M-am plimbat aproape o noapte intreaga cu el prin Cartierul Latin dupa ce l-am intâlnit in casa Ioanei Andreescu si a lui Costin Miereanu. O scena pe care am notat-o rapid in jurnalul meu parizian. Revin la ea pentru ca vreau sa definesc mai bine tipul lui de conversatie. Reiau nuanta de mai inainte: acest moralist foc de inteligent (alaturi de G. Calinescu, Cioran mi s-a parut intelectualul român cel mai sclipitor pe care l-am intâlnit) comunica intr-un chip curios: cu o intimitate care nu apropia, ci indeparta putin pe confident. Atât cât sa evite limbajul familiaritatii si al complicitatii. Nu cauta cuvintele frumoase, cum fac multi pentru a te impresiona, nu-si organiza discursul si, mai ales, nu-l aglomera cu vorbe pretioase, cum fac de regula spiritele rapsodice. Retorica lui era de tot simpla, normala, aproape banala… Spunea patru fraze neutre, repezite, dupa care cadea o propozitie uluitoare, o propozitie pe care o tineai minte. Dupa aceea, discutia intra din nou in normal. Plecai de lânga el cu ideile lui. Chiar si atunci când nu doreai si nu puteai primi ideile sale. Dar te gândeai, dupa aceea, multe zile la ele. Cautai argumente sa le respingi, dar propozitiile lui memorabile continuau sa-ti sune in urechile spiritului tau tânar si neincrezator. Cum sa primesc ideea ca nasterea este o mare nefericire si ca pentru om nimic nu valoreaza decât muzica si mistica sfintelor?… Nu le acceptam, dar continuam, spun, sa ma gândesc mereu la ele… Scepticismul lui Cioran este provocator, nihilismul lui metafizic e roditor pentru spirit, chiar daca simti nevoia sa te desparti in orice clipa de el…
*
M-a interesat sa aflu mai multe despre relatia singuraticului din Cartierul Latin cu scriitorii români din Paris. Din scrisori si din confesiunile celor care au trait in intimitatea lui deduc ca ii evita cât putea. Aceeasi atitudine reiese si din documentele publicate recent de Stelian Tanase (documentele reproduse din dosarul de la C.N.S.A.S): nu-i respingea de plano (la drept vorbind, nici nu avea cum!), dar nici nu-i cultiva. O rezerva strategica. In scrisori se plânge de toti românii (din tara si din strainatate) care il agreseaza la Paris si-l incarca mereu cu fantasmele lor… Fantasme care, intre noi fie vorba, il bântuiau si pe el… Impresia mea, dupa ce am discutat cu el in câteva rânduri si, mai ales, dupa ce l-am citit si il citesc de câte ori am prilejul, este ca memorialistul (i-as spune chiar: o natura – in sensul dat de Goethe acestei notiuni – româneasca!) a ramas pâna la sfârsit un spirit românesc chiar daca el crede ca lumea balcanica (in care ne integreaza pe noi, românii!) este creatia unor zei depravati… Are si el un rol in aceasta mitologie intoarsa, execrabila, baltata: rolul celui care sa denunte intr-o proza superioara de idei miturile decazute ale acestei lumi de cosmar. Sa recunoastem ca s-a achitat bine de aceasta responsabilitate: a scris despre infern in asa chip incât infernul balcanic cu mitologia lui de tate si Mitici guralivi sa intre maiestuos pe portile unei mari creatii de limbaj.
*
Revin la prieteniile românesti ale scepticului parizian Cioran. Cea mai trainica si mai afectuoasa pare a fi aceea cu alt mare creator de origine româneasca, Eugène Ionesco. Jurnalul acestei prietenii poate fi urmarit in „Caietele“ citate mai inainte. Sunt, aici, multe semne de afectiune. Retin câteva. Ionesco e bolnav, trece printr-o cura de dezintoxicare intr-o clinica din Elvetia si este decis sa se sinucida numaidecât. Ii telefoneaza la miezul noptii moralistului de pe Rue d’Odhéon, cerându-i sfatul. Filosoful pesimist ii sare numaidecât in ajutor, il incurajeaza, se da pe sine ca exemplu (este un vechi atlet al disperarii, este un insomniac incurabil, s-a gândit de multe ori la sinucidere etc.). Este profund afectat de depresia prin care trece amicul sau si, comentând-o, uita de faptul ca el insusi s-a instalat de la sfârsitul adolescentei intr-o adânca, teribila disperare… Eugène Ionesco ii telefoneaza din nou, este si mai deceptionat decât in ajun, vrea din nou sa se sinucida, se plânge ca nemtii nu vor sa-i joace piesele, ca prestigiul lui literar este in scadere, ca nimic nu are rost pe lume etc. Amicul Cioran trebuie sa dezamorseze aceasta bomba care cumuleaza toate tristetile, disperarile, anxietatile lumii si sa salveze fiinta care vrea sa-si puna capat zilelor: intra repede in rolul unui pedagog si da sfaturi: dramaturgul sa faca bine si sa se lase de baut („am fost si eu, Cioran, un alcoolic inrait si am reusit sa scap de aceasta nenorocire, de ce n-ai reusi si tu?“), sa faca un efort, sa-si puna vointa la incercare, sa paraseasca sanatoriul din Elvetia si sa se mute in altul din preajma Parisului pentru a putea fi vizitat mai des etc. Scepticul Cioran a devenit un doctor de suflete aflate in suferinta.
In tinerete Eugen Ionescu si Cioran se detestau in mod sincer si total. Pareau a fi pe veci despartiti. Când apare „Nu“, Cioran aflat in Germania ii scrie prietenului Petru Comarnescu fraze nimicitoare, imposibile despre autorul cartii. Ionescu ar fi, intelectualiceste, o catastrofa si colegul sau de generatie ii promite dezgustul sau vesnic. Dupa ce s-au evitat in anii ’40 si o buna parte din anii ’50 la Paris, s-au regasit si, putem spune, s-au iubit la sfârsit ca doi frati. „Mi-a facut viata suportabila“ declara Cioran cu câtva timp inainte de a muri. „E fratele meu“ – ar fi raspuns Eugène Ionesco, aflat el insusi in suferinta. O regasire simbolica, o reconciliere frumoasa a doi mari creatori români integrati in alta cultura (cultura franceza). Cultura pe care au insufletit-o cu geniul lor.
*
Cioran este, ca si Eugène Ionesco, un european din Rasarit care, ajuns in Occident, a marcat prin opera lui spiritualitatea continentului in a doua parte a secolului al XX-lea. S-a lepadat, cât a putut, de mentalitatile orientului european (cu precadere de lumea balcanica), a contestat in fraze imposibile mai toate valorile românitatii (mai putin puterea de creativitate a limbii si pe Eminescu – in care vedea singura noastra ratiune de a fi!), dar in nihilismul sau absolut se simte faptul ca ura lui grea (cum i-a zis o data) nu este decât reflexul unei iubiri profunde si dezamagite. Un sentiment pe care l-am remarcat si in articolele lui Eugen Ionescu din anii ’30… Ar merita sa studiem cu mai mare atentie nihilismul acestor doi tineri intelectuali care nu se simteau bine in lumea româneasca si in cultura româna pentru a vedea ce-i leaga si ce-i desparte intr-un deceniu (deceniul al IV-lea) in care explodeaza fanatismele politice. Am incercat sa fac acest lucru in volumul „Tânarul Eugen Ionescu“… O prima concluzie (provizorie, desigur): negationismul lor (cu cauzalitati diferite si argumente total diferite!), sprijinit pe un talent literar exceptional, a silit spiritul românesc sa-si regândeasca si sa-si schimbe modelele si mentalitatile si sa rejustifice estetic valorile spiritualitatii nationale. Un soc, altfel zis, necesar, o provocare care a scandalizat enorm, dar care a dat roade. Zguduita in inertia ei, critica româneasca a devenit mai circumspecta si mai dinamica.
Stilul cioranian a revenit in forta dupa 1990 in cultura româna, insa fara metafizica si fara geniul limbajului sau, negationismul publicistilor de azi este expresia unei nulitati intelectuale absolute. Injuria nu-i un argument intelectual. Nici „fecalele“ pe care le invoca, de pilda, Horia-Roman Patapievici, când vrea sa defineasca spiritul românesc, nu constituie un mare semn de demnitate spirituala ultragiata. Sunt doar semnele unui complex major exprimate intr-un limbaj de o joasa, profunda vulgaritate. Comparatia cu Cioran, in acest caz, este abuziva si rusinoasa. Un fenomen, sper, trecator. Oricum, inesential. Il folosesc cei care vor sa convinga ca traditiile noastre spirituale sunt pure inchipuiri ale lui Iorga si G. Calinescu… Discutiuni, complexe, idiosincrazii, fantasme…
Cioran? Cioran nu trebuie citit si recomandat ca profet al neamului. Trebuie socotit ceea ce este cu adevarat in limba româna si in limba franceza: un moralist de clasa europeana care a tras din caierul negatiei o infinitate de fire si le-a innobilat cu geniul limbajului sau; un creator, vreau sa spun, de limba care a reusit sa intoarca pe dos toate miturile, toate ideile acceptate si sa construiasca o alta mitologie (o mitologie à rebours!) din toate negativitatile lumii; un spirit postmodern care a stiut sa valorifice anxietatile si refuzurile spiritului si sa creeze o religie a negatiei. De altfel, spune la un moment dat: o negatie care nu ajunge sa aiba o expresivitate religioasa este nula.
Cum am scris in jurnalul meu, dupa ce il vizitasem in micul, austerul lui apartament de la etajul al VI-lea situat pe strada Rue de l’Odhéon: pe Cioran nu trebuie sa-l contesti, nici sa-l imiti: pe Cioran trebuie doar sa-l citesti. Ideile lui iti plac sau nu-ti plac (ca om de litere român – ideile lui te pot exaspera, iar daca decizi sa le urmezi – trebuie ori sa te sinucizi, ori sa renunti la orice actiune intelectuala!), dar, in mod sigur, ideile lui nu te lasa niciodata indiferent. Decât atunci când nu vrei sa le vezi. Citindu-l, mi s-a parut totdeauna ca scepticismul lui nu-i decât un exercitiu de vigilenta a spiritului.
22.03.2010