Pâna ce va izbucni în România razboiul civil anuntat de una din figurile cele mai sinistre ale politicii autohtone si europene, românii din tara si imigrantii români din Canada continua sa traverseze oceanul încoace si încolo si companiile aviatice sa faca bani seriosi, ca si cele de telefonie, de altfel.
Parinti, socri, frati, surori, copii, nepoti aterizeaza in patrie si in tara adoptiva a rudelor pentru cateva saptamani sau luni, inteleg totul sau nimic, desi n-a fost niciodata nimic nici de inteles si nici de neinteles cand patria (in latina patria, „tara tatalui“, pater) e comparata cu o tara de imigratie si invers. Orele, zilele regasirii consumate, emotiile stinse, lunga, scumpa si obositoarea calatorie ar fi putut la fel de bine sa nu fi fost facuta. Cel mai adesea, nepotii nu mai vorbesc limba bunicilor si-i suporta cu greu, bunicii au nostalgia vecinilor de palavrageala, privesc in nestire la televizor si plang pe furis ca si-au pierdut pentru totdeauna copiii. Mai tinerii, cei veniti pe fuga, cu putina curiozitate si putinul entuziasm care le-au mai ramas, alearga dintr-o vizita in alta, de la micii si berea unui neam la micii si berea unui prieten sau ai unui cunoscut, conversatiile se impotmolesc repede, mirarile tin putin, automobilele, casele, Canada, America nu mai impresioneaza ca altadata, amintirile, daca n-au fost de mult povestite, raspovestite, stoarse, epuizate, impiedica rupturile si promit o noua intalnire, candva. O lume romaneasca dislocata, dezradacinata, macinata de obsesia fericirii materiale, o lume mai trista ca niciodata.
Am intalnit de curand, dupa referendum, dupa agitatia, isteria, harababura si confuzia zilelor care au urmat si in asteptarea zilei cand se va hotari intr-un fel sau altul, cativa romani ajunsi din nou la Montréal, la rude, prieteni si cunoscuti. Si un altul, imigrant, abia intors de la Bucuresti. I-am intrebat ce se mai intampla in patrie. As fi putut zice tara, dar cum stiu ca pe multi ii supara, ii contrariaza, ii irita cuvantul patrie, imi face o marunta si nevinovata placere sa-i vad cum se pierd in explicatii sau ridica din umeri fatalisti si povestesc cu dusmanie ce-au vazut si auzit in trecerea lor prin Romania. Intr-un fel sunt de inteles, nu sunt vinovati cu nimic, ei tin doar sa convinga ca vin din haosul unei tari, a unei Romanii care s-ar putea sa dispara in absenta lor. Sau, fara sa stie prea bine de ce, daca n-a fost vorba de vreo mostenire, de vreun proces de redobandire sau de un parinte dus pe ultimul drum, ca au dat o fuga inutila in desert. Isi spun povesti, imi spun povesti dar, dincolo de ce-mi spun ziarele, cate ceva tot mai aflu pana ce voi ajunge iarasi in patrie, spre toamna.
Nu s-a intamplat nimic deosebit in patrie in ultimele saptamani. Ce-ar fi putut sa se intample altceva decat ce se intampla de douazeci si doi de ani? Toata povestea cu referendumul, cu lovitura de stat, cu borfasii care vor sa ingroape minunata democratie romaneasca si sa instaureze o dictatura ca in Rusia, cu milioanele celor cu sau fara drept de vot, cu cati mai suntem noi, romanii, am putea fi sau vom fi, cu, in sfarsit, razboiul civil care va izbucni daca presedintele deocamdata suspendat nu va reveni glorios la Cotroceni, toata povestea asta aiuritoare, deci, nu face altceva decat sa confirme esecul amplificat de tranzitia ratata de la ceea ce a fost o dictatura si o economie planificata la un stat capitalist al tuturor jafurilor si o democratie liberala a carei singura obsesie a fost si a ramas expulzarea anilor de socialism din Istorie.
Aderarea fortata la Comunitatea Europeana si la NATO, dorinta a Occidentului de a-si asigura o piata captiva, mercenari pentru razboaiele trecute, in curs si in viitor si baze militare, a interzis si interzice orice discutie serioasa despre natura si pertinenta schimbarilor economice, sociale si democratice si a pretului de platit pentru distrugerea tarii, pentru saracirea, emigrarea si imbecilizarea populatiei, si pentru absenta referintelor istorice in afara celor, derizorii si inoperante, dintre cele doua razboaie mondiale. Subita si ipocrita grija a Europei si a Statelor Unite pentru soarta democratiei romanesti, ridicolul scrisorilor unui Barosso, dar si a unei cunoscatoare a istoriei si realitatilor tarii, Catherine Durandin, vizita sefuletului american Gordon trebuie luate exact ceea ce sunt in realitate: Romania trebuie sa ramana ceea ce s-a dorit, s-a impus si s-a reusit sa fie, o colonie.
Din lene, din jigodism si din oportunism, intelectualii in voga si in paine alba si trepadusii de serviciu, fara a mai pune la socoteala excitatia furibunda a groparului comunismului deposedat de cadavru, s-au intrecut unul pe altul, de-a lungul anilor, sa binecuvanteze si sa aplaude aceasta decadere programata si inexorabila a patriei. Dar fara isteria din saptamanile de cand a inceput nebunia referendumului, rusinoasei lor glorii i-ar fi lipsit grotescul. Patria, atata cat si pentru cine mai exista si cat va mai exista, nu-i va uita si nu-i va ierta.