Sari la conținut
Autor: GEORGE APOSTOIU
Apărut în nr. 283

Ce se întâmpla la sud de Florida?

    Havana a anuntat la 12 iulie eliberarea unui lot de detinuti politici. Stirea a atras atentia presei mondiale interesate sa urmareasca ce se petrece în insula comunista de la sud de Florida. Interesul este, trebuie sa o spun, real, si nu poate fi pus pe seama preferintelor speculative cu care ne-a obisnuit gazetaria politica. Cuba este numita adesea ,,republica sau dictatura tropicala“. În spatele acestei ironii, care se vrea subtire, se afla intentia de a transfera regimului castrist ceva din sensul atribuit placerii de viata cu care traiesc popoarele din regiunea Caraibelor. Realitatea este alta. Generozitatea lui Dumnezeu nu este distribuita dupa precepte utopice sau marxiste. Cuba se afla, din 1959, sub mitul revolutionar al lui Fidel Castro si Che Guevara. Dupa secole de colonialism, victoria istorica a revolutiei cubaneze este o povara pentru cei care nu pot fi constrânsi sa accepte ca ea, aceasta victorie, echivaleaza cu libertatea. Fara a-si pierde din popularitate, mitul revolutiei perpetue – de altfel raspândit destul de mult în America Latina –, a devenit strâmt, conservator si reactionar. De la statul revolutionar din vremea lui Che Guevara, Cuba a evoluat spre statul comunisto-revolutionar sub Fidel Castro. Statele Unite au instituit blocada imediat ce au considerat drept real pericolul contaminarii regiunii de comunism. Sovieticii si Hrusciov le-au confirmat intuitia în 1962, în timpul crizei rachetelor. Patria sau moartea, revolutia va învinge, sloganele revolutionarilor cubanezi, au trecut de mult apele care despart insula de continentul latino-american.
    În 1992, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Cuba si s-a întâlnit cu Fidel Castro. Pentru multi dintre cubanezi nu parea sa fie un eveniment major. Trei decenii fusesera învatati sa traiasca si fara Dumnezeu. Viata lor curgea firesc pe plantatiile de trestie de zahar, pe câmpurile de tutun, în minele de cupru sau de nichel, în scoli si universitati, pe terenurile de sport. Munceau, cântau si dansau în continuare, ca si pe vremea lui Batista, fumau sau beau mojito, cockteilul preferat al lui Ernest Hemingway. Cuba continua sa fie, asa cum am constatat în 2007-2008, o tara a placerii de a trai, desi, din 1959, mai ales dupa nationalizarea proprietatilor americane (terminata în 1961), limesul natural al aceste insule, fascinante altfel, a fost transformat în frontiera politica. Unii dintre cubanezi au fortat-o cu riscuri enorme refugiindu-se în Florida. Miami este al doilea oras cubanez. Fidel Castro i-a socotit tradatori pe fugari; pe unii i-a scufundat în ocean, pe altii i-a obligat sa ia cunostinta de rigorile puscariilor. Celor care si-au acceptat conditia sub regimul comunist le-a acordat facilitati de neîntâlnit în alte tari: locuinte, învatamânt, asistenta medicala, sport si înca multe altele, gratuit. Un comunism sui generis, finantat din interes, dar mai ales din greu de Moscova. O experienta din care cubanezii au iesit, multi o constata, cu un simt particular al demnitatii. Fara ajutorul Moscovei, care a luat sfârsit odata cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, cubanezii au facut apoi, într-adevar, cunostinta cu iadul saraciei. Au reaparut nemultumirile. În 2003 se produce un nou val de represiune în urma caruia au fost arestati 75 de opozanti politici. În ajutorul lor au intervenit Spania, Vaticanul, instante ale Uniunii Europene si, probabil, si altii.
    Dupa retragerea din viata publica a lui Fidel Castro, în 2006 (din cauza unei boli grave), Cuba a continuat sa ramâna un stat important cel putin pentru America Latina. Chiar si pentru altii. Havana era vizitata, în 2008, aproape saptamânal de un ministru de Externe, aproape lunar de un prim-ministru si la intervale putin mai mari de un sef de stat. Cu una sau doua exceptii, toti sefii de stat din America Latina au vizitat Havana. În toamna lui 2008, presedintele Chinei, Hu Jintao si, imediat dupa el, cel al Rusiei, Dimitri Medvedev, au fost în regiune si, bineînteles, nu au ocolit Havana. Sa mai adaug, pentru respectarea adevarului ca, în ciuda blocadei instituite de Washington cu mai bine de o jumatate de secol în urma, Statele Unite sunt astazi cel mai mare exportator de produse alimentare în Cuba. Iar refugiatii cubanezi din Miami contribuie substantial, prin banii pe care îi trimit rudelor, la alimentarea visteriei insulei comuniste.
    Meritul eliberarii detinutilor politici cubanezi anuntata la 12 iulie îl au, în primul rând, Vaticanul si Spania. Apoi Uniunea Europeana care a instituit, în 2004, o ,,blocada“ de salon, un set de sanctiuni diplomatice prin care au fost puse sub control relatiile politice ale statelor membre cu Cuba. Ceea ce a stânjenit evident regimul castrist care s-a trezit în fata unor noi dificultati care se adaugau celor provocate de embargoul american. În tot acest timp, Vaticanul a uzat de canalele discrete al diplomatiei religioase, a refacut statutul Bisericii Catolice, a contribuit la repunerea în circulatie a unor catedrale si a pregatit iesirea în viata publica a unor cardinali cubanezi. Dintre europeni, Madridul, partenerul cel mai agreat de Havana, a facut gesturi importante pentru usurarea conditiilor de detentie si scoaterea din puscarii a ,,prizonierilor de constiinta“. Istoria nu este uitata nici de unii, nici de altii, traditiile sunt puternice. În viata cotidiana a cubanezilor cultura spaniola se perpetueaza prin limba, arta si moravuri, asa cum cea americana se conserva prin urbanistica si particularitatea modului de viata instituit de americani în statele de la tropice. Spania reface subtil statutul ei de fosta metropola pentru ca nu poate si nu vrea sa uite ca a fost ,,proprietarul“ Cubei câteva secole. Grija Madridului pentru prizonierii politici cubanezi este veche si, as putea crede, în spatele usilor închise, numai emisarilor Sfântului Scaun si ai Madridului li s-a îngaduit sa ridice aceasta problema socotita de regimul castrist drept una interna. Drumul spre lumina a fost greu si lung. La 19 mai, arhiepiscopul de Havana, cardinalul Jaime Ortega, s-a întâlnit cu seful statului, Raul Castro, un presedinte pragmatic, fara veleitati de lider doctrinar, pentru a evoca soarta prizonierilor politici, dupa cum scrie presa internationala. Cine cunoaste liderii de la Havana stie ca acestia nu accepta sa ia masuri sub presiuni externe. Raul Castro a calificat întrevederea – de patru ore – cu cardinalul Ortega drept ,,pozitiva”. Ceea ce înseamna ca vom mai asista la alte gesturi politice benefice deschiderii Cubei si prosperitatii cubanezilor. Tratativele îndelungate ale Vaticanului, dublate de interventiile abile si sustinute ale diplomatiei spaniole, mai ales ale ministrului de Externe Miguel Angel Moratinos care se bucura de un enorm prestigiu la Havana, au dat rezultate. Un lot de 52 de prizonieri politici este eliberat si va fi trimis în Spania. Concomitent cu acest eveniment, Fidel Castro a aparut în public. Întâmplator? Cine poate sti! Vestea a atras atentia presei mondiale interesate sa urmareasca ce se petrece în insula comunista de la sud de Florida. Interesul este, trebuie sa o spun, real, si nu poate fi pus pe seama preferintelor speculative cu care ne-a obisnuit gazetaria politica. Unii sunt tentati sa dea crezare totala stirilor potrivit carora Cuba comunista a fost si ramâne un iad. Nu cred ca împartasesc aceasta parere si cei care au pus stapânire pe cazinourile si hotelurile de lux de la Havana, din Insula Juventud sau din statiunea Varadero.
    Se schimba politica Havanei? Revolutionarii care au coborât din Siera Maestra si au intrat victoriosi în Havana, în 1959, înca mai sunt supravietuitori. De aproape un deceniu, din Constitutia statului, Marx a fost alungat si înlocuit cu Jose Marti, poetul revolutionar, lider al razboaielor de independenta de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Che Guevara a fost transformat în mit. Fidel Castro continua sa fie comandatul si eroul revolutiei fara de sfârsit. Din umbra, de la preluarea functiilor de stat, la începutul lui 2007, Raul Castro, frate si tovaras de revolutie al lui Fidel, deschide discret porti spre o noua etapa. Se poate vorbi, neîndoielnic, de o evolutie chiar daca dinamica lenta a schimbarilor face dificila perceptia ei. Eliberarea opozantilor politici este una dintre dovezi.