care să mă descrie fără rest, aşa cum sunt aievea, aşa cum aş vrea să fiu.
Şi totuşi. Dacă am nenorocul să fiu întrebat ce citesc (ori ce am citit de curând, între 10: 00 AM şi 22: 00 PM), răspund fără a clipi, smerit:
„Nu foarte mult, dar suficient pentru ziua de 22 iunie 2015: numărul 6 barat pe un tramvai care urca spre Copou, un afiş al Filarmonicii de Stat Moldova, pe care era un arcuş, o vioară şi profilul lui Enescu, numele străzii Toma Cozma şi cifra 4 pe un vechi edificiu academic din strada Toma Cozma (aşa-numitul „Corp D“), „Blondes are absolutely fabulous“ pe tricoul unei brunete, substantivul Xanax pe o cutie aruncată de un nevrotic într-un coş de gunoi, Fundaţiunea Regele Ferdinand Întâiul, Casa Studenţilor, Palatul Copiilor (fiindcă tot se află în apropierea Fundaţiunii), fragmentul „într-un acces de demenţă, I. P. l-a lovit cu toporul în mod repetat în regiunea capului pe M. V.“ tipărit la data de 7 noiembrie 2014 pe o bucată dintr-un ziar rupt, „Fumatul poate să ucidă“ pe pachetul meu de ţigări, „Hot coffee“, vertical, pe peretele cănii din care sorb o cafea călduţă şi fără gust, Mercur Mary, Billa, Carrefour, Metro, „Votaţi dreptatea!“ pe un afiş electoral, „Prin noi înşine“, pe altul, „Inter Cars: 1.000.000 de repere în mişcare“, pe o furgonetă, Librăria „Marin Preda“, în Piaţa Voievozilor, şi numele „Piaţa Voievozilor“ pe o tăbliţă din Piaţa Voievozilor, dar şi numele „Alexandru cel Bun (1400 – 1431), voievod al Moldovei“, pe statuia lui Alexandru cel Bun din aceeaşi Piaţă a Voievozilor, „Five Continents Group – Răchiţi, Botoşani“ pe o pungă de plastic“, „OCB. Tubi per Sigarette con filtro“, pe o cutie dreptunghiulară, „Alinarea“ pe uşa de sticlă a unei frizerii, „Elena & Dan – servicii funerare complete“, pe caroseria unui automobil negru etc.
Mă opresc aici epuizat de lecturi. Am fost mult prea vast, prea îngăduitor, prea divers, enciclopedic chiar. Am primit totul. Erudiţie. Înţelepciune. Subtilităţi. Trebuia să mă cenzurez. Să-mi aleg un subiect, o temă. N-am fost în stare. Există deasupră-mi o instanţă mai puternică decât mine însumi, care-mi dictează trăirile (şi lecturile). Din câte pricep, astăzi am exagerat cu cititul…
Deşi nu e cazul să fac trimiteri şi corelaţii livreşti, îmi amintesc că şi Leopold Bloom, în Ulysses al lui James Joyce (la miezul zilei de 16 iunie 1904), era un cititor nesăţios de inscripţii murale, de reţete medicale, de firme şi lozinci, („Agendath Netaim“ ar fi numai un exemplu, cel mai strălucit), pe care le introducea fără să-şi dea seama în stufosul lui monolog interior… n
Autor: Valeriu GherghelApărut în nr. 502