Cine il priveste pe Narcis?

„Privind înapoi, cititorul“ de Ioan Farmus este o propunere interesanta de a aduce în atentie, acum ca postmodernitatea o permite, cel mai des evitat unghi al interpretarii într-o traditie critica ce a preferat sa priveasca ori înspre Autor, ori înspre Text. Cercetatorul se întreaba, nu nejustificat, „De ce nu avem o linie a receptarii?“ si îsi propune sa analizeze ipostazele lectorului în proza româneasca oferite de operele lui Odobescu, Caragiale, Camil Petrescu si Mircea Cartarescu, explorând însa si alte spatii fictionale când simte nevoia de a discuta mai multe variatiuni pe aceeasi tema. Dintre cele patru modele structural clasice identificate de Todorov prin care un text îsi pune în discutie propria productie si receptare, anume fictiunea politista, fantasticul, eroticul si jocul, Ioan Farmus se opreste cu mai multa insistenta asupra celei dintâi si a celei din urma. Urmarind un „vânat“ absent, cititorul este invitat la joc – care sunt, însa, regulile acestuia?
Restrângerea domeniului
Daca, pentru autor, publicul este mereu mai întâi o fictiune construita de cartile precedente, fapt de care Ioan Farmus pare constient, întrucât îl citeaza nu o data pe J. Walter, ne-am astepta, poate, la o circumscriere putin mai exacta a domeniului cercetat, pe masura documentarii demonstrate. Spunând povestea citirii literaturii române de la „Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie“ pâna în postmodernism, sunt invocate atât opere care actualizeaza o instanta de cititor (sau mai multe, ca la Budai-Deleanu), cât si unele care se limiteaza la a avea un cititor implicit. Exemplele si legaturile alese pot parea uneori curioase, însa, ca atunci când, desi îsi propune o analiza a cititorului dorit si cautat de proza româneasca, el se opreste si (destul de insistent) la „Levantul“ lui Cartarescu. Interesant este si momentul în care nu numai ca propune o imagine de autor minor a lui Camil Petrescu, dar îl si situeaza în descendenta lui Slavici. Desi se forteaza o legatura între cei doi, analiza „Morii cu noroc“, privita ca semnal al insuficientei viziunii apolinice, univoce, traditionale, ramâne unul dintre capitolele de interes.
Parca în acord cu paratextul – pentru coperta a fost aleasa o reproducere dupa „Narcis“ de Caravaggio – întâlnim aici nu o simpla reflectare, ci una… îndragostita. Unele opere par a fi fost selectate mai mult pentru amestecul de ludic si de luciditate decât pentru ipostazierea cititorului. Tipologia identificata, de la cititorul aristocrat odobescian, suspicios caragialian sau rezistent camilpetrescian, ofera o anumita coerenta demersului, dar uneori argumentatia pare mai mult orientata spre final, spre autoconfirmare decât spre respectarea unei rigori logice. Precum în textul lui Caragiale, ne simtim înghiontiti de un autor ironic fata de mirarea noastra, care pare a ne întreba: „Nu stii dumneata, raspunde povestitorul, cum se ispravesc toate povestile cu trei feti-logofeti? Pe cine era sa iubeasca fata? … pe Prâslea“. Tot astfel, imaginea cititorului gasit nu poate fi decât cea a lectorului constient de iluzia actului lecturii si care totusi continua sa îl practice, fara a fi un respins de artificialitatea textului. Tocmai aceasta restrângere neanuntata a domeniului, corectata tardiv, în capitolul „Despre limita“, situat imediat dupa concluzii, îl determina pe cititorul volumului de fata sa problematizeze si aspecte ce functionau la nivelul capitolului, fiindca, o spusese chiar Farmus la un moment dat,  „Mai mult decât atât, fragmentul transforma totul în cautare“ (p. 212).
Lectura-abatere
Si totusi, daca în textul caragialian vointa rautacioasa a instantei auctoriale era deghizata în hazard, aici zonele gri terminologice sau de argumentare sunt resimtite ca scapari în contextul unei lucrari altfel bine documentate, mai ales din surse straine fundamentale pentru o discutie despre receptie si din articole românesti recente dedicate operelor avute în discutie. „Iata cuvântul scris, iata jocul personajelor mele, descurca-te!“  pare a fi, deseori, mesajul autorilor care îl împing spre o lectura-abatere, iar cercetatorul, pornit în mai multe directii simultan, ajunge sa scrie nu o carte-arbore, de curgere lina, ci o carte-asamblaj, cu fracturi perceptibile. Colajul realizat cu cei patru scriitori este interesant, dar nu usor de sustinut. Am putea sa ne întrebam, de exemplu, de ce Budai-Deleanu nu îi retine mai mult privirea având în vedere tematica propusa. Poate pentru ca artificiul se deplaseaza spre Centru doar odata cu scrierile lui Caragiale?
Preocuparea pentru problema ironiei si a indeterminarii jocului între ceea ce crede ca spune textul si felul în care este tradat de propriul limbaj este legitima, dar reapare pericolul unei interpretari „îndragostite“ de obiectul sau de cercetare. Subversiunea este atât de prezenta în paginile scriitorilor, încât este dificil de indicat vreunul care se mentine la distanta de orice pretentie de modernitate. Un alt aspect discutabil este legatura stabilita în mod artificial cu volumul din 1999 al lui Sorin Alexandrescu, spre care titlul ne îndrepta deja. Stranietatea acestei relatii revendicate este data de citarea, în capitolul de încheiere, a unor secvente din „Privind înapoi, modernitatea“ ce par sa comunice doar aceasta dorinta de relatie, unele spunând prea putin în contextul frazei; astfel, vorbindu-se despre Alecsandri si Negruzzi, ni se reaminteste prin Alexandrescu de faptul ca acestia erau si „conducatori politici, autori de programe ideologice si creatori literari sau istorici“ ori, când sunt avuti în vedere intelectualii marginali(zati) dupa 1881, este retinuta observatia cum ca „se vor întoarce împotriva sistemului care i-a eliminat“.
Din cauza placerii digresiunii teoretice, textul îsi pierde din claritate, iar lectura, desi agreabila, ridica periodic semne de întrebare. Daca în „Mendebilul“ lui Cartarescu se spunea, ironic, ca este un fapt (presupus) cunoscut de toata lumea cum ca „scriitorul pierde cu fiecare vis povestit câte un cititor, (…)  fiind doar o metoda comoda si învechita de punere în abis“, cercetarea de fata ajunge, uneori, sa fie resimtita ca visul altcuiva, care se adânceste în reflectii despre semne între care ar exista legaturi spectaculoase, dar dificil de vazut la lumina zilei.
Parafrazându-l pe Mircea Horia Simionescu în (mini)textul „GHERASE“ din „Dictionar onomastic“, putem aprecia turnura frazei si capacitatea autorului de a scrie, daca nu „cea mai buna poveste“ despre existenta în literatura româna a unei traditii a fictionalizarii cititorului“ (p. 43), cum îsi propusese, cel putin povesti interesante, dar impresia de ansamblu ramâne una de reportaj. Ceea ce lipseste este o mai coerenta „modalitate de cuprindere a lumii“.  Acest demers este, însa, o prima tentativa de a privi înapoi spre cititor dupa cea a lui Paul Cornea si, asa cum spune si Slavici în finalul nuvelei „Moara cu noroc“: „La urma urmelor, parca toti ucigasii se pedepsesc? Mai ales când oamenii cumsecade au trebuinta de dânsii“.