Manuscriptum, anul XLII, nr. 1-4 (163-166), Bucuresti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2012.
Rareori se întâmpla ca obiectul unei cronici sa fie un periodic. De obicei, comentariile pe marginea presei de profil îsi gasesc loc în rubrici de tipul „Notite, însemnari“. Numai ca, „Manuscriptum“ – înfiintata în 1970 de Perpessicius, directorul de atunci al Muzeului Literaturii Române – reprezinta un caz singular în piata culturala europeana. Se ocupa, asa cum indica si titlul, de publicarea unor materiale inedite (beletristica, memorii, jurnale, corespondenta, interviuri, autografe, fotografii etc.). Este, din acest punct de vedere, institutia care a asigurat cele mai prolifice rezultate în cercetarea literara româneasca. Din motive financiare, dupa 1990, revista a iesit de la tipar cu întârziere. De aceea, de doua decenii, absenta fondurilor a obligat conducerea MLR sa tipareasca, anual, câte un numar cvadruplu. Handicapul s-a transformat repede în avantaj. „Manuscriptum“ a câstigat sub raportul coeziunii. Ca atare, exemplarele au devenit niste volume tematice, menite sa acopere teritorii neexplorate ale istoriografiei literare sau sa refaca puntile darâmate si întrerupte.
Un numar comemorativ
Toate acestea caracterizeaza si proaspatul exemplar privitor la Cercul Literar de la Sibiu, care marcheaza comemorarea amânata a lui I. Negoitescu (91 de ani de la nastere), celebrarea amintirii lui Radu Stanca (50 de ani de la disparitie) si dubla omagiere a lui Stefan Aug. Doinas (90 de ani de la nastere si 10 de la deces). Partea privitoare pe autorul „Alfabetului poetic“ se limiteaza la transcrierea dedicatiilor primite de sotii Cornel si Zorina Regman pe cartile oferite de acesta. Nu obisnuiesc sa ma propun când vine vorba de colaborari. Cred totusi ca ineditele aflate în posesia mea ar fi completat niste colturi de tablou. În fine… pot sa înteleg si ca unii intimi ai Cercului îmi dezaproba atitudinea fata de Doinas. Nu accept însa ca reprosurile sa ramâna orale. Sigur, si folclorul are întelepciunea lui. Dar mi s-a comunicat ca, la conferinta despre Doinas, organizata de Fundatia Culturala Secolul 21 în Amfiteatrul „I. Heliade-Radulescu“ al Bibliotecii Academiei Române (9 octombrie a.c.), subsemnatul a fost combatut voalat, fiind numit, cu evidenta superioritate condescendenta, drept „un tânar doctorand“. Preferam o critica directa, în mass-media. Oricum, eu am respectat memoria poetului, prin articolele scrise de-a lungul lui 2012. În ipostaza de cunoscator al etapelor din activitatea doinasiene, ma vad obligat sa corectez o asertiune deplasata din textul-preambul, semnat „Redactia“: „Cornel Regman a vegheat tot timpul la „cresterea“ si modelarea poeziei lui Stefan Aug. Doinas, orientând prin analizele sale critice traseul poetic al creatorului“ (p. 7). Relatiile lor nu au fost tocmai amicale. Cordialitatea întretinuta de apartenenta la aceeasi grupare nu suplinea absenta afinitatilor. Din Cerc, prietenii lui Doinas s-au numit, în ordinea importantei si a cronologiei, Ovidiu Cotrus (se frecventau din copilarie, se vizitau, faceau concursuri de memorare a versurilor), Deliu Petroiu (colegi de liceu), I. Negoitescu (apropierea lor a devenit si mai puternica dupa moartea lui Radu Stanca) si I.D. Sîrbu (când ambii s-au numarat printre redactorii gazetei liberale „Natiunea româna“ din Sibiu si, dupa aceea, la „Teatrul“ din Bucuresti). Când s-a stabilit în Capitala, i-a cultivat în special pe Florian Potra, Paul Everac, Constantin Toiu si Virgil Nemoianu. Iar dascali de literatura i-a avut pe Negoitescu, Stanca si Nemoianu. Ajutorul lui Regman s-a ivit în perioada când, eliberat din detentie, Doinas se chinuia sa reintre în publicistica, elaborând texte de propaganda. Dupa stagiul de asimilare a limbii de lemn la „Almanahul literar“ (ulterior „Steaua“), criticul era cel indicat sa-i atraga atentia daca productiile întrunesc conditiile de acceptare.
Reîntorcându-ma la recenta aparitie din „Manuscriptum“, trebuie precizat ca, prin bunavointa îngrijitorilor, dispunem de câteva fragmente lamuritoare în legatura cu momente distincte din formarea si din persecutarea cerchistilor. În prima categorie, intra „File de jurnal“ (din caietul lui Cornel Regman, student în anul I la Facultatea de Litere a Universitatii „Regele Ferdinand I“, Cluj) si „Cealalta primavara“ (Radu Stanca, datata 1942), subintitulata „comedie trista în trei acte“, una din cele trei piese neîncredintate pâna acum tiparului. În a doua, se grupeaza „Epistolarul familial“ (1964-1965), între dr. Ioan Negoitescu si fiul sau, I. Negoitescu, si „Scrisoare catre un coleg din capitala (sic!)“, expediata din Craiova de Ion D. Sârbu lui Cornel Regman (1985), dupa modelul epistolei lui Cioran catre Noica – „Scrisoare catre un prieten îndepartat“. Toate confirma anumite supozitii legate de temperamentul celor patru. Regman – cârcotas, sarcastic, temeinic, om de bizuiala; Negoitescu – workaholic, pripit, încrâncenat, exasperat ca timpul l-a întrecut; Stanca – liric, exuberant, adolescent perpetuu, meticulos; Sîrbu – depresiv, conflictual, catranit, având constiinta de vesnic întemnitat.
Reprosuri filologice
Dincolo de aceste trasaturi evidente, mai sare în ochi editarea defectuoasa a documentelor. În fapt, asistam doar la transcrieri, nu si la corelatii cu norma lingvistica. Supara prezenta lui „î“ în interiorul cuvintelor. Necesita amendare si conservarea majusculei în al doilea termen al mensualului „Viata Româneasca“. Observatia ramâne valabila pentru zilele saptamânii: Joi, Vineri, Sâmbata (p. 33). Deranjeaza folosirea apostrofului în locul cratimei, ca marca a hiatului: „într’o“, „n’am“, „dintr’un“ (p. 20); „mi’l“ (p. 81); „s’o“ (p. 99); „m’am“ (p. 101); „n’ati“ (p. 104) etc. Se cuvine eliminat pluralul adjectivului pronominal nehotarât „oarecari“ (p. 20). Se impune actualizarea formelor în care pronuntia iotacizata a dobândit valoare grafica: „caet“ (p. 20); „trebue“ (p. 23); „bae“ (p. 27). Este obligatoriu ca locutiunile adverbiale de tipul „dealtfel“ (p. 29, p. 150) si pronumele compus („ceeace“, p. 150) sa fie separate în doua unitati. În schimb, în contextul „Nici un om de cultura nu a rezistat în acest oras„ (p. 150), se arata indispensabil ca adjectivul pronominal sa aiba varianta sudata: „niciun“. Alta eroare tine de mentinerea consoanei surde fricative sibilante „s“, înaintea unei velare sonore („g“), în locul perechii sonore – „z“: „sgribuleala“ (p. 23), „sgomotului“ (p. 24). O scrutare si mai atenta va reliefa si alte inexactitati. Sa ne întoarcem la continuturi, a caror spectaculozitate nu se diminueaza din pricina problemelor semnalate mai sus.
Însemnari zilnice
Fragmentul extras din jurnalul lui Cornel Regman (noiembrie-decembrie 1938) arata filiatia cu „Însemnarile zilnice“ ale lui Titu Maiorescu, publicate într-un prim volum în 1937. Influenta mentorului Junimii se manifesta prin încercarea de a-i copia abnegatia diaristica. Însa, dupa cum singur remarca, exista o mare diferenta între dimensiunile proiectelor vizate si capacitatile de munca. Sunt prea multe obligatii didactice si tentatii care îl împiedica sa fie consecvent: „Pâna acum vad ca am tinut jurnalul la zi, ca un ofiter de bord constiincios: nu mai merge însa; tot mai mult îl neglijez, si-apoi reconstituiesc cu greutate dupa doua zile cele petrecute înainte. Memoria nu ma ajuta. Prea multe fleacuri m-am obisnuit sa scriu aici. Trebuie mai putin(,) Cornelius! Titu Maiorescu era mai concis înca la vârsta de 16 ani“ (p. 24).
Îl deranjeaza peste masura si chestiunile pedagogice, lucru absolut normal. Cu putine exceptii, profesorii interbelici s-au dovedit plicticosi. Putini erau oratori. Majoritatea citeau. Si când au iesit din rând, au pervertit constiinte. Vezi Nae Ionescu! Iritarea viitorului critic transpare din portretele facute magistrilor. Putini scapa de blagoslovirea cu apelativul familiar „mutra“. Caracterizarilor nu le lipseste o certa doza de simpatie. Problema consta în concordanta între fetele hilare si hibele cursurilor/ seminarelor. Elogiati sunt numai Lucian Blaga si, mai presus, Liviu Rusu. Bobocul se straduieste sa studieze, desi simte ca acomodarea cu mediul universitar îl sleieste. Regulile caminului – masa, igiena si orar – îl constrâng sa renunte la viata de belfer. Neajunsurile banesti îl obliga la cumpatare, în ciuda imboldului de a se lasa pe mâna hazardului, jucând un bilet la loterie. În situatii extreme, deciziile devin irationalo-caragialesti. E de presupus ca tânarul însusi se bucura identificându-se cu Lefter Popescu din „Doua loturi“. Deja deprins cu tentatiile Clujului, din cei patru ani anteriori, cât durase liceul, ambitiosul si ispititul student nu izbuteste sa împace placerile cu biblioteca. Prioritatile se statornicisera de mult. Iar ele însemnau si pagube, compensate de iluziile despre cai verzi pe pereti si platirea unor acatiste, prin intermediul colegilor de camera: „Azi e 13 zi fatala: Sa-mi cumpar sau nu un loz (la colet. Stanoiu)(?). În fine ma hotarasc sa intru: Nr. 41036 matca si nr. 741036 anexa. Des Domine (des!!). Afacerea însa mi-a ruinat (dezechilibrat) urât bugetul 400-200=200. Ma duc la Marcu desi am jurat ca nu mai calc pe acolo. Totusi pofta de dans irezistibila. A fost o mizerie si de asta data. Ies înainte de sfârsit cu Limpi (,) futbolistul meu consatean. Îi promit 1% din câstig daca cumva… Milionul. Am venit acasa; daruesc (sic!) cu generozitate de nabab din viitoru-mi câstig 20.000 lui Usinevici si 20.000 lui Suciu în schimbul rugaciunilor./ Dorinta zilei: milionul“ (pp. 32-33).
Atmosfera boema îl deturneaza si de la întelegerea actualitatii. Cornel Regman cauta sa se pregateasca pe cât posibil, citeste cu voluptate una din istoriile semnate de N. Iorga („Ist. a lit. vechi“ poate fi si „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea“, si „Istoria literaturii religioase a românilor pâna la 1688“), pregateste bibliografii, îsi alege o tema de licenta („Pe valea Târnavelor“; se cadea ca editorul, Stefanita Regman, sa ofere o explicatie daca subiectul s-a schimbat sau nu). Cu capul în nori si cu ochii în tomuri, îi scapa întelegerea evenimentelor istorice din Universitate. Ascensiunea legionarilor, conflictele interetnice, teama cadrelor didactice de studentii din Garda de Fier, marsurile, cântecele patriotice îl lasa rece. Se trezeste prizonier într-o sedinta de prelucrare, în vreme ce încerca sa se delecteze cu o carte (Gheorghe Braescu, „Schite umoristice“), în lectia condusa de emeritul D. Popovici. Episodul dovedeste ca pasivismul nu reprezinta doar o atitudine politica adoptata dinadins. E si o versiune a rezistentei prin cultura la orice stimul care bruiaza individualismul/ autismul si hedonismul. Relatarea se deruleaza în ritmul unui buldozer care scormoneste, fara discernamânt, dupa beton, fier, moloz, resturi de copaci. Înaintea primejdiei, Regman e vadit deranjat ca niste indivizi dubiosi îi împuiaza capul cu balarii. Stilul indirect liber marcheaza obiectivarea povestitorului, capturarea cliseelor din propaganda „camasilor verzi“: „Deodata intra un grup de vreo 15 insi. Un Marat descheiat dupa ce îsi cere «scuze» dela (sic!) prof. dela (sic!) care nu asteapta încuviintarea îsi începe furtunosu-i discurs: la Bucuresti mormântul lui Mota profanat; la Cluj caz grav la facult. de med., câtiva jidani au arborat un steag tricolor cu semnul lor (steaua lui David). A urmat o busculada: câtiva crestini înjunghiati (mai pe urma s’a (sic!) dovedit a fi neadevarata afirmatia din urma). Nu mai putem suferi. Jidanii ne sufoca, sugruma natiunea. Remediul: scoaterea lor din universitati. Toti jidanii sa iasa din sala.(…) Se cânta «Studentii crestini», «Desteapta-te…»(…) La urma urmelor chestia ma plictiseste, e caraghioasa (…) La urma urmelor nu mai cred nimic. Nationalismul sforaitor, tara care geme sub calcâiul hidrei, toate cestea au devenit expresii cazute mult în banalitate“ (p. 28).
Un roman epistolar
Dupa iesirea din puscarie (în urma Decretului de amnistiere nr. 411/ 24 iulie 1964), I. Negoitescu încearca sa se rostuiasca. Îsi recâstiga dreptul de a publica, prin interventia C.C. al P.M.R. I se solicita colaborari. Preda numeroase studii, recenzii si chiar poezii: în „Luceafarul“, „Gazeta literara“, „Secolul 20“, „Contemporanul“, „Viata româneasca“ si „Familia“. Are forta de munca. Îl mâna entuziasmul. Are gata si o culegere retrospectiva („Studii si însemnari critice“), depusa la Editura pentru Literatura (1965). Va aparea, în 1966, ca „Scriitori moderni“. Lucrurile par ca se asaza. Îl tracaseaza reînvierea vechile animozitati, atât cu presedintele Uniunii Scriitorilor – Mihai Beniuc –, cât si cu alti adversari coalizati, îi tergiverseaza publicarile si, implicit, obtinerea unor venituri. Dactilogramele i se cenzureaza. Toate acestea argumenteaza în favoarea ipotezei ca semnarea unui angajament de cooperare cu Securitatea (25 aprilie 1963, în dosarul R 156681, f. 11r, C.N.S.A.S.) a contribuit în proportie redusa la reabilitarea lui deplina. La fel patise si Doinas, între 1958-1961, acceptat în redactii doar cu talmaciri nesemnate.
Aflat într-o postura jenanta, paupera, alergând dupa ciubucuri din traduceri si stilizari, întretinut de cunoscuti si de parinti, nedreptatitul critic se aseamana cu un student întârziat. Studios, dar îndaratnic în principii nemarxiste, fostul detinut politic statea la mila rudelor. Totusi, tatal si mama ajunsesera la senectute. Si era de presupus ca fiul sa îi ajute financiar. Paradoxal, pachetele primite din Clujul natal aduceau bucurie si expeditorilor, conform postulatului ca niciodata copiii nu cresc în ochii parintilor: „Noi suntem obisnuiti cu crizele tale financiare, dar ne mângâiem cu ide(e)a ca va veni si o epoca mai buna“ (p. 59). Functiona mentalitatea de closca protectoare. Militar de cariera, asadar personalitate ferm conturata, dr. Ioan Negoitescu nu s-a demonstrat doar un intelectual rasat, pregatit aproape impecabil, ci si un sfatuitor întelept, decodând exact starea copilului sau. Îsi da seama ca baiatul, ajuns la maturitatea deplina, are obligatia de a recupera terenul pierdut si ca iesirea din circuit vreme de sase ani i-a scazut sansele sa-si ocupe locul binemeritat. Excluderea din spatiul literar în 1958, l-a împiedicat sa concureze cu tinerii saizecisti. Eugen Simion, Lucian Raicu, Matei Calinescu, Gabriel Dimisianu si Nicolae Manolescu se instalasera în centrul dezbaterilor si polemicilor. Cel dintâi volum de critica i-a aparut concomitent cu prima carte semnata de Nicolae Manolescu („Lecturi infidele“, 1966) si cu debutul altul izgonit în celulele politice. Dar textele lui Negoitescu erau deja datate, asa cum s-a întâmplat cu „Poezia lui Eminescu“ (definitivata în 1953), ramasa opera de sertar pâna în 1968. Un alt exemplu convingator pentru concursul între cerchisti si neomodernisti este detaliul ca reprimirea lui Doinas cu poeme originale („Istorie“ si „Toamna refuzata“, în „Contemporanul“, nr. 51, 22 decembrie 1961, p. 3) a coincis cu publicarea, pe aceeasi pagina, a uneia dintre scrierile celebre alcatuite de Nichita Stanescu: „Leoaica tânara, iubirea“. Tocmai acest spirit de lupta generationista doreste sa-l destepte capitanul în fiu, blocat parca la rangul de recrut naiv. Daca singura sansa de supravietuire o constituie critica literara, atunci trebuia ca orice lucrare planificata sa ateste competitivitate: „Scrisoarea ta mi-a facut o mare placere si te rog sa scrii articolul despre Eugen Ionescu asa cum ar fi fost pentru un examen care îl dai pentru a patrunde la Luceafarul“ (pp. 57-58). De altminteri, discret, tatal îl atentioneaza în permanenta asupra faptului ca, la 44 de ani, criticul îsi va redobândi prestigiul ca si cum l-ar construi de la zero. Pe deasupra, tatal ajunge lectorul cel mai scrupulos, depasindu-si atributiile, indicând, din exces de zel, unele presupuse carente gramaticale. Proba evidenta a dragostei si a grijii, în contextul în care batrânul prevedea ca, pâna sa se prapadeasca, situatia materiala a lui Nelu nu se va stabiliza! Întelegând ca spatiul literar îl trateaza ca pe un novice, taxându-i orice abatere de la dogmatismul ideologic, Negoitescu accepta disputele. Îl linistesc promisiunile activistilor de partid si integrarea în breasla scriitoriceasca: „Ieri (18.XI.1965, n.m.) am fost primit în Uniunea Scriitorilor (de catre comitetul special, urmând ca plenara sa voteze, ceea ce e o simpla formalitate). Cu mine odata au mai intrat: Regman, Doinas si Potra. Si cu volumul merge bine, desi aici trebuie sa lupt intens, caci editura – prin Mihai Gafita, prietenul lui Baconski îmi face mizerii, dar datorita ajutorului ce-l am dela (sic!) C.C. va fi cum vreau eu. Numai prin aceasta lupta destul de plictisitoare am obtinut pâna acum contractul si includerea în planul de tipariri pe 1966“ (p. 106-107).
Din patriotism oltenesc, evit sa abordez fiziologia lui Ion D. Sîrbu despre metehnele Cracoviei, pardon Craiovei! Oricum, Gary s-a simtit în Banie ca în Polonia, ca printre straini si haini, deprinsi cu alte maniere si alte coduri lingvistice decât cele deprinse de el la Universitatea clujeana. Daca în imnul „Cântec pentru Oltenia“, Adrian Paunescu socotea malul drept al Oltului „eterna Terra Nova“, dramaturgul exilat printre turnatori si ofiteri de Securitate, echivala regiunea cu „terra deserta“. Câta dreptate are scriitorul, bestelind metehnele „juvetilor“, le ramâne altora sa decida. Eu ma înfrupt din calambururile lui, care se potrivesc si istoriilor Cercului Literar de la Sibiu: „Perfectul simplu al povestirii de tip oltean nu e deloc «passé historique», este, mai degraba, «passé histrionique»“ (p. 160).
Discutabile filologic, materialele editate de „Manuscriptum“ (nr. 1-4, 2012) sunt exceptionale.