Chipul voios al filosofiei

Pentru cei  mai multi exegeti, ca si pentru publicul obisnuit, Michel Eyquem de Montaigne conteaza ca scriitor. De obicei, e prezentat astfel: „scriitor francez din secolul al XVI-lea, a carui faima e legata de publicarea unei singure lucrari, numita «Eseuri»“. Simtind nevoia sa nuanteze, unii dintre exegeti ofera si lamuriri suplimentare de tipul: eseist, cugetator, moralist, umanist si chiar… curtean, cu referire la însarcinarile lui politice (Montaigne a fost consilier în Parlamentul din Bordeaux si chiar primar al orasului, precum si mediator în conflicte religioase pe plan local). Mult mai rar se face însa vorbire despre calitatea de filosof a autorului de care ne ocupam. Dar acest tratament nu este oare îndreptatit? În definitiv, chiar el avertizase raspicat: „Nu sunt filosof“. Propun sa nu-l credem pe cuvânt. Opera poate vorbi mai bine despre autor decât autorul însusi. (Mai mult ca sigur ca Montaigne ar fi aprobat aceasta sentinta cu miez etic).
În incitanta sa lucrare intitulata „O contraistorie a filosofiei“ Michel Onfray denunta ignorarea lui Montaigne de catre corifeii filosofiei franceze a secolului XX. Vina e cu atât mai mare cu cât, crede Onfray, „Montaigne a inventat filosofia franceza“, ba mai mult, reprezinta „unul dintre cei mai mari filosofi din întreaga istorie“. O judecata excesiva, vor spune multi, si pe buna dreptate. Dar nu una complet falsa. Formulata de pe alte metereze teoretice, judecata suna la fel de apasat, dar din directie opusa. Astfel, Constantin Noica îsi sustine teza (nu lipsita de ironie malitioasa) ca „Franta e tara în care uneori oamenii pot fi mari fara sa aiba nimic de spus“ dându-l ca prim exemplu chiar pe Montaigne, despre care afirma: „n-avea nimic de spus si-i ramânea sa vorbeasca despre sine si despre tot“. Aprecieri extreme, derutante pentru cititorul onest, interesat de adevar.
În schimb, pentru a evita o calificare prea transanta (gest care nu izvoraste dintr-o întelepciune superioara, ci mai degraba din oportunism), cultura mediatica recenta recurge, în ce-l priveste pe Montaigne, la formule alunecoase, la etichete ambigue, de tipul „gânditor umanist“, „scriitor si filosof“ etc. Este indiscutabil faptul ca Montaigne a avut atât calitatile unuia, cât si pe ale celuilat. Totusi – chiar si succesiunea termenilor o sugereaza -, în prim plan e plasat scriitorul, nu filosoful. Situatia ramâne finalmente ambigua (transmutarea termenilor nu ne ajuta), fapt ce face ca nu de putine ori autorul „Eseurilor“ sa treaca drept scriitor în ochii filosofilor si filosof în ochii scriitorilor. Exista, totusi, si exceptii. În „Dictionar de opere majore ale filosofiei“, Montaigne figureaza la loc de cinste. Denis Huisman, autorul numitului dictionar, i-a dedicat doua articole (as zice suficient de consistente) unul despre „Eseuri“ si un altul despre „Apologia lui Raymond Sebond“.
Nu-mi propun o cercetare a felului în care a fost receptat Montaigne în cultura româna, desi cred ca tema e cu adevarat interesanta, între altele pentru ca ar permite o developare a atitudinilor autohtone fata de genuri culturale majore cum sunt literatura si filosofia. Voi schita aici doar câteva luari de pozitie (implicite sau explicite).
Alexandru Odobescu poseda în 1858 (anul casatoriei sale cu Sasa Prejbeanu) o biblioteca impunatoare (cam 1500 de volume), care cuprindea autori clasici si moderni, editati în bune conditii. „Era biblioteca unui filolog clasic si a unui arheolog“, aprecia G. Calinescu în „Istoria literaturii române…“. Nimic surprinzator, daca tinem seama de faptul ca Odobescu provenea dintr-o familie bogata, cu traditie carturareasca, dar si de faptul ca el era înca din anii adolescentei „dedat studiilor cu pasiunea unui lord colectionar“. Pe unul din rafturi, alaturi de lucrari ale lui Villon, La Boëtie si Rabelais se aflau „Eseurile“ lui Montaigne si „Cugetarile“ lui Pascal. Odobescu vorbea limba lui Montaigne în mod curent, formatia lui intelectuala era organic legata de limba franceza.  Totusi, biblioteca ramâne cel mai puternic element de apropiere între ei, desi îi desparteau trei veacuri: sa ne amintim ca, la rândul lui, Montaigne îsi gasise loc de refugiu si de meditatie (unde, în sfârsit, putea fi „singur si netrebuincios“) în biblioteca plasata la etajul al treilea al unuia din turnurile de colt ale castelului sau. Aici se gaseau, aranjate pe cinci rânduri de rafturi în semicerc, circa o mie de volume de filosofie, istorie, poezie si religie. Si înca: dincolo de legatura lor strânsa cu lumea cartilor, am putea detecta o anumita afinitate spirituala între cei doi barbati: firea lor contemplativa, indolenta, animata totusi de o vie curiozitate. Coseuri (ar zice G. Calinescu), maestrii în arta improvizatiei si a digresiunii savante, amândoi au dat stralucire genului eseistic; unul a scris un fals tratat de vânatoare („Pseudo-kynegeticos“), celalalt un fals tratat de filosofie (pornind totusi de la o întrebare serioasa: „Ce stiu eu?“).
Sa ramânem tot în biblioteca, de aceasta data în a lui Caragiale. La începutul secolului XX, dramaturgul român se falea cu biblioteca pe care o amenajase în locuinta sa de la Berlin. Aici îi placea sa discute aprins cu prietenii despre literatura. Se spunea ca autorii lui preferati erau Sofocle, Dante, François Villon, Shakespeare, Montaigne, Dostoievski. Pe ton glumet-ofensator, dramaturgul obisnuia, se pare, sa-si apostrofeze amicii care nu-l frecventau îndeajuns sau poate deloc pe subtilul Montaigne („Ce stiti voi, boilor, despre Montaigne?“). E de presupus ca scriitorul român îl aprecia în egala masura pe Montaigne ca artist al cuvântului, ca erudit si ca moralist. Îi unea, mai ales, curajul de a privi în adâncul sufletului omenesc.
În perioada interbelica, Alice Voinescu (licentiata a Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti, personalitate feminina remarcabila, cu o pregatire intelectuala solida, rafinata, dobândita la cele mai înalte scoli din Occident) a daruit publicului cultivat de la noi o lucrare extrem de utila, inclusiv în intentie pedagogica: prezentarea sistematica a vietii si operei ilustrului autor francez din secolul al XVI-lea sub forma monografiei cu titlul „Montaigne, omul si opera“ (1936). Era o carte alcatuita cu harnicie si scrisa cu multa sensibilitate, turnata însa în tipar traditional, fara sa aduca elemente noi de natura istoriografica sau metodologica. Meritul acestei monografii nu s-a redus totusi doar la „cursivitate“ (termenul îi apartine lui Calinescu), putem evidentia acolo si alte calitati, stilistice si chiar ideatice, de continut, cum ar fi observatia fina ca Montaigne a fost nu doar un filosof de ruptura între doua lumi (cea scolastic-medievala si cea moderna), ci si un precursor al unei noi metode de cautare, cerute de neastâmparul nostru sufletesc: e vorba de cautarea nu neaparat a adevarului, ci a sensului vietii.
Mai aproape de zilele noastre, reputatul istoric al culturii Ovidiu Drimba îl considera pe Montaigne „cel mai de seama scriitor al Renasterii franceze, dupa Rabelais“. Totodata, i se lauda meritul de a fi inventat termenul „eseu“ si de a fi impus în literatura genul eseistic, preluat ulterior de numerosi autori de prestigiu. La rândul lui, George Pruteanu, împatimit cititor si ghid rafinat în lumea cartilor, îl plasa pe Montaigne în rândul unor monstri sacri ai literaturii: „(Montaigne e) unul dintre cei mai admirabili autori ai tuturor timpurilor, de talia unor Dante, Shakespeare, Goethe, Tolstoi“. Vasazica, Montaigne e perceput – cultural vorbind –, nu atât ca filosof, cât mai ales ca autor epic, ca reformator ingenios si îndraznet al limbii, geniu al narativitatii, spirit erudit, înzestrat cu un remarcabil simt al observatiei.
În schimb, filosofii de profesie si istoricii filosofiei ezita atunci când trebuie sa decida daca Montaigne este sau nu unul de-ai lor. Mai degraba nu. Sa nu ne lasam furati de aparente, ni se spune, n-ar trebui sa confundam filosofia cu filosofarea. Nu orice scriere ce face referire la filosofie si la filosofi este, prin aceasta, filosofica. Eruditia autorului ori verva lui nu fac din el automat un filosof. Barba, doar barba – cu atât mai putin! A extrage seva convenabila din întelepciunea necontestata a anticilor, în special din Seneca si Epicur, pentru a întocmi retete de viata de uz personal, a te arata sceptic si dezamagit de secolul în care ti s-a întâmplat sa traiesti, a cârti împotriva dogmelor, a critica excesele bisericii nu tin loc de filosofie. Or, toate acestea par sa se potriveasca foarte bine lui Montaigne. El e departe de ceea ce se cheama un împatimit al ideilor, un „vânator“ al principiilor prime, un reformator moral. Nu e un creator de sistem filosofic ori un întemeietor de scoala, nu a avut nici macar un discipol. Pe scurt, Montaigne nu e propriu-zis filosof.
Ramânând în spatiul cultural autohton, sa pomenim de faptul ca în monumentala sa lucrare numita „Filosofia Renasterii“ P.P. Negulescu consacra într-adevar câteva pagini lui Montaigne, în a carui evolutie intelectuala distinge o etapa stoica si alta sceptica (radacinile epicureice ale gândirii lui Montaigne sunt la fel de importante, sustin comentatorii lui contemporani). Totusi abia daca îl numeste „filosof“ pe cel ce a capatat reputatia de cel dintâi reprezentant al scepticismului modern. E limpede ca, pentru el, Michel de Montaigne nu e o figura de prim plan a filosofiei. De altfel, în „Istoria filosofiei moderne“ acelasi autor nu-i dedica lui Montaigne niciun capitol. Fidel traditiei academice, el e încredintat ca filosofia moderna începe cu Bacon si Descartes. Nu este un caz izolat, în multe alte lucrari, relativ recente, consacrate filosofiei occidentale Michel de Montaigne nu este nici macar pomenit. Ce-ai putea crede? Ca Montaigne e un personaj de trecere, de plan secund, de mâna a doua… Ca faima lui vine din alte resorturi si izbânzi, care nu au legatura cu filosofia.
Cum am aratat deja, Constantin Noica nu este un admirator al „Eseurilor“ decât, poate, în cheia minora (minora pentru ca este lipsita de „concept“) a artei. E de parere ca filosofia e legata de anumite carti, de cele numite de el „de sedimentare“, adica „cele în care s-au sedimentat lumi“, în rotunjimea carora ne putem gasi sau regasi, individual, rostul. Ce releva mersul istoriei? Ca, începând cu Montaigne, s-a petrecut o schimbare importanta, dar în rau, întrucât echivaleaza cu o „degradare“: „au început cartile cuiva, ale autorilor, iar ele nu sunt sortite sa ramâna“. Aceste carti de factura subiectiva, confesiva, care vorbesc obsesiv despre autorii lor nu sunt decât „simple excrescente umane“. În „Eseuri“ vorbeste un anahoret, un inadaptat; autorul lor pare sa se fi dedat scrisului motivat de un spirit de revansa. Închis în biblioteca din turnul castelului sau, el era prea mult absorbit de sine pentru a se mai ridica la înaltimea unei idei grele de universalitate. Iata, pe scurt, de ce autorul „Devenirii întru fiinta“ nu vede în Montaigne un filosof veritabil.
Potrivit optiunilor lui Noica, din filosofie nu merita sa retii decât pe cei patru „mari“: Platon, Aristotel, Kant, Hegel. Atunci când, în „Jurnal de idei“, vorbeste despre „putinatatea mesajului uman al atâtora de rasunet“, primul e pomenit chiar Montaigne, dupa care vin (într-o succesiune probabil circumstantiala) Voltaire, Anatol France, Paul Valéry, Eugen Ionesco. Filosoficeste vorbind, toti se fac „vinovati“ de faptul ca nu s-au pus în slujba unei Idei: „Nu e nimic dincolo de ei, ca la Diderot cultura, sau la Rousseau natura, spune Noica. N-au ce spune: si atunci ramân doar câteva spuse reusite, de la ei, – sau, ca astazi, tragedia vorbirii.“ Despre Rousseau, care are macar meritul de a fi vorbit în numele naturii (ridicata la rang de idee), filosoful de la Paltinis concede ca nu e totusi un spirit de mâna a doua (precum Cicero sau Porphyr) caruia i se întâmpla sa joace un rol de prima mâna: „E ceva de prim ordin în el“. Dar nu si în Montaigne, ar fi gata sa adauge Noica, si anume pentru ca el este tipul de autor care nu poate trece de propriul sine accidental. Or, a filosofa, spune Noica, însemna a fi stapânit de o Idee.
Contrar prezicerii filosofului de la Paltinis, timpul nu pare sa fi lucrat împotriva faimei lui Montaigne, de la el n-au supravietuit, cum s-a cobit, „doar câteva spuse reusite“, dimpotriva, „Eseurile“ lui rezista, au ramas la fel de vii ca atunci când au fost publicate pentru prima oara, sunt citite cu mare placere si astazi, isca pasiuni, inclusiv printre filosofi.
Desi s-a autoexclus din tagma filosofilor, Montaigne nu a dispretuit filosofia, dimpotriva a vorbit pe larg despre „învederarile“ ei pentru traiul omului. E adevarat ca stiinta „nu poate avea adevarata sa întrebuintare în mâini grosolane si nedibace“. Asa cum „schiopii sunt nepotriviti la deprinderile trupesti, tot atât (de nepotrivite) sunt si sufletele schioape la îndeletnicirile mintii; cele corcite si de rând sunt nevrednice de filosofie“. Totusi, filosofia, renuntând la „istetimile dialectice, spinoase“, trebuie sa gaseasca un grai potrivit pentru toti, povetele ei trebuie sa foloseasca atât celui tânar, cât si celui ajuns la senectute. Orice vârsta e potrivita pentru filosofie în masura în care, învatându-ne sa nu ne temem de moarte, ne învata, de fapt, sa traim. Pentru Montaigne filosofia are drept tinta virtutea iar functia ei este sa ne ajute sa punem rânduiala în propria noastra viata pentru a o împlini potrivit „firii“. În ultima instanta, filosofia trebuie sa se constituie ca doctrina a fericirii pamântene.
În capitolul intitulat „Despre înfumurarea dascaliceasca“ (cartea I) Montaigne deplânge decaderea filosofiei în veacul sau „întunecat“. Numele ei a devenit „cuvânt van si nastrusnic“, ceea ce însemna ca si-a pierdut prestigiul pe care îl avea cândva. Pâna când si în ochii oamenilor instruiti ea apare ca o îndeletnicire sterila, „fara folos si pret“. Redusa la aspecte pur tehnice, abuzând de „iscusinta sofisticareasca“, vehiculând „netoate vorbarii“, filosofia s-a înstrainat de viata, de mintea celor capabili sa judece. A luat „chip întristat si încremenit“. Nu e de mirare ca tot mai multi cârtesc împotriva ei, ba multi nu se sfiiesc s-o ia în râs.
Pricina se afla în aceea ca filosofia a încaput pe mâinile unor „îmbâcsiti si funinginiti“ (Erasmus spusese „filosofi care duhnesc a opait“) – nimeni altii decât monahii ce-si zic magisteri scolastici. Ei au întunecat-o, i-au dat „un chip mohorât, încruntat si hâd“, au zavorât-o în tomuri posace, scrise într-un limbaj ermetic, inaccesibil. Or, crede Montaigne, prin vocatia ei paideica, emancipatoare, filosofia ar trebui sa ne mobilizeze energiile pozitive, sa ne îndrume spre placerile firesti ale vietii, pastrând însa masura în toate. Iata tipul de filosofie la care aspira el si pe care o recomanda curajos într-o epoca dominata de ascetism: „Nimic nu este mai vioi, mai voios si vesel, as spune glumet chiar. Nu propovaduieste decât înseninare si buna împlinire a traiului. Sufletul care da adapost filosofiei trebuie sa mijloceasca prin sanatatea lui sanatatea trupului. Tihnei si multumirii sale trebuie sa-i dea sclipire. Cel mai vadit semn al întelepciunii este o nestramutata voie buna.“
Nu sunt prea multi cei care au legat vocatia filosofiei de bunastarea trupului. De cele mai multe ori trupul a fost uitat ori trecut sub tacere, considerat un scandal sau o rusine pentru om, oricum ceva nedemn de atentia filosofiei. În consideratiile lui Montaigne regasim viziunea tonica, solara, despre rostul filosofiei, viziune sustinuta în antichitate de catre Epicur si urmasii lui. În acelasi timp, identificam cu usurinta gestul unei rupturi: Montaigne, ca si Descartes mai târziu, întoarce spatele scolasticii, categoriilor aristotelice, traditiei, deschizând o noua cale pentru gândirea occidentala.
Ajuns în acest punct, sunt ispitit de urmatoarea întrebare: oare ce ar spune Montaigne însusi despre disputele de azi ce vizeaza statutul lui cultural? Ar spune poate ca e o discutie straina de adevaratele lui intentii exprimate cu claritate în celebrul cuvânt catre cititor. Acolo sta scris: „Iata aici o carte a bunei-credinte, cititorule. Din capul locului îti da de stire ca nu mi-am pus în gând alt sa izbutesc, decât la vatra mea si întru ale mele. Nu am avut cu ea nicicum în vedere slujirea ta sau faima mea.“
Sau poate ca Montaigne ar zâmbi, dupa care, scotocind în „traista stiintei“, ne-ar servi exemple de autori antici care au stat cu un picior în republica literelor si cu altul în lumea ideilor. „Vedeti, ar putea spune, nu-i nimic nou sub soare!“ Ori, mai degraba, ar ridica din umeri, recunoscând ca exista si întrebari la care nu are raspuns.