Bunica mea avea peste 85 de ani cand si-a vandut casuta dintr-un oras de provincie. Banii i-a dat unei fete din Bucuresti, care si-a asumat intretinerea batranei pana la moarte. Fata a reusit sa faca un imprumut la Casa de Economii si a cumparat un apartament cu doua camere in Berceni. Bunica era surda, se misca greu, cu picioarele anchilozate si era aproape oarba. Tin minte ca odata a venit cineva din orasul ei de provincie. Si bunica a intrebat cu o nedisimulata mandrie: „S-a auzit pe-acolo ca eu am ajuns proprietara in Bucuresti?“
Pe mine intrebarea ei m-a socat. Pentru prima data am realizat ca a fi proprietar insemna o fala. In desele autobiografii pe care fusese tata obligat sa le scrie prin anii ’55, nu mai stia cum sa ascunda faptul ca se insurase cu o femeie a carei mama avea o casuta printr-un oras de provincie. Nu o data asistasem la amaraciunea lui, la frica de faptul ca-si „strica dosarul“, ca-si pierde serviciul, ca-si pateaza numele prin casatorie.
Dupa mai bine de 30 de ani, situatia se schimbase. Chiar si el, cu un imprumut de la Casa de Economii, reusise sa isi cumpere apartamentul. Dupa cum si eu, ramasa dupa studentie in Bucuresti, tot cu un imprumut, mi-am achizitionat casa. Cand mi-am depus dosarul de expatriere, casa mi-a fost confiscata. Era pretul pe care-l plateam pentru a primi un pasaport cu o viza de iesire din tara.
In Olanda, prima mea tara de emigratie, nimanui nu-i trecea prin cap sa devina proprietar. Acolo casele erau ale corporatiilor. Inchiriai de la corporatia din cartierul tau. La o eventuala mutare, tot cu ei tratai. Tratamentul era sangeros. Casa pe care o primeai si pe care, la un moment dat, o paraseai, trebuia inapoiata pahar. Pentru orice defectiune lasata in urma, pentru orice robinet cu garnitura slabita, pentru orice gaurica neastupata de la cuiul unui tablou din perete, plateai o amenda usturatoare. Cat traiai asadar acolo, traiai intr-o casa bine intretinuta. Nu erai proprietar, dar aveai grija de apartament, ca de ochii din cap. Dupa cum aveai grija sa-ti platesti toate impozitele si cotele si asigurarile, intr-o tara in care banii pe care erai obligat sa-i depui in folosul public erau bine administrati.
In tarile in care sistemul de asigurari sociale nu este pus la punct, sa ai o casa inseamna sa te stii la adapost in caz de catastrofa. Casa este cea mai serioasa investitie, ea te poate salva prin vanzare in caz de boala, ea este o garantie pentru capatuirea unui copil. In Grecia, actuala mea tara, nu-ti poti marita fata, daca n-are o casa. S-a insurat Iannis; „fata buna, spun socrii, are casa-n Atena“. Oricate calitati ar avea, daca n-are casa, o femeie risca sa ramana fata batrana. Cine are mai multe fete, s-a procopsit.
O casa poate fi folosita si ca producatoare de venit. Casele se inchiriaza. Ai case mai multe, traiesti din chirii. Grecii nu arendeaza pamanturi, arendeaza apartamente. Intr-un oras ca Atena, a carei populatie a crescut in cateva decenii cu cateva milioane de locuitori, a aparut o noua sursa de imbogatire: venitul obtinut din chirii. Ca sa nu mai spunem ca o casa inseamna si un statut social. Traiesti intr-un cartier sau altul, esti cotat ca atare.
Cea mai mare spaima a grecului de rand este sa-si piarda casa. Cu acest slogan s-au manipulat multe alegeri. Comunistii? se spunea pana recent, cum sa votezi comunistii, cand este lucru stiut din istoria tarilor socialiste ca astia, daca vin la putere, iti iau casa? Grecul, „apropitar“, se uita stramb si cu spaima la cel care prin ideologia lui ar fi putut atenta la bunul lui cel mai de pret, locuinta. Nu votati deci comunistii, se spunea, ca astia ne iau casele.
Nu ne cereti sa guvernam alaturi de cei de dreapta, se spune insa acum, ca vine Fondul Monetar International si va ia casele. Ãsta este sloganul marilor castigatori ai celor mai recente alegeri, un partid tanar de stanga, si nu sunt departe de adevar. Bancile stau la panda. Pusi in imposibilitatea de a-si plati dobanzile la imprumuturi, oamenii isi pierd proprietatile. Bancile le confisca, le pun in vanzare, dar nu se gaseste nimeni sa le cumpere, fiindca populatia e saracita. Zilnic se anunta listele locuintelor scoase la licitatie, zilnic sediile bancilor sunt pline cu clientii care negociaza si renegociaza ratele si dobanzile, doar…doar. Se vorbeste ca in Atena exista in momentul de fata un milion de apartamente goale. Lipsesc chiriasii. Proprietarii de mai multe apartamente nu mai pot trai ca rentierii. Impozitele la cadastru au devenit de neplatit. Cei care-si pierd serviciile nu pot sa plece din tara, sa isi caute de lucru in alta parte. A aparut un segment social nou: „prizonierii apartamentelor“. Adica, cei care sunt fortati sa stea pe loc, sa traga mata de coada pana raman cu ea in mana, si sa puna fiecare banut pentru plata dobanzii la imprumutul luat pentru casa, fiindca altfel o pierd. Emigrantii veniti in urma cu niste ani, cand piata de munca avea putere de absorbtie si se castiga bine, au vrut sa se aseze, ei si copiii lor, in noua tara. Si cum sa te asezi altfel printre greci decat cumparandu-ti o casa? Doar ca de la o zi la alta, noii proprietari cu imprumut de la banci au ramas fara slujbe. Iar ratele si dobanzile curg ca un rau de smoala.
Culmea este insa ca si partidul de dreapta, castigator in alegeri, si-a dus campania cu aceleasi sloganuri. Cine sunt vinovatii pentru faptul ca oamenii isi pierd casele? Socialistii. Ei au tratat cu forurile internationale, ei au reusit sa mentina tara in zona euro, ei s-au infruntat cu Troika de cateva ori pe luna si au obtinut imprumutul de la FMI, adica, un alt rau de smoala. Derutat, grecul de rand se zbate ca pestele pe uscat, sa-si pastreze acoperisul, pentru el si pentru copiii pe care nu mai stie cum sa-i capatuiasca. Proprietarii mezonetelor cu piscine la doar cativa kilometri de mare, beneficiarii luxului exorbitant si al fastului nebun, fie ei socialisti care au facut politica ultimelor decenii sau membri ai dreptei noastre istorice, nu sunt in pericol sa piarda, dupa cate se pare, nimic din avutul lor. Unii ne ameninta cu comunistii, altii cu FMI-ul, un bau-bau se gaseste totdeauna la indemana pentru cel credul.