Cine l-a omorât pe Eminescu

Am asistat de curând la colocviul „Patografia lui Eminescu. Adevăr şi legendă“, la care mai mulţi specialişti români în medicină au dat un diagnostic retrospectiv „nebuniei“ şi cauzelor coroborate ale morţii lui Eminescu. Întâlnirea s-a desfăşurat la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi a fost condusã de profesorii Eugen Simion şi Irinel Popescu, participanţi fiind o pleiadă de somităţi în domenii ca psihiatria (Dan Prelipceanu), neurologia (Bogdan O. Popescu), dermato-venerologia (Călin Giurcăneanu), farmacologia (Victor Voicu), medicina legală (Vladimir Beliş), istoria medicinii (Octavian Buda, Nicolae Marcu) ş.a. A fost un eveniment de calibru, intervenţiile fiecărui participant urmând să apară într-un volum peste care nu se va putea trece de acum încolo în studierea biografiei poetului. Fără a-şi impune aşa ceva, concluzia a fost una polemică, răsturnând convingerile lui Călinescu din Viaţa lui Mihai Eminescu (1932) şi nu puţinele teorii ale conspiraţiei generate de felul în care a murit marele Eminescu: e foarte puţin probabil ca poetul să fi suferit de un sifilis terţiar, care să explice „întunecarea“ progresivă a facultăţilor intelectuale, iar dintre cauzele reale ale morţii, survenite la sanatoriul doctorului Suţu, din Bucureşti, nu pot fi omise variatele tratamente cu mercur (unguent, fumigaţii, injectabil), echivalente cu o intoxicaţie calificabilă azi drept fatală. Afecţiunea psihică de care ar fi suferit Eminescu – aşa-zisa nebunie ereditară, care i-a (sin)ucis mai mulţi fraţi şi care a creat atâta cantitate de mit în jurul vieţii şi operei poetului – a fost cel mai probabil ceea ce astăzi specialiştii numesc psihoză maniaco-depresivă sau tulburare bipolară. Ulceraţiile de pe gambe, pe care unii contemporani sau comentatori ulteriori – dată fiind frecvenţa acestei maladii în epocă – le atribuiau sifilisului în stadiu terţiar, ar fi fost, de fapt, simptomele unui eritem nodos, ale unei infecţii cu un streptococ, care l-ar fi chinuit pe poet de mulţi ani. Tulburarea bipolară (congenitală), asociată cu această infecţie persistentă şi recurentă, şi nefericit insistentele tratamente cu mercur (depăşite în medicina occidentală a momentului, dar încă în vogă în practica medicinii româneşti) – la care poate fi adăugată, dar cu multe semne de întrebare, lovitura la cap primită de Eminescu, chiar la sanatoriu, de la un alt bolnav – ar fi „colaborat“ pentru deznodământul fatal. Întreg raţionamentul deconstruirii ipotezei că Eminescu ar fi suferit de sifilis (congenital sau nu) este, aici, deosebit de important, din cel puţin două motive. În primul rând, îndepărtează un diagnostic care, orice s-ar spune, trimiţând la iremediabila degradare psihosomatică, a fost interpretat, pe de o parte ca stigmatizant, pe de altă parte în manieră idealizantă, câtă vreme a generat, în asociere cu nebuloasa „nebunie“ eminesciană, o întreagă mitologie în exegeza eminescianã, unde anormalitatea sau tararea erau chemate să explice geniul, ca o condiţie sine qua non a lui; grozăvia bolii (sifilis şi nebunie), ca diferenţă radicală, era asociată profunzimii gândirii şi operei. Ei bine, Eminescu n-a fost „atât de“ bolnav (i.e. diferit) – ceea ce înseamnă că raportul biografie-operă sau dialectica boală-creaţie trebuie regândite de acum ţinând seama de asta. În al doilea rând, îndepărtarea acestui stigmat s-a făcut fără a da argumente unor versiuni idealizante (şi conspirativiste) de altă natură, a unui Eminescu „purificat“, care nu purta în sine morbul fatal şi al cărui sfârşit a fost plănuit de „ceilalţi“. Concluzia specialiştilor, al căror consens s-a obţinut printr-o admirabilă mostră de coroborare ştiinţifică a datelor, e rece, dar senină: Eminescu n-a avut atâtea motive de a muri pe cât se credea, Eminescu a fost „ajutat“ să moară. Dar nu de liberali sau de alţi acerbi oponenţi; a fost o ucidere inocentă, „din culpă“, pricinuită de nivelul global al cunoştinţelor medicale din epocă şi, la modul particular, de stadiul arierat al medicinii româneşti de la acea vreme – pe care tot medicina românească, de acum, are legitimitatea şi forţa de a-l atesta.